Comuniştii au vrut să interzică salutul „Bună ziua“

Comuniştii au vrut să interzică salutul „Bună ziua“

Ion Cristoiu priveşte cu detaşare perioada stalinistă. FOTO: Adevărul

Ion Cristoiu disecă detaliile absurde ale comunismului în noua revistă „Historia Special“. Salutul „Bună ziua“ era considerat neproductiv şi s-a luat în calcul interzicerea lui.

Ştiri pe aceeaşi temă

Înăsprirea luptei de clasă  din anii 1947-1953 a fost întoarsă pe toate feţele de Ion Cristoiu în primul număr al revistei „Historia Special“. Cristoiu a documentat vreme de 10 ani acest fenomen din perioada grea a stalinismului românesc, în care, spune el, „literatura, arta, presa au exprimat ca niciodată în istoria ţării mecanismele politice. Astfel, o carte despre literatura şi arta anilor 1947-1953 se dovedeşte a fi o carte despre politica PCR în general“.
 
Munca titanică pe care a depus-o în Biblioteca Academiei Române a avut ca rezultat o carte de 2.000 de pagini, pe care conducerea comunistă din anii ’80 a refuzat să o publice. Fragmente din această carte fac subiectul revistei „Historia Special“. Cei care cred că este încă un raport de condamnare a comunismului sunt în eroare.

Dosarul „Duşmanul de clasă – de la caricatură la plutonul de execuţie“ este o radiografie rece şi detaşată asupra normelor impuse literaturii, artei plastice, muzicii şi presei de către conducerea stalinistă a României.

Comuniştii spuneau că ziua bună se face prin muncă, nu prin salut

„În niciun caz nu poate fi vorba de un Raport şi cu atât mai puţin de o condamnare a comunismului. Dimpotrivă, cartea de 2.000 de pagini (n.r. – „Istoria literaturii proletcultiste“), scrisă înainte de 1989, împiedicată de cenzură ca să apară, se vrea o radiografiere la rece, asemenea unei disecţii făcute unei broaşte, a mecanismelor prin care arta şi literatura au fost reduse la simple instrumente de propagandă şi agitaţie“, spune Ion Cristoiu.

 

LANSARE

Redacţia revistei „Historia“ a lansat, la finalul anului trecut, un nou produs, care va apărea de acum înainte de patru ori pe an, la fiecare început de anotimp. Este vorba de „Historia Special“, o publicaţie de 64 de pagini care nu înlocuieşte revista „Historia“, ci o însoţeşte. În lunile martie, iunie, septembrie şi decembrie veţi putea cumpăra atât revista „Historia“, cât şi „Historia Special“ – un dosar dedicat unei singure teme. 9.99 de lei costă "Historia Special"

 
Niciun om al muncii nu se apuca de strigături antichiabureşti când se îmbăta. Omul muncii de azi cântă însă manele când se îmbată.
Ion Cristoiu
scriitor şi jurnalist
 

SIMPLIFICAREA CONDAMNĂRII
Cristoiu crede că românii au nevoie de ceva mai mult decât o condamnare a comunismului: „Fără a nega importanţa politică a Raportului Tismăneanu, nu cred că fragmentul de istorie numit comunism poate fi cercetat cu mijloace precum «Raportul de Condamnare a comunismului» sau – şi mai şi – Institutul de cercetare a Crimelor Comunismului. Păi dacă noi, cei de azi, reducem studierea comunismului la condamnări şi la denunţări, nu văd de ce-ar mai fi nevoie de studii care să depăşească un singur rând de text! Ar ajunge ceva gen: «Jos comunismul!» sau «Comunismul a comis crime odioase!»“.

Într-un interviu pentru „Adevărul“, Ion Cristoiu vorbeşte despre asemănările dintre presa anilor ’50 şi cea de azi, despre avantajele de a fi scriitor acum o jumătate de secol şi dezavantajele de a fi cititor. La final, el face o comparaţie între „genocidul“ cultural al strigăturilor anti-chiabureşti şi cel al manelelor din zilele noastre.

„Manelele sunt mai periculoase decât strigăturile împotriva chiaburilor“


„Adevărul“: Ce înseamnă „am citit tot ce a fost literă scrisă între 1947 şi 1953?“. Aţi citit chiar toate ziarele şi toate cărţile scrise în acei ani?

Ion Cristoiu: Poate unele broşuri mi-au scăpat, dar, în general, nu numai că am citit, dar am şi făcut fişe cu citate de mână – xeroxatul era interzis – din autorii proletcultişti, ba chiar şi din publicaţii precum „Papagalul“ sau „Cum vorbim“.  În „Cum vorbim“ am găsit dezbaterea întinsă pe mai multe numere dacă nu cumva „Bună ziua“ trebuie interzis, pe motiv că ziua bună se face prin muncă şi nu prin salut! „Papagalul“ era o revistă de satiră şi umor. Almanahul pe 1950 se remarcă prin caricaturile, epigramele şi scheciurile împotriva lui Truman, Tito şi a altor duşmani ai regimului de democraţie populară. Almanahul a fost criticat de „Scânteia“, pentru că a neglijat să prezinte omul nou, constructor al vieţii noi, mulţumindu-se cu critica duşmanului de clasă.

Cât timp a durat documentarea pentru acest proiect?

Din 1974 până în 1984. În tot acest timp am condus gazete. Asta înseamnă că mi-am sacrificat tot timpul din afara redacţiei. N-a fost uşor şi pentru că ziarele şi cărţile perioadei respective se găseau la Secţia S (Special) a Bibliotecii Academiei.

Aţi remarcat asemănări între presa scrisă din acei ani şi presa scrisă de astăzi? Credeţi că presa din zilele noastre e pe cale să se „stalinizeze“?

Paradoxal, sunt multe asemănări. În 1947-1953, dar şi după aceea, presa – „Scânteia“ – îndeosebi, era folosită de Conducerea Partidului pentru a ucide politic şi a ucide chiar fizic. O campanie dusă de „Scânteia“ împotriva unui activist (politician al vremii) însemna sfârşitul lui politic: demiterea şi arestarea. Oricât ar părea de ciudat, Conducerea Partidului era Patronul „Scânteii“. Ziarul nu se susţinea financiar prin el însuşi. Drept urmare, cei din conducere, dar şi ziariştii erau plătiţi de Patronul numit Partid ca să scrie la comandă. Un lucru identic se întâmplă azi cu anumite trusturi de presă. Patronii (mogulii, cum li se mai spune) pretind ca ziariştii să scrie după cum li se comandă, pe motiv că pentru asta sunt plătiţi. Din fericire, azi, în democraţie, există şi ziare independente. Cele care fac politică de partid nu diferă de „Scânteia“ de pe vremuri. De notat însă că nimeni nu te obliga să te angajezi la „Scânteia“, aşa cum azi nimeni nu te obligă să te angajezi la un Trust de Partid.

Pe parcursul ultimei săptămâni am mai publicat în „Adevărul“ şi pe site-ul nostru fragmente din eseurile pe care le-aţi scris în „Historia Special“. Unul dintre cititori a scris acest comentariu pe site: „Încercarea voastră de a denigra comunismul este sortită eşecului, pentru că orice om cu raţiune ştie că ideile de bază ale comunismului, adică etica şi echitatea socială, dreptul la un loc de muncă şi la o locuinţă, sunt esenţa demnităţii umane. Sistemul vostru capitalist are un singur avantaj, ne face gândul morţii mai uşor, pentru că lumea de azi a banului, a mizeriei morale, a nimicului ridicat la rang de virtute, o asemenea lume chiar nu poţi să o regreţi“. Ce i-aţi răspunde unui om care gândeşte aşa? Sunt mulţi ca el.

Cititorul respectiv nu cred c-a dus până la capăt vreunul dintre eseurile  mele, pe care le acuză ca fiind denigrări ale comunismului. Obişnuit, probabil, că tot ce se scrie azi despre comunism stă sub semnul pamfletului, sau al rechizitoriului, îşi va fi spus, văzând titlul, că mă adaug celor care abordează comunismul de pe poziţiile Războiului rece. Am respins astfel de abordări tocmai pentru că ştiu, din studierea anilor stalinişti în România, ce înseamnă apropierea de trecut cu instrumentele propagandei şi agitaţiei. Comuniştii susţineau că, prin cărţile şi articolele despre perioada interbelică, istoricii şi publiciştii trebuie să stârnească ura maselor populare faţă de regimul burghezo-moşieresc. Parcurgând unele cărţi şi articole de azi despre comunism, am impresia că autorii lor şi-au propus să stârnească ura maselor populare faţă de regimul comunist. Reacţia cititorului dumneavoastră, destul de largă în ultimul timp, îşi are cauza tocmai în anticomunismul de tip activistic. Sunt convins că până şi muncitorii din 1947-1953, citind rechizitoriile împotriva regimului burghezo-moşieresc, simţeau nevoia să se întrebe dacă regimul respectiv chiar n-avusese nimic bun. Asemănător, cei care citesc rechizitoriile anticomuniste, în loc să se lase convinşi de ele, se întreabă dacă nu cumva comunismul a avut şi părţile sale bune.

Sunt de condamnat scriitorii şi poeţii români ai anilor ’50? Există circumstanţe atenuante pentru ei? Au făcut-o de frică, pentru privilegii sau chiar au crezut?

Niciunul n-a crezut în ceea ce scria. Dacă ar fi crezut, la talentul pe care-l aveau unii, n-ar fi fost exclusă o capodoperă poetică despre duşmanul de clasă. Toţi, fără excepţie, au scris ce li s-a cerut, au acceptat modificări cumplite ale manuscrisului la editură, numai şi numai pentru incredibilele avantaje aduse de titlul de „scriitor fruntaş“: tipărire în tiraje de vis azi (cel puţin 50.000 de exemplare), case de odihnă,  locuinţe confortabile, bani, mulţi bani. Premiul de stat însemna 30.000 de lei, o sumă enormă în 1952, după reforma monetară. El putea fi obţinut pentru un poem pe care autorul îl dădea gata într-o oră, dacă se hărnicea un pic.

Spuneaţi că nu aţi găsit niciun rând de creaţie autentică în literatura anilor ’50. Ce consecinţe are asta asupra generaţiei care a crescut în acei ani, fără niciun strop de artă, învăţând, în schimb, poezii de Maria Banuş şi Eugen Frunză?

Oricât ar părea de ciudat, la început, poeziile respective le făceau copiilor cunoştinţă cu literatura. Pe măsură ce creşteau, îşi dădeau seama că sunt nişte prostii şi atunci se apucau de poezia adevărată, care, deşi nu era predată la şcoală, putea fi citită. Eu, de exemplu, am început să citesc la vârsta de 5 ani, mergând cu vaca la păscut. Am citit de-a valma Tolstoi, dar şi Fadeev. Mă dădeam în vânt după proza sovietică, deoarece eroul principal învingea în cele din urmă. Asta nu m-a oprit să citesc şi Mircea Eliade mai târziu.

Ce credeţi că e mai nociv din punct de vedere cultural: să trăieşti printre strigături precum „Haide, sus şi iar în sus/ că ciocoiul nos’ s-o dus/ şi-o rămas doar ciocoiţa,/ dar şi ea-şi ia tălpăşiţa“ sau printre manele şi OTV?

Manelele de azi sunt mult mai periculoase decât strigăturile antichiabureşti de ieri. Şi asta din simplul motiv că, excepţie făcând personajele din literatura proletcultistă, niciun om al muncii nu se apuca de strigături antichiabureşti când se îmbăta. Omul muncii de azi cântă însă manele când se îmbată.

Caricaturile din Almanahul anului 1950 aveau menirea de a-i face pe cititori să le fie silă de chiaburii şi de capitaliştii care strângeau averi pe spinarea muncitorimii. FOTO: ALMANAHUL ANULUI 1950

Suleyman Magnificul, în „Historia pentru toţi“

În 2013, redacţia revistei „Historia“ le mai pregăteşte o surpriză cititorilor. Pe lângă revista lunară „Historia“ şi publicaţia trimestrială „Historia Special“, pasionaţii de istorie vor mai putea citi în fiecare lună „Historia pentru toţi“.

Primul număr, care va apărea în februarie 2013, va fi dedicat în totalitate  relaţiei dintre Suleyman Magnificul şi Roxelana, aşa cum se vede ea din serialul turcesc de mare audienţă în România, dar şi aşa cum a fost în realitate. Ion Cristoiu lucrează deja la un eseu intitulat: „Roxelana – o Elena Lupescu de pe vremea Imperiului Otoman“.

„Cred – şi voi demonstra – că, în materie de manipulare a bărbatului, Roxelana seamănă mult cu Elena Lupescu. Amândouă ştiu intuitiv cum să fie în preajma bărbatului de stat – Suleyman, Carol
al II-lea. Amândouă conduc imperiul sau ţara din patul conjugal, prin intermediul bărbaţilor, care pe cât de lei-paralei sunt cu poporul, pe atât de cârpe sunt cu muieruştile care-i joacă pe degete“, spune Ion Cristoiu. „Historia pentru toţi“ se adresează unui segment mai larg de public, abordarea evenimentelor istorice fiind, după cum se vede, una mai puţin convenţională.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: