Constantin Argetoianu, omul care a semnat sfârşitul României Mari: „Să facem partea focului, să ne retragem“

Constantin Argetoianu a avut mandate de ministru scurte, dar importante. Şi-a pus semnătura pe două mari cedări teritoriale: a fost implicat şi în pacea separată de la Buftea, din 1918, dar şi în cedarea Basarabiei, în 1940, chiar din postura de ministru de Externe. Personaj istoric controversat, Argetoianu a fost, până la urmă, doar un om sub vremuri.

În ianuarie 1918, România părea cu mâinile legate în faţa dezastrului. Ruşii cedaseră, românii se aflau singuri pe Frontul de Est al Primului Război Mondial, iar unica soluţie era încheierea unei păci separate cu duşmanul. Situaţia era disperată. Ionel Brătianu, prim-ministrul României, îi scria generalului francez Henri Berthelot: „În România este foamete, muniţiile sunt insuficiente pentru o campanie de lungă durată. În aceste condiţii ce putem face? Vreau să sper că va interveni un fapt nou, că voi putea reţine cât mai mult timp posibil pe frontul nostru diviziile inamice care se găsesc acolo. Nu văd decât o soluţie şi anume de a intra în negocieri cu Germania şi de a le face să dureze cât mai mult timp posibil“.

Aliaţii nici nu voiau să audă de aşa ceva, chiar unul dintre articolele Tratatului de Alianţă obliga România să rămână pe poziţii. Realitatea era alta şi românii alegeau să joace cartea timpului. Într-un fel sau altul, trebuiau să negocieze cu Puterile Centrale. Politician viclean, cu ştaif, Ionel Brătianu ştia ce are de făcut: pentru binele ţării trebuia să-şi sacrifice funcţia. Aşa că îl sfătuieşte pe regele Ferdinand să-l aducă la guvernare pe generalul Alexandru Averescu. Câştigul părea a fi dublu. Pe de o parte, generalul era un erou şi imaginea sa la conducerea ţării dădea speranţă oamenilor. Pe de altă parte, pe Averescu şi pe feldmareşalul neamţ August von Mackensen îi lega o prietenie de peste 15 ani, lucru care acum putea fi folosit în avantajul României.

„Un om cu chip teribil“

Pe 27 ianuarie/ 9 februarie 1918, regele Ferdinand discută cu Averescu componenţa noului guvern. Aceeaşi Mărie, dar cu altă pălărie: aproape toţi cunoscuţi deja în politica românească şi aproape toţi sub influenţa vechiului guvern liberal. Între ei, un diplomat de carieră şi (aparent) un novice în politică primea portofoliul Ministerului de Justiţie: Constantin Argetoianu. Nu era politician cu renume, dar îşi făcuse auzită vocea de pe vremea studenţiei la Paris (de unde s-a întors cu diplomă în Drept, Litere şi Medicină). Regina Maria nota în jurnalul său: „Nando l-a chemat pe Averescu să discute despre cabinetul nou. În general, Averescu face alegeri bune, dar din nefericire l-a numit ministru pe Argetoianu, un om fără caracter, care se întoarce după cum bate vântul. Un om cu chip teribil, în faţa căruia mă cutremur instinctiv“.

Nimeni nu voia să încheie pacea cu duşmanul, însă germanii forţau mâna României şi dădeau un ultimatum. Într-o primă fază, doar Averescu a reuşit, conform planului, să asigure dinastia – s-a opus ideii de a include schimbarea regelui pe hârtiile tratatului, aşa cum doreau românii germanofili de la Bucureşti – şi să obţină un răgaz pentru ca regele să discute direct cu ministrul de Externe austro-ungar, Ottokar Czernin.

