Michael Shafir: Afurisită întrebare! Cred că ar trebui, în primul rînd, să facem o deosebire între Uniunea Sovietică şi ceea ce denumiţi „implant de tip sovietic”. Şi nici după ce deosebim între cele două, tot nu putem să venim cu un singur răspuns care să acopere satisfăcător o perioadă de 74 de ani în cazul primeia şi de 41 de ani (eu încep numărătoarea în 1948, nu în 1944) în cazul statelor din Europa Centrală şi de Est.

În cazul Uniunii Sovietice, regimul instaurat de Lenin cu mîna de oameni care îl sprijinea la început a putut dura deoarece a fost o continuă improvizaţie. Lenin ne este prezentat, fie de către admiratorii săi, fie de către cei mai acerbi critici, drept un doctrinar, al cărui comportament este (în cazul primilor) ilustrat de o comportare principială bazată pe doctrina marxistă adaptată la condiţiile Rusiei (celebra teorie şi praxis unificate) sau (în cazul ultimilor) de un fanatism fără margini.

După părerea mea, ambele tabere greşesc. Ca pe toţi politicienii de succes, pe Lenin îl caracterizează în primul rînd pragmatismul. Şi în condiţiile Rusiei acelor ani, pragmatism înseamnă în primul rînd supravieţuirea noii puteri. Altfel zis: supravieţuirea sa ca politician. Nu veţi descoperi, din acest punct de vedere, nici o deosebire între Lenin, Churchill, Roosevelt sau (iertaţi-mi comparaţia) Traian Băsescu.

Pragmatism, în acele condiţii, înseamnă, în primul rînd, atragerea de partea bolşevicilor a ţărănimii (de unde şi primul decret al noii puteri), înseamnă pacea de la Brest-Litovsk şi mai înseamnă şi „Noua Politică Economică” (NEP). Cum califici aceste zigzaguri depinde de partea în care te afli.

Dar pe termen mai lung, pragmatismul pune inevitabil în evidenţă şi ce alte valori propagi, cu ce alte valori te identifici în afară de necesitatea supravieţuirii împărtăşită (cu succes sau nu, asta-i  altă problemă) de către orice politician. Care este fundalul acestor valori în cazul bolşevicilor în general, şi în special al lui Lenin? De cel puţin două sute de ani, de la Petru cel Mare încoace, Rusia suferă de un complex de inferioritate datorat decalajului faţă de Occident.

Se caută o „scurtătură” care să facă posibilă ajungerea din urmă a Occidentului, care devine scop în sine, indiferent de mijloacele folosite. Petru cel Mare decapitează boierii percepuţi ca stavilă în faţa acoperirii mai rapide a acestui decalaj. Lenin, din contra, percepe stavila în termenii unui marxism mai degrabă inversat: lupta de clasă pentru el nu este una conformă intereselor proletariatului (de altfel, numai incipient în autocraţia ţaristă), ci una condusă de acea avangardă capabilă să înţeleagă unde sînt „adevăratele” interese ale clasei muncitoare, adică Partidul.

De aceea, nu e de mirare că atunci cînd proletariatul îşi manifestă împotrivirea faţă de noua putere (cazul revoltei de la Kronstadt), bolşevicii nu ezită să înăbuşe revolta în sînge. Pentru ei, ca şi pentru Malenkov în 1953 la Berlin, pentru Hruşciov în cazul Ungariei din 1956, sau pentru Brejnev în cazul Cehoslovaciei anului 1968, Partidul, mai degrabă decît proletariatul pe care nu conteneşte să clameze că îl reprezintă, a devenit mai presus de orice altă valoare. Cei care pun la îndoială omnicapacitatea Partidului de a interpreta legile istoriei implicit pun la îndoială capacitatea comunismului de a recupera decalajul.

Şi într-un mod pervers, aceşti lideri au avut  dreptate: comunismul se va prăbuşi atunci