Se apropie Crăciunul şi odată cu el, întreg „pachetul” de colinde, muzică „de sărbători”, dar şi înghesuială în magazine, aglomeraţie, mâncare şi băutură. Comercializarea excesivă a acestei sărbători poate că i-a diminuat din farmec şi din însemnătate, motiv pentu care doresc să postez unul dintre cele mai impresionante texte despre Crăciun, pe care am avut ocazia să le citesc. Este vorba de un pasaj din „Închisoarea noastră cea de toate zilele” a lui Ion Ioandi, poate cea mai impresionantă şi cuprinzătoare trilogie a închisorilor comuniste din România.

Ca o mică introducere a lecturii, Ion Ioanid (1926-2003) este unul din sutele de mii de români care a pătimit în gulagul românesc, de la anchetele şi schingiuirile din Malmaison-ul Ministerului de Interne până la exterminarea fizică din Minele de la Cavnic sau izolarea şi înfometarea de la Zarca Aiudului. După amnistia generală din 1964, a reuşit să se refugieze la München, de unde a scris o trilogie în cinci volume (reeditată în trei volume) despre periplul său în lumea închisorilor comuniste, despre oameni, gânduri şi fapte, concluzionând că „probabil în închisoare eram mult mai liberi decât afară...”.  Acţiunea textului de mai jos se petrece în anul 1952, cu puţin timp înainte de a evada din lagărul de exterminate prin muncă de la Cavnic.

 „Noaptea de Crăciun am petrecut-o în mină. În închisori, atât sărbătorile noastre (religioase sau naţionale), cât şi sărbătorile oficiale ale regimilui erau marcate de o vigilenţă mărită din partea administraţiei. În preajma Crăciunului, a Paştelui şi înainte de 10 Mai, ca şi în zilele premergătoare lui 23 August, 1 Mai sau 30 Decembrie, se perindau tot felul de indivizi de la Ministrerul de Interne, în civil sau în uniforme, care convocau în şedinţe nocturne toate cadrele penitenciarului, după care, pe toată durata sărbătorii respective domnea un fel de stare de alarmă. Prima măsură era izolarea în celule separate şi cu lanţuri la picioare, a celor câţiva deţinuţi consideraţi mai periculoşi. Gradul de periculozitate era stabilit după datele din dosarele lor penale sau după cum se aflau încondeiaţi în caracterizările din dosarele ofiţerului politic, pentru comportarea lor  în detenţie. Urma o percheziţie generală, care depăşea în sălbăticie pe cele obişnuite, periodice. Mâncarea era de obicei o ciorbă chioară, ostentativ mai proastă decât până atunci. Posturile de pază de pe gardul sau zidul incintei închisorii sau lagărului erau dublate. Plimbarea în curte a deţinutilor era suspendată. In interiorul lagărului sau pe celularele puscăriei, gardienii, şi ei dublaţi ca număr, erau mai excitaţi şi mai nervoşi ca de obicei, căutând să ne provoace în toate chipurile. Pentru cel mai mic pretext de insubordonare se aplicau pedepse cu carcera sau bătaie, după aceea, noaptea respectivă se făcea întotdeauna un exerciţiu de alarmă. Se tra­geau focuri de rachete deasupra Penitenciarului, iar deţinuţii erau obli­gaţi să se culce pe jos în celule cu faţa la pământ şi cu picioarele spre uşă. Cu trecerea anilor, ne-am obişnuit şi cu acest ritual de sărbători, care se sufera uneori mici variaiuni, dar după acelaşi tipic. Din povestirile celor mai vechi, reţin o variantă petrecuta de un 23 August, la Aiud. în obişnuita defilare organizată cu această ocazie în oraş, coloanele de demonstranţi au fost îndreptate spre închisoare, scandând două lozinci cu totul inedite. Demonstranţii au fost puşi să strige : "Unde sunt  americanii ?" tot ei raspundeau: "S-au ascuns ca şobolanii !" A doua o scandau aşa :

"Cei ce zac în închisori, Sunt bandiţi şi trădători. Moartea lor ! Moarte lor !"

După cum vedeţi, luase naştere şi un folclor M.A.I. Şi în lagăr la Cavnic, cu Crăciunul 1952, am avut parte de acelaşi teatru : alarmă, percheziţie, mâncare proastă, izolarea câtora camarazi. Când am intrat însa în mină, galeriile întunecate care ne deveniseră prietene, toată mina a început să sune de coliadele pe care le cântam. Mai ales vocile preotilor, printre care a lui Popa Scai, sau basul extraordinar al unui legionar ardelean, pe nume Ciumău cutremurau galeriile. Când am iesit din corfe la orizontul unde lucram noi, din cerime atârna o creangă de brad, împodobita cu panglici colorate. O pusesera acolo artificierii civili. Pe măsură ce corfele descărcau deţinuţii, creştea numărul vocilor din corul condus de Popa Scai. Mai bine de o jumătate de oră, nimeni n-a plecat la locul lui de muncă şi s-au cântat colindele cunoscute de tot românul, dar si cele cunoscute numai de lumea închisorilor.

Cei doi gardieni de la corfă au schitat gestul de a interveni şi a ne face să ne ducem la locurile noastre de muncă. Au şi dat nişte ordine în acest sens, dar vocile lor au fost acoperite de glasul corului care, sub bolta înaltă de la corfă, tuna amplificat ca sub cupola de biserică. Nimeni nu i-a băgat în seamă si, impresionaţi probabil şi de numărul nostru, şi de atitudi­nea noastră hotărâtă de a nu ceda, au socotit că e mai bine să renunţe. Numai după ce ne-am epuizat repertoriul, ne-am împrăştiat pe galerii că­tre abatajele noastre, cântând în continuare pe grupuri, colindul lui Radu Gyr "O ce veste minunată", pe care îl redau mai jos :

„A venit si-aici Crăciunul

 Sa ne mângâie surghiunul.

Cade alba nea

Peste viaţa mea,

Peste suflet ninge.

Cade alba nea

Peste viaţa mea

Care-aici se stinge.

 

Tremură albastre stele

Peste lacramile mele.

Dumnezeu de sus

În inimi ne-a pus

Numai lacrami grele.

Dumnezeu de sus

În inimi ne-a pus

Pâlpâiri de stele.

 

Numai temniţa posacă

A-mpietrit sub promoroacă.

Stăm în bezna grea,

Pentru noi nu-i stea,

Cerul nu s-aprinde.

Pentru osândiţi,

Îngerii grăbiţi

Nu aduc colinde.

 

O, Isuse, împărate,

Iartă greşeli şi păcate.

Vin-să-nchini uşor

Rănile ce dor.

Visul mi-l descuie.

Noi Te-om aştepta,

Căci pe crucea Ta

Stăm bătuţi în cuie.

 

Maica Domnului Curată,

Ad-o veste minunată,

Înflorească-n prag

Zâmbetul Tău drag

Ca o zi cu soare.

Zâmbetul Tău drag

L-aşteptăm în prag

Noi, din închisoare.

 

Peste fericiri apuse,

Tinde mila Ta Isuse.

Cei din închisori

Te aşteaptă-n zori

Pieptul lor suspină...

Cei din închisori

Te aşteaptă-n zori

Să le-aduci lumină.”
 

De lucrat, n-am lucrat mai nimic în acea noapte de Crăciun, dar nici n-a venit nimeni să ne forţeze, nici măcar zelosul Tămâie. Abia când ne-am întors la suprafaţă, au încercat să ne plătească poliţa. Gardienii de la corfa sau poate vreunul din turnători a raportat cele întâmplate si, pe lânga o serie de mizerii cu percheziţii si corvezi, ofiţerul politic a pornit ancheta pentru a descoperi "instigatorii", care însa s-a soldat cu un eşec. Concomitent, s-a anchetat şi printre minerii civili, pentru a-i descoperi pe cel care atârnase cetina în mină. Şi aici au dat greş. Informaţia despre ancheta pnntre muncitorii civili am obţinut-o de la prietenul nostru Simi Rujinski, artificierul. Dar în aceeasi noapte de Crăciun, în timpul cât schimbul nostru era în mină, la suprafaţă, în lagar, se mai întâmplase ceva.

Căpitanul Tudoran, comandantul lagărului, fusese în acea seară la cârciuma din sat. Se îmbătase, ceea ce se pare că facea destul de des, şi se luase la harţă cu un localnic. Cum purtătorii de uniforme M.A.I. nu sebucurau de simpatia populaţiei, cearta degenerase foarte repede într-o încăierare, din care căpitanul Tudoran abia scăpase cu viaţă, maramureşenii fiind dintotdeauna renumiţi pentru iutţeala cu care scot cuţitul. Cu viaţă scăpase, dar nu şi teafăr. Cu epoleţii rupţi şi uniforma sfâşiată, lovit în faţă, în fugă, îsi pierduse şi chipiul. Încă ameţit de băutură şi furios, venise direct la lagăr, cu gândul să se răzbune pentru ruşinea şi umilinţa suferită, pe nişte oameni lipsiţi de apărare.

În barăci, schimbul de zi dormea. Singurii trezi erau cei cinci sau şase bucătari, care pregăteau mâncarea pentru noi, cei care urmam să ieşim din mină şi deţinutul de la sala de duşuri, care, tot în aşteptarea noastră, incălzea apa în cazan. Pe cel de la duşuri îl chema Rosşeală. Era fost poliţist. Dintre bucătari nu-mi amintesc decât de Ilie Vatamanu si Ion Cojocaru, amândoi din Vrancea. Ei au cazut victime furiei oarbe a comandantului. I-a scos răcnind în curtea lagărului, i-a obligat să se dezbrace de cămaşă şi izmene şi le-a ordonat să se culce pe burtă în zăpadă. Apoi a început să-i lovească cu cizmele pe unde nimerea. Lui Roşeală i-a rupt coasta. Când obosea, se oprea să mai răsufle şi apoi iar începea. Dezlănţuirea furiei a durat cam o jumătate de oră, deţinuţii fiind obligaţi să stea dezbrăcaţi şi culcaţi pe zăpadă, pâna când în fine, satisfăcut si gâfâind, căpitanul a părăsit lagărul. Afară era un ger de ţi se lipeau nările. Când am ieşit noi din mină, la bucătărie nu se mai întorseseră decât doi bucătari, şi ei loviţi şi cu urme de sânge pe faţă. Ceilalţi şi Roşeală erau internaţi în infirmerie si Mache (Dr. Miltiade Ionescu) se ocupa de ei. Doi dintre ei au făcut congestie pulmonară şi au rămas mai multă vreme internaţi, pâna s-au pus din nou pe picioare. Ceea ce se întâmplase la cârciuma din sat am aflat tot de la Simi Rujinski.”

Observaţii:

Pasajul de mai sus este preluat din volumul I al cărţii „Închisoarea noastră cea de toate zilele”, scrisă de către Ion Ioanid, publicată la editura „Albatros”, în anul 1991, paginile 118-121. Am văzut că a fost reeditată în trei volume (faţă de 5, câte avea iniţial) de către editura „Humanitas”. Oricum, vă recomand cu mare drag cartea!

Asemeni lui Radu Demetrescu Gyr sau Nichifor Crainic, mulţi deţinuţi compuneau poezii şi colinde, pe care le scriau pe placuţe de săpun, care pe urmă circulau prin închisori, formându-se astfel un amplu folclor al închisorilor comuniste. Tudor Gheorghe a avut o serie de spectacole denumite „Cu Iisus în celulă”, în care a interpretat multe dintre aceste pozeii. În eventualitatea foarte posibilă a unor comentarii asupra trecutului lui Radu Gyr, menţionez că nu am găsit nicio tentă extremistă, antisemită sau, în orice fel legionară, în colinda citată de autorul Ion Ioanid, motiv pentru care nu văd de ce nu ar trebui să o public. Rog comentatorii de ambele părţi să se abţină.