E remarcabil de inteligent, agreabil şi foarte homme de monde, aşa că, fireşte, ne-a fost uşor să conversăm. I-am spus cu toată sinceritatea punctul meu de vedere; se prea poate să fie un om primejdios, dar nu am nimic de ascuns. Regina Maria în jurnal

Negocierile de la Buftea-Bucureşti erau însă pasate acum în mâinile lui Argetoianu. Poziţia lui a fost fermă de la început. Pentru acceptarea păcii separate erau esenţiale trei condiţii: să nu se atingă de dinastie, nu va accepta cedarea de teritorii şi nu va îngădui reducerea armatei, iar de acestea o asigura chiar pe regină. „L-am primit pe Argetoianu la 11 – e un om faţă de care întotdeauna am avut cea mai adâncă neîncredere şi o antipatie oarecum instinctivă, aproape fizică. Acum e unul din cei mai importanţi miniştri în cabinetul nou. Dar oricât de prévenue aş fi împotriva lui, sunt dispusă să sper că, atunci când i se va da ocazia de a se comporta onorabil şi de a-şi face datoria, o va face. E remarcabil de inteligent, agreabil şi foarte homme de monde, aşa că, fireşte, ne-a fost uşor să conversăm. I-am spus cu toată sinceritatea punctul meu de vedere; se prea poate să fie un om primejdios, dar nu am nimic de ascuns, sunt gata să stau în stradă şi să-mi mărturisesc crezul. Fireşte, mi-a făcut toate declaraţiile posibile de devotament şi loialitate – dar ştiu despre el anumite lucruri care au mai scăzut din valoarea vorbelor lui. Însă, cum am mai spus, sunt dispusă să-i dau oricui şansa de a se comporta cum se cuvine, patriotic. Pe mine mă interesează cauza, nu omul care o reprezintă. Fie ca Domnul să-i îndrume pe calea cea mai bună pentru ţara mea. Dacă nu voi putea îndura soluţia la care ajung, în fond, voi reuşi să dispar într-un fel sau altul. A DECLARAT CĂ NU-L VA CONVINGE NIMIC SĂ ACCEPTE O PACE DEZONORANTĂ O DIEU LE VEUILLE“, scria regina Maria.

Trădătorul de la Buftea

După cele trei reuniuni ale Consiliului de Coroană, în cadrul cărora s-a decis că România îşi negociază viitorul, dar mai ales după întâlnirea nefructuoasă dintre regele Ferdinand şi ministrul Czernin, mingea era în terenul lui Argetoianu. Ministrul Justiţiei era şi şeful delegaţiei, iar preţ de patru zile se întâlnea la Buftea, în casa lui Barbu Ştirbei, cu inamicii. Termenii erau atroce, iar pacea era, pentru mulţi, doar pe foaie. Austro-Ungaria, Germania, Turcia şi Bulgaria, fiecare venea cu câte un set de cereri – toate rezumate la şase puncte clare. Era 20 februarie/ 5 martie 1918, ora 7 seara, şi România pierdea Dobrogea, era obligată să-şi trimită prietenii misiunilor militare acasă, economia şi căile de transport şi comunicaţii urmau să fie sub jurisdicţia inamicilor, dar, mai ales, îşi pierdea speranţa. Iar în acel moment, sub toate acestea stătea semnătura lui Argetoianu.

„Capitolul pe care-l încheiasem odată cu plecarea mea de la Buftea fusese plin de amărăciuni. Mă înapoiam acasă istovit, nu atât fiziceşte, cât otrăvit sufleteşte. Pe drum, între Buftea şi Iaşi, am căutat în zadar să pun puţină ordine în haosul noţiunilor şi impresiilor în care mă zbăteam fără să pot găsi un fir care să mă ducă mai departe“, nota Argetoianu, trăgând linie unui eveniment nefericit. Părea că îşi începuse cu stângul cariera politică. Semnătura pe care o pusese pe foaia preliminariilor Tratatului de Pace avea să-l urmărească mult timp. „După război, în ferocitatea luptelor noastre politice, s-a mai creat o legendă împotriva mea, anume că, după ce făcusem parte din Guvernul Averescu din ianuarie 1918, trecusem cu arme şi cu bagaje în lagărul nemţilor! Aproape că să mă facă trădător de ţară din cauza semnăturii pe care o dedesem la Buftea.“

Foto: Constantin Argetoianu, în 1918, în ziua învestirii Guvernului Averescu

În braţe cu Averescu

Primul mandat de ministru al lui Constantin Argetoianu avea să fie unul scurt, dar de mare însemnătate, atât pentru ţară, cât şi pentru el. „Scurtul Minister Averescu a fost o mare şcoală politică pentru mine, o şcoală ale cărei învăţăminte au înrâurit adânc întreaga mea carieră“, scria politicianul mai târziu.

Imediat după semnarea preliminariilor, guvernul Averescu era înlocuit cu unul filogerman, condus de Alexandru Marghiloman. În acest timp, Argetoianu şi Averescu – pe care îl judecă aspru pentru deciziile luate în timpul guvernării, nesfiindu-se a folosi în „Memoriile“ sale cuvinte precum „slab şi deplorabil“ sau „vulpoi şiret“ – înfiinţează un nou partid: Liga Poporului, devenit mai târziu Partidul Poporului. Această nouă facţiune politică ajunge la guvernare în 1920. Un al doilea guvern Averescu, în cadrul căruia Argetoianu ocupa funcţia de ministru al Finanţelor şi, mai apoi, ministru de Interne. Dibaci în aprecierea oamenilor şi alunecos, Argetoianu pariase bine: „Personal, cu Averescu nu-mi părea lucru mare de făcut şi eu unul în tot cazul nu puteam porni cu dânsul cu multă încredere. Cu legenda lui însă, era mult de făcut. Numai popularitatea lui putea mobiliza şi fanatiza masele de care aveam nevoie în lupta începută în 1917. Şi iată cum, în lipsa altor posibilităţi, şi fiindcă nu voiam să părăsesc politica, am sfârşit prin a mă împăca cu ideea de a lua pe Averescu în braţe“.

De ce a semnat cedarea Basarabiei

Foto: Loialitatea lui Argetoianu a fost răsplătită de Carol al II-lea

Anul 1940 a însemnat sfârşitul României Mari, dar şi sfârşitul multor români de seamă. Intrigile, veştile şi problemele se succedau cu o viteză covârşitoare în istoria politică de atunci. Al Doilea Război Mondial începuse, iar graniţele României erau în pericol. Fără organizare militară, în ţară era o debandadă cumplită – încă o conflagraţie mondială ne prindea pe picior greşit.

Miniştrii de Externe erau schimbaţi ca pe şosete, doar-doar regele Carol al II-lea le-ar face pe plac nemţilor. Vara lui 1940 începe cu demisia lui Grigore Gafencu şi înlocuirea lui cu Ion Gigurtu. Argetoianu notează pe 8 iunie 1940 o discuţie cu premierul Tătărescu: „«Mi se rupe inima de francezi. Au fost proşti, englezii n-au făcut nimic ca să întâmpine războiul. Războiul l-au câştigat nemţii. Trebuie să ne salvăm ţara.» E convins că e foarte bine văzut de nemţi (!), că a ajuns să aibă încrederea lor (!); le-a dat 2.000.000 tone de petrol pe an în loc de 1.300.000, cât ne obligau convenţiile, le-a dat tot ce au cerut, le-a dat pe Gigurtu. Se crede stăpân pe situaţie, e plin de nădejde, dar şi de teamă“.

„Ne batem, dar numai puţin“

26 spre 27 iunie 1940. Ambasadorul României la Moscova, Gheorghe Davidescu, primeşte de la Molotov un ultimatum: până la miezul nopţii România trebuie să cedeze Basarabia şi nordul Bucovinei. Altfel, război. Nemţii, amicii lui Carol al II-lea, îi întorceau spatele. Sferele de influenţă erau deja împărţite. Două şedinţe ale Consiliului de Miniştri aveau să aibă loc la Palatul Regal, pe 27 şi 28 iunie.

În prima zi de Consiliu, Argetoianu şi-a pus uniforma şi s-a prezentat devreme la întâlnire. Regele îi chemase pentru a le cere sfatul: război sau nu? Consilierii regali sunt lăsaţi să vorbească – pe unii, istoria nu îi lăsa să abdice, pe alţii, prezentul îi făcea pragmatici. România era singură. Berlin, Roma, Ankara, Atena şi Belgrad nu interveneau în sfera de influenţă a sovieticilor. La prima şedinţă, voturile s-au împărţit: 11 pentru război, zece pentru acceptarea ultimatului, cinci pentru discuţii şi o abţinere. Rezultatul? Cum spunea Victor Antonescu, citat de Argetoianu: „Şi aşa, şi aşa. Ne batem, dar numai puţin. Un ceas pe zi?“.

„Să protestăm, dar să primim condiţiile Sovietelor“

Constantin Argetoianu, care atunci era doar consilier al regelui şi preşedintele Senatului, se declară ferm împotriva unui război, chiar cu sacrificiul teritorial: „Eu declar ritos că sunt contra unui război cu Rusia. A începe un război cu Rusia, cu riscul de a fi atacaţi din spate de unguri şi de bulgari, ar fi o nebunie. Nu ne putem bate singuri. Esenţialul pentru noi e să nu ne distrugem armata degeaba contra Rusiei, care ne va înfrânge şi ne va lua îndoit; să facem partea focului, să ne retragem, să ne păstrăm armata intactă ca să ne apărăm împotriva ungurilor sau bulgarilor, contra cărora ne putem bate cu succes. Concluzie: să protestăm contra abuzului de forţă, dar să primim condiţiile Sovietelor, oricât de dureroase ar fi“.

La 9 seara, s-a întrunit din nou Consiliul de Miniştri. 20 dintre cei 27 de consilieri regali votau cedarea teritoriilor româneşti fără luptă. S-a hotărât, aşadar, ca de la miezul nopţii România Mare să nu mai existe. Noua decizie venea şi cu posturi noi – cei care îi fuseseră alături regelui erau răsplătiţi. „După şedinţă, Regele ne opreşte pe Vaida şi pe mine şi ne roagă succesiv, cu lacrimile în ochi, să nu-l lăsăm singur şi să intrăm în Guvern, Vaida fără portofoliu, iar eu la Externe. Vaida primeşte. Sunt silit să primesc şi eu, un refuz în asemenea împrejurări ar fi fost un act de laşitate şi un abandon al ţării mele. Pun o singură condiţie: să fiu lăsat să fac politica mea, care va merge până la o alianţă cu Germania. Condiţia e primită.“

Esenţialul pentru noi e să nu ne distrugem armata degeaba contra Rusiei, care ne va înfrânge şi ne va lua îndoit; să facem partea focului, să ne retragem. Constantin Argetoianu în „Însemnări zilnice“

28 iunie, ora 11. Argetoianu, din noua sa funcţie de ministru de Externe, semna nota informativă de retragere a trupelor române (nu de cedare a teritoriilor): „Guvernul român, pentru a evita gravele urmări ce le-ar avea recurgerea la forţă şi deschiderea ostilităţilor în această parte a Europei, se vede silit să primească condiţiile de evacuare specificate în răspunsul sovietic“. Tot el modelează şi noua politică externă a României: la 1 iulie 1940, s-a renunţat la garanţiile anglo-franceze din 13 aprilie 1939, care oricum erau nule, căci Franţa capitulase pe 22 iunie 1940. După doar o săptămână în funcţie, guvernul Tătărescu demisiona şi, astfel, cariera de ministru de Externe a lui Constantin Argetoianu se încheia aşa cum începuse: cu o semnătură pentru o cedare.

„Noi, domnilor, nu ne temem de pumnul parfumat al d-lui Argetoianu“

Constantin Argetoianu s-a născut pe 15 martie 1871, la Craiova şi a fost singurul moştenitor al unei familii cu renume – străbunica lui paternă era fiica lui Şerban Otetelişanu, mare logofăt şi paharnic la începutul secolului XVII, şi soră cu Iancu Otetelişanu, politician şi afacerist-petrecăreţ din Bucureşti. „Tatăl meu, generalul Ion Argetoianu, s-a născut în Craiova, în 1841, dintr-o veche familie boierească, şi a trăit peste 87 de ani. Numele nostru se trage de la moşia Argetoaia, stăpânită de familie până prin anii 1884-1885, când a fost cumpărată de stat şi împărţită la ţărani. De la Breasta, mergeam în fiecare an la Argetoaia pentru culesul viei, şi această mică deplasare (26 de kilometri) în trăsura cu patru cai lua în mintea mea de copil proporţiile unei importante călătorii. Astăzi, nu se mai vede la Argetoaia nici vie, nici grădină, nici eleşteu, nici conac.Democraţia a nivelat totul şi numai ctitorii zugrăviţi pe zidurile bisericii au mai rămas la faţa locului, ca o tăcută mărturie a boierilor Argetoieni“, nota politicianul în memorii.

Diplomat de meserie

Constantin Argetoianu ştia valoarea cuvintelor, ştia că poţi cumpăra cu ele chiar şi timp. Şi-a luat licenţa în Drept şi Litere la Paris şi tot acolo şi-a obţinut şi diploma de doctor. Nu a profesat niciodată, dar nici n-a pierdut vreodată ocazia să ofere câte-un diagnostic... în însemnările sale. La început, a luat calea diplomaţiei: secretar, ataşat, consilier din partea României la Constantinopol, Paris, Roma şi Viena.

Argetoianu a fost o prezenţă constantă în politica românească. A avut mandate scurte, însă implicarea sa în jocurile de culise din aproape întreaga primă jumătate a secolului XX îl face un personaj preţios. Cariera politică o începe în 1913, în Partidul Conservator din care făcea parte şi tatăl său. Apoi, intră în partide noi şi în partide istorice, înfiinţează unele şi fuzionează cu altele. Opt partide politice în total – un adevărat jongler politic, s-ar fi zis atunci, traseist de mare anvergură, astăzi. La fel a păţit şi cu funcţiile. A avut mandate scurte în guverne care au contat pentru viitorul ţării: ministrul Justiţiei (1918, Guvernul Averescu), al Finanţelor şi de Interne (1921, al doilea Guvern Averescu), al Agriculturii şi al Domeniilor (1927-1928, în Guvernele Brătianu şi Ştirbei), de Interne şi de Finanţe (1931, Guvernul Iorga), de Externe (1940, Guvernul Tătărescu). În 1939, timp de două luni, el a fost şi premierul României. Dacă funcţiile de ministru au avut un termen de valabilitate redus, ei bine, Argetoianu s-a bucurat de longevitate în fotoliul de preşedinte al Senatului.

Bolşevicii, şobolanii politicii

Pentru una dintre cele mai îndrăzneţe acţiuni din cariera sa, Argetoianu avea să plătească, peste ani, cu viaţa. Bolşevismul a fost considerat o ameninţare la adresa democraţiei încă din timpul Marelui Război. În câţiva ani, ideologia s-a răspândit cu repeziciune în Europa, iar în România, în 1921 avea loc primul congres al PCR şi, în acelaşi timp, avea loc afilierea la Internaţionala a III-a comunistă. Argetoianu era hotărât să nu lase bolşevismul să-şi extindă tentaculele şi mai mult în România. Congresul PCR? „Şobolanii îmi procurau ei înşişi capcana în care trebuia să îi prind“, scria el. Ca ministru de Interne a ordonat arestarea liderilor social-comunişti, printre care şi nouă deputaţi, imediat după momentul votării afilierii.

Şi cum în noul guvern se infiltraseră şi câţiva socialişti, aceştia n-au ezitat să-l tragă la răspundere, într-o şedinţă a Camerei din 17 mai 1921. „Nu există astăzi pericolul de bolşevism în ţara românească, dar, ca să putem afirma acest lucru şi mai departe, să ne daţi voie ca de câte ori vedem o încercare de îndrumare în această direcţie să o curmăm de la început“, îşi argumenta el acţiunea. Şedinţa s-a lăsat cu scandal şi ameninţări cu moartea. Deputatul Lupu avea să strige: „Noi, domnilor, nu ne temem de pumnul parfumat al d-lui Argetoianu“.

Mai târziu, în 1942, Argetoianu avea să scrie, ca un testament politic: „Dumnezeu a fost milos cu mine şi mi-a îngăduit, în acest Minister [Guvern Averescu] de decepţii, sa mântui ţara de comunism, fără brutalitate şi vărsare de sânge. Tot a fost ceva. Posteritatea va judeca dacă am făcut bine sau rău. În primul caz nu cer nicio răsplată postumă. În al doilea, sunt gata să plătesc şi după moarte“.

Greu de ucis: supravieţuitor a două tentative de asasinat

Scriitor dibaci şi orator iscusit, „boierul de la Breasta“ a scăpat cu bine de două conflagraţii mondiale, dar şi de gura lumii. Argetoianu a ştiut să-şi pună pielea la adăpost, însă moartea a trecut milimetric pe lângă el, nu o dată, nici de două ori, ci de trei ori.

La începutul anilor ’20, comunismul începea să prindă rădăcini în România. Tot atunci, ideologia avea să-şi cunoască unul dintre cei mai aprigi duşmani: Constantin Argetoianu. Pe atunci nu existau legi clare pentru menţinerea ordinii publice, în schimb, dreptul la grevă era bine definit. Bolşevicii au profitat de această balanţă nefericită a legii şi au organizat mai multe greve în toamna lui 1920. Au început cu transporturile: CFR şi transportul public din Bucureşti. Pe 18 octombrie, Moscovici şi Cristescu declanşau greva generală, după ce Argetoianu îi ironizase şi îi sfidase. Gândise bine, căci muncitorii încă nu erau atât de uniţi, iar propaganda comunistă a fost îngropată în contrapropaganda gândită de Argetoianu.

Un atentat politic la drumul mare

Cum jocurile Kominternului nu ieşeau, au decis să urmeze calea atentatelor. Era 5 noiembrie 1920 şi Argetoianu, împreună cu şeful său de cabinet, pleca la Breasta, să-şi viziteze mama. La ora 11 seara se suiau într-un vagon ministerial. „Abia pornisem din Chitila, nici nu ieşisem bine din gară, şi am fost deşteptat printr-o formidabilă explozie, iar trenul s-a oprit brusc.Vagonul meu fusese legat direct de locomotivă şi o bombă făcuse explozie între tender şi vagon, distrugând complect partea de dinainte a acestuia. Compartimentul meu, la celălalt cap al vagonului, ca şi salonul din mijloc nu suferise“, rememora Argetoianu. De la Bucureşti, Siguranţa îl informa: autorul era Max Goldstein, un evreu care comitea violenţe în numele ideologiei de stânga. În breasla poliţie-nească era cunoscut drept „omul cu cârlig“ pentru cârligul de fier care îi înlocuia o mână.

Bomba de la Senat, cu acelaşi autor

Toată lumea era în alertă – se ştia că acesta este doar un prim atentat. Aşa a şi fost. O lună mai târziu, pe 8 decembrie 1920, avea loc primul atentat cu bombă din istoria României. Goldstein reuşise cumva să ascundă o bombă chiar în spatele scaunului prezidenţial de la Senat. De această dată, atacul terorist a fost pentru comunişti un succes. În afara celor mulţi răniţi, au murit trei oameni: ministrul Justiţiei, Dimitrie Greceanu, şi senatorii Demetriu Radu (episcop de Oradea) şi Spirea Gheorghiu.

Lozinca de la Iaşi: «ceea ce a fost nu poate să mai fie» dedese faliment, şi oamenii de bun simţ se mulţumeau, în 1920, să îngâne zicătoarea românească: «fereşte-ne, Doamne, de mai rău!» Constantin Argetoianu, în „Memorii“

Soarta îl scăpase şi de această dată pe Argetoianu: „Dejunasem împreună la Athénée Palace, şi după cafea plecasem amândoi în maşina lui; Greceanu urma să mă lase la Senat şi să meargă la Cameră. Pe drum, m-a întrebat dacă nu vreau să schimbăm, să-l las pe el la Senat, căci avea un proiect de lege în secţii şi voia să-l treacă. Am primit cu plăcere, căci nimic nu mă chema în special într-una sau în alta din Adunări. Am lăsat pe Greceanu la Senat şi m-am dus la Cameră. Fără această nenorocită schimbare, poate că aş fi pierit eu, dar Greceanu desigur ar mai fi trăit şi azi. Cel însemnat de Dumnezeu nu poate să scape însă de soarta sa“.

După trei luni, teroristul a fost prins şi condamnat la muncă silnică pe viaţă. Ecourile atentatelor s-au răspândit şi peste populaţie, aşa cum descrie şi Argetoianu: „Lozinca de la Iaşi: «ceea ce a fost nu poate să mai fie» dedese faliment, şi oamenii de bun simţ se mulţumeau, în 1920, să îngâne zicătoarea românească: «fereşte-ne, Doamne, de mai rău!»“.

Şi-a găsit sfârşitul în celula 12 de la Sighet

În 1940, sfârşitul României Mari însemna şi sfârşitul multor intelectuali şi politicieni. Regele Carol al II-lea a abdicat, iar pe 14 septembrie 1940, România devenea stat naţional-legionar, care recunoştea ca singură mişcare politică autorizată Garda de Fier. La sfârşitul lui noiembrie 1940, legionarii, conduşi de Horia Sima, au comis un masacru pentru a răzbuna moartea căpitanului Corneliu Zelea Codreanu. În noaptea de 26 spre 27 noiembrie 1940, un grup de legionari a ucis 64 de deţinuţi politic aflaţi la închisoarea de la Jilava. Printre victime se aflau nume grele, precum Moruzov, Marinescu şi Argeşanu. A doua zi, în jurul orei 9, la uşa lui Argetoianu sunau doi legionari, care îl rugau să-i însoţească la Poliţie, sub pretextul că viaţa lui este în pericol. În acest timp, telefonul a sunat, iar soţia lui Argetoianu a primit vestea oribilelor crime de la Jilava. Cu toate insistenţele soţiei şi ale celor prezenţi, Argetoianu se sui în maşină, hotărând ca mai înainte să meargă acasă la Rioşanu. Se credea în siguranţă, dar cum s-a urcat în maşină, legionarii au scos revolverele şi au ordonat să meargă către Poliţie.

Salvat de Antonescu

Argetoianu a fost dus într-un birou unde, printre alţii, se aflau şi Gigurtu şi Marinescu, fost ministru al Sănătăţii. În scurt timp apare chiar Sima, care le recomandă să plece din ţară şi îi eliberează. Abia în drum spre Ministerul de Interne, unde se afla Rioşanu, Argetoianu află de masacru şi că toţi care fuseseră aduşi la Poliţie trebuiau să fie omorâţi în beci. Planurile legionarilor ajunseseră însă la urechile lui Ion Antonescu, care a dispus eliberarea lor.

Un laudatio de presă

În noaptea următoare, cu toate că toţi cei a căror viaţă fusese în pericol erau sub apărare la Ministerul de Interne, a avut loc o nouă încercare de asasinat. Însă cei trei legionari nu au reuşit să dărâme uşile de stejar. Era sfârşit de an, iar Argetoianu nota pesimist: „Închei aici însemnările mele. Dacă voi mai fi pe lumea asta, şi dacă voi mai avea ceva de scris voi deschide un nou caiet când voi reintra printre cei vii, dacă voi mai fi vreodată în rândul lor“.

În 1944, Constantin Argetoianu reuşeşte să fugă în Elveţia. Crede însă în reabilitarea politicii şi tocmai el, anticomunistul, le dă o şansă celor care preluaseră puterea – se întoarce în România după doi ani. La întoarcerea sa, ziarul „Dreptatea“ scria în articolul „Bine ai venit, coane Costică!“: „Argetoianu se întoarce azi în ţară pentru a-şi verifica abilităţile... Deşi la vârsta patriarhilor, d-ta ai sprinteneli de campion al decatlonului politic. Ţara ţi se pune la dispoziţie cu încredere. Iată sfori: trage-le! Iată culise: manevrează-le! Iată «poporul»: du-l! Dumneata ai fost totdeauna cinstit cu dumneata însuţi. Ai iubit conservatorismul când ai fost conservator. Ai iubit liberalismul când ai fost liberal... Acum când eşti patriot, fii binevenit şi scoate-ne la liman, mântuitorule!“. Comuniştii nu l-au iertat însă pe bătrânul Argetoianu. Avea 79 de ani când a fost închis la Sighet. El şi restul elitei, fără acuzaţii, fără proces. Cu trupul şi sufletul torturate, Constantin Argetoianu moare cinci ani mai târziu, pe 6 februarie 1955, în celula 12 şi nici până azi nu se ştie unde a fost îngropat.