Crime vechi

Poirot rămâne fără îndoială cel mai cunoscut detectiv. Despre el am vorbit cu Mihaela Ioniţă şi Răzvan Ursuleanu, fără să ne plictisim, fără să ne fi ajuns timpul scurt al întâlnirii noastre, numită Povestea unui personaj. Iar pe măsură ce vorbeam, mă gândeam la crimele de demult şi la oamenii care încercau să le rezolve.

Otrava, asasinii plătiţi (sicarii) ori bătaia mânioasă erau cauzele morţii. Dintre multele omoruri menţionate prin documentele secolului al 18-lea, aş enumera otrăvirea unui dascăl de către elevul său, misterioasa moarte a Venecianei Văcărescu ori povestea arnăutului care şi-a împuşcat stăpânul.

Când un om era ucis, urmărirea ucigaşilor pornea de la poliţie (agie) şi sfârşea prin trimiterea unor inspectori domneşti (ispravnici de palat), pentru că toate poveştile înfiorătoare ajungeau mai devreme sau mai târziu sub ochii lui Vodă. Banii mutau faptele, ca şi astăzi, căci şi în cele mai delicate situaţii se plătea o geremea (amendă), care intra în buzunarul omului de care depindea iertarea păcatelor.

Anul 1794. Un bărbat pe nume Adam, negustor de obor şi poate puţintel speculant, ajunge într-o seară acasă făcut zob. Nu se ştie ce e cu el, dar cum mai multe zile nu se ridică din pat, e chemat popa, pentru spovedanie, şi pe urmă Iane Bărbieru care-şi încearcă pe bolnav toate doctoriile. Zadarnic: după câteva zile de suferinţă, Adam pleacă pe lumea cealaltă, lăsându-şi nevasta şi cei cinci copii într-o mare suferinţă.

Pe ea o chema Staica. Dacă n-ar fi fost plângerile ei, n-am fi ştiut mare lucru. Staica este cea care insistă să fie pedepsiţi vinovaţii, într-o primă instanţă, reclamând pe la ispravnicii de judeţ, apoi la Divan şi la Vodă. Acesta din urmă dă ordin să fie cercetat cazul, trimiţându-l pe unul dintre oamenii de la Palat, căruia i se dusese vestea de om drept, anume Dumitrache Banu, pe care eu l-am făcut personaj în Mâţa Vinerii.

Chiar de la primul interogatoriu, oamenii care îl pregătiseră pentru înmormântare mărturisesc lucruri de groază: Adam fusese bătut, mai precis avea şoldurile şi boaşele rănite rău, coastele rupte şi era plin de vânătăi. Staica ştia că că Adam se întâlnise cu doi bărbaţi, un pârcălab şi ajutorul său, care-l bătuseră măr.

Impresionat de stăruinţa lui Dumitrache Banu, devenit un fel de Poirot, însuşi preotul care îl spovedise pe Adam îşi încalcă jurămintele bisericeşti şi depune mărturie împotriva presupuşilor bătăuşi. El le cunoştea şi numele: pârcălabul Barbu şi ajutorul său, Enache.

Cei doi sunt găsiţi şi aruncaţi în închisoare.

Dar ei au altă poveste, susţinută şi cu martori. Respectiv, Barbu, care avea misiunea să verifice documentele populaţiei, auzind că Adam ar vrea să cumpere nişte porci, a vrut să ştie dacă are permis pentru asta. Aşa că-l trimite pe Enache, slugă bună, să-l aducă pe bănuit la el. Acesta îl găseşte la cârciumă, unde, ca să-şi arate autoritatea, îi dă două bice pe spinare, acţiune care n-avea de ce să-i facă rău, căci  mortul, care pe-atunci nu era mort, era îmbrăcat cu un cojoc.

Judecând cu dreptate faptele, Dumitrache şi două ajutoare, toţi trei ispravnici ai Curţii Domneşti, ajung la concluzia că Adam nu putea să moară din două bice.

Mai departe, povestea este reconstituită cu uşurinţă: Enache reuşeşte să-l aducă pe Adam în faţa pârcălabului, care îl întreabă de autorizaţia pentru cumpărare. Adam  spune că n-avea de gând să cumpere porci, asa că este lăsat să plece. Simplu. Faptele nu permit nici urmă de îndoială, căci Barbu îl are martor pe Enache, ajutorul său şi “autorul” celor două bice încasate de mort.

Prin urmare, Barbu nu avea nicio vină, fiind imediat eliberat.

Mai trece nişte timp, iar bietul Enache, suspectat de crimă pentru numai două bice, şi-ale date peste cojoc, depune plângere, ceea ce-l determină pe domnitor să  trimită iarăşi pe Dumitrache Banu, care îşi ia pe lângă cei doi încă două ajutoare. Am putea spune că se face o comisie. Iar unde sunt mai mulţi ochi, se face şl lumină mai repede. Aceştia din urmă cercetează minuţios declaraţiile martorilor şi fac un nou raport ca să se ştie exact cum au stat lucrurile.

Povestea se schimbă radical: Adam era deja bolnav când a primit cele două bice. Apare un alt popă, care povesteşte că omorâtul dormise la el cu o noapte înainte de conflict, iar acest balzacian popă Mihalcea observase că Adam nu se simţea bine şi de frică să n-aibă lingoare, a doua zi l-a urcat pe cal şi l-a trimis spre casă.

Numai că Adam mai face un popas, la un anume negustor de porci, care negustor, părându-i-se că e ceva în neregulă, trimite după pârcălab, ca să ştie sigur dacă Adam avea voie să cumpere animale. Aşa ajunge Enache să-i dea două bice, ca să-l convingă să vină cu el la pârcălab.

De data aceasta faptele sunt şi mai clare, iar Enache biciuitorul este eliberat.

Numai că între timp, văduva descoperă că Adam avea datorii, în plus, şi cu ocazia proceselor se făcuseră cheltuieli fără acoperire.

Dumitrache şi ajutoarele citesc iarăşi toate rapoartele şi ascultă văicărelile văduvei, apoi îi prezintă domnitorului noutăţile, iar acesta hotărăşte ca din averea familiei lui Adam să se se păstreze suma de 400 de taleri, pentru hrana celor cinci orfani, iar restul să se dea celor la care mortul avea datorii, dar şi celor neplătiţi după atâtea judecăţi şi rapoarte.

În fine, procesul se încheie. Până şi văduva, acum considerabil mai săracă,  se declară mulţumită, nu mai vrea să caute vinovaţii.

Dar în cele mai multe cazuri, crimele erau dezlegate imediat, prin contribuţia ispravnicilor locali, pe care îi putem vedea în desenul de mai sus: băieţi cu uniforme şi bice, care nu ţineau cont de opinia lui Poirot. Ei vedeau dintr-o ochire cum stă treaba şi cine are bani s-o rezolve.