Mama lui, Elena, fusese o simplă hangiţă. Tatăl său, Constantius Chlorus, era un remarcabil general roman. Treptat, dar implacabil, ambiţiosul Constantin s-a convertit de la o mentalitate păgână (venerarea zeului Marte sau Appolo) la credinţa-n Christus victor. Ce incredibilă transformare!
Fără îmbrăţişarea botezului de către acest împărat (chiar şi pe patul de moarte, sub ochii lui Eusebiu de Nicomedia), Europa medievală ar fi fost subminată de fragmentare internă, haos şi barbarie.

Nu putem nega dimensiunea scandaloasă a vieţii private a acestui Pontifex Maximus care s-a botezat târziu, chiar pe patul de moarte. Imnografii bizantini ai Bisericii răsăritene i-au trecut cu vederea faptele reprobabile faţă de Crispus (cel dintâi fiu) şi soţia Fausta...

După înfrângerea uzurpatorului Maxenţiu, „edictul de la Milano” (313) i-a făcut pe milioane de creştini să răsufle uşuraţi. Trei secole de persecuţie oficială se încheiau. Înceta, definitiv, hărţuirea, umilirea şi uciderea urmaşilor lui Hristos. Trecerea de la politeism la monoteism avea să provoace o adevărată revoluţie teologico-politică. Întreaga lui viaţă, Constantin a căutat să-şi legitimeze guvernarea monarhică prin căutarea rădăcinilor cosmice ale puterii, altfel spus, prin venerarea celei mai puternice Divinităţi. Ordinea socială trebuia să reflecte taxonomiile celeste. Atacat mereu dinăuntru şi din afară, Constantin n-a iubit democraţia, socotind că orice formă de autoritate trebuie subordonată Principiului universal sau Tatălui ceresc.

Căutând pacea religioasă în Imperiu, el a găzduit la Niceea (325) primul sinod ecumenic al Bisericii, chemat să rezolve cea mai grea dispută hristologică a Antichităţii târzii. N-a înţeles dogma trinitară şi egalitatea ontologică dintre Dumnezeu necreat şi Logos. L-a exilat pe Atanasie cel Mare, episcopul Alexandriei, făcând concesii partidei lui Arie. L-a invitat la palat pe Antonie cel Mare, părintele pustiei egiptene, dar s-a trezit cu un refuz politicos.

Strategul născut la Niş (în Serbia de astăzi) vorbea greceşte şi latineşte, citind tratate de teologie, atacând năpraznic în luptă, fiind pasionat de arhitectură şi artă, dar şi un mare apărător al martirilor persecutaţi sub Diocleţian (de unde şi formula hagiografică: Ισαπόστολος Κωνσταντίνος).

Sub raport militar, el a recucerit o parte din Dacia abandonată de împăratul Aurelian. În plan economic, Împăratul a promovat noua monedă din aur (solidus). După ce-a trăit mult timp la Trier, Constantin a construit o nouă Capitală exact pe strâmtoarea Bosforului, la puntea între Răsărit şi Apus.
Să-i dăm Cezarului, aşadar, ce este al Cezarului...