Una din cele mai spinoase aspecte ale conducerii Mareşalului Antonescu o reprezintă relaţia acestuia cu evreii.

Pe de o parte există acuze grave de genocid, pe de altă parte există declaraţii publice ale unor supravieţuitori dar şi a unor lideri politici din Israel şi care amintesc de faptul că în timpul regimului Antonescu sute de mii de evrei români, sau de altă naţionalitate, au fost ajutaţi şi salvaţi.

Mare parte din aceştia au ajuns în Palestina şi unde au pus bazele statului evreu, portul Constanţa fiind cu sprijinul lui Antonescu şi cu toată opoziţia lui Hitler, un semn clar al politicii naţionale a mareşalului şi care impunea protejarea întregii naţiuni române în faţa pericolului extern, inclusiv a conaţionalilor evrei.

Este interesant cum atunci când Antonescu vorbeşte public despre ajutorarea comunităţii evreieşti unii specialişti pun acest lucru pe seama încercării sale de a scăpa de judecata finală, dar preiau de bună orice critică asupra evreilor, exagerând acest aspect, eliminând situaţia de război în care se afla România, şi oferind acest lucru ca argument al unei politici de stat anti-evreieşti, deşi Antonescu a definit-o clar ca fiind anti-bolşevică.

Uită aceşti specialişti să arate că Rusia Bolşevică era atunci principala ameninţare la adresa întregii lumi iar o parte semnficativă a comunităţii evreieşti, a celei alungate de ţar şi de comunişti la începutul secolului XX, era vorbitoarea de limbă rusă şi reprezentanta intereselor Uniunii Sovietice în România.

Această comunitate, nu majoritară, întreprindea acţiuni ce vizau destrămarea statului român, deşi cei mai mulţi din evreii ce deţineau cetăţenia română au luptat ei sau părinţii în 1877 şi 1916 pe front alături de semenii lor români, pentru reîntregirea teritorială.

Antonescu face o distinctie clară între evreii din Vechiul Regat  şi cei veniţi prin Unirea Basarabiei cu România, şi care în proporţie de peste 90% se declarau, dincolo de Idiş, vorbitori de limba rusă(recensământ din perioada interbelică).

Practic atitudinea mareşalului este una clar anti-bolşevică, dar istoria şi contextul a făcut ca bolşevismul în România să fie reprezentat de către comunitatea evreiască vorbitoare de limba rusă. Uzual se folosea în acele vremuri terminologia de iudeo-bolşevici, aluzie la agenţii Moscovei în ţara noastră. Peste 90% din membrii partidului comunist din România erau în perioada interbelică evrei, dar a nu se înţelege că marea majoritate a evreilor erau bolşevici, ba chiar din contră, ei fiind fideli statului roman şi în înţelegere cu celelalte etnii.

Aceştia au reprezentat vârful de lance folosit de ruşi împotriva Armatei Române şi a populaţiei româneşti în timpul retragerii din 1940 din Basarabia, lucru care a generat resentimente în sânul naţiunii române, şi cu ajutorul susţinut al propagandei ce dorea mutarea responsabilităţii dezintegrării teritoriale de pe umerii politicienilor, pe urmele unei comunităţi.

Istoriografia este una împărţită, oferindu-se argumente pro şi contra, iar aici nu vorbesc doar despre cea românească şi ci despre studiile şi opiniile istoricilor evrei. Este adevărat că în România au reuşit a pătrunde cu precădere acuzele, dar membri importanţi ai vieţii culturale din Israel prezintă şi argumetează aspectele pozitive, ele însă au pătruns mai greu în România.

În timpul guvernării Antonescu-Legionari, de nenumărate ori primul cere să se respecte legea chiar şi când e vorba despre comunitatea evreiască, aducând critici aspre guvernului legionar că dezinformează. Să nu uităm că mareşalul a venit la conducere într-o perioadă de disoluţia a statului şi a autorităţii... a fost nevoie de timp pentru a se putea redobândi controlul asupra statului, timp în care anumite evenimente s-au petrecut.

Să nu uităm că alianţa lui Antonescu cu legionarii a fost una de compromis, politicienii interbelici fiind invitaţi, dar refuzând a-şi asuma răspunderea guvernării în cea mai nefastă perioadă a statului roman. Legionarii au fost aduşi la guvernare în speranţa că vor renunţa la acţiunile anarhice dar eliminaţi când s-a dovedit că mişcarea nu mai servea interese româneşti ci externe, germane.

Iată ce declara mareşalul în şedinţa Consiliului de Cabinet din 11 ianuarie 1941: “Se petrec lucruri groaznice pe toată suprafaţa ţării. Ţara este bolşevizată. Au intrat bolşevicii în Mişcarea legionară. Astfel, la Brăila s-au scos, în timpul sărbătorilor, toţi jidanii – intelectuali, avocaţi, medici, rabini, tineri, bătrâni- fără nici o deosebire şi fără nici o consideraţie, şi au fost puşi la curăţatul zăpezii în oraş. La Buzău, un rabin bătrân a fost scos la curăţatul zăpezii. Sunt lucruri oribile care se petrec în Ţară. Se duc în prăvăliile jidanilor şi iau fondul de comerţ, distrugând astfel comerţul şi creditul. În această situaţie ne vom pomeni, peste două luni, cu o catastrofă economică, fabricile nu mai trimit materiale fabricate, pentru că jidanii care au prăvălii nu mai cumpără marfă. La Caracal, la Corabia, se fac numai năzbâtii. Nu este permis să scoţi nevasta şi copilul omului în stradă. Am rapoarte făcute de magistraţi. Ai să le citeşti şi dumneata şi ai să vezi ce situaţie este în Ţară, de la Nord şi până la Sud: La Ploieşti, la Galaţi, la Alba-Iulia, la Timişoara şi pretutindeni. Şi dumneata ai să îmi spui –nu se petrece nimic în ţară... Aveţi să cădeţi toţi sub satârul bolşevic”.

A existat un interes deosebit din partea agenturii naziste de a promova şi întreţine ura dintre români şi evrei, pentru a facilita aplicarea soluţiei finale şi în ţara noastră. Iată ce spuneau rapoartele serviciilor secrete despre evenimentele de la Iaşi, fără a trimite direct la cine are interesul de a da vina pe evrei pentru anumite evenimente petrecute în acea perioadă:

„Raportăm că în noaptea de 29-30 iunie s-au tras numeroase focuri de armă din case particulare […]. S-a tras asupra coloanei în  marş a unei trupe de infanterie românească care trecea prin oraş spre front. […] Nu s-a putut prinde niciun individ în flagrant delict. […] După indicaţiile  obţinute până în prezent, se constată că se caută de către  anumiţi indivizi să arunce vina asupra evreilor din oraş cu scopul de a aţâţa armata germană şi  română, precum şi  populaţia creştină contra evreilor, pentru a da loc la uciderea în masă a acestora“ [4] [5]. „Până la ora 13 se aflau la chestură circa 3500 suspecţi, în cea mai mare parte evrei“

„Dezordinile întâmplate acum câteva zile la Iaşi au pus armata română şi autorităţile într-o lumină total nefavorabilă. Cu ocaziunea evacuării Basarabiei a fost pentru armată o adevărată ruşine că s-a lăsat insultată şi atacată de evrei şi comunişti fără a reacţiona. Ruşinea este şi mai mare când soldaţii, din propria iniţiativă şi de multe ori numai în scopul de a jefui sau a maltrata, atacă populaţia evreiască şi omoară la întâmplare astfel cum a fost la Iaşi...Nu este admis însă ca fiecare cetăţean să îşi asume rolul de a soluţiona problema evreiască prin jafuri şi masacre. Prin asemenea măsuri arătăm lumii  că suntem un popor nedisciplinat şi necivilizat şi punem autoritatea sau prestigiul statului român într-o lumină cu totul neplăcută. Opresc dar cu desăvârşire orice acţiune pornită din iniţiativa individuală şi fac răspunzătoare autorităţile militare şi civile de executarea întocmai a acestui ordin...“ -acesta este ordinul pe care Antonescu l-a trimis pe data de 4 iulie 1941 ministrului de interne, generalul Dumitru Popescu.

Într-o informare către ambasadorul american la Bucureşti, Mihai Antonescu preciza că decizia mutării evreilor a fost luată în vederea salvării acestora de ura populaţiei. Iată ce spunea Cloyce K. Huston despre aceste evenimente în cadrul unui raport: „Românii au insistat până acum că sunt un popor tolerant şi nu mă îndoiesc că în majoritatea lor află despre masacrare sau alte atrocităţi cu, probabil, un uşor sentiment de satisfacţie, amestecat cu un simţământ şi mai puternic de surprindere, şoc şi îndoială.“ Ultimele cuvinte arată că evenimentele i-au luat prin surprindere pe români, neobişnuiţi cu astfel de lucruri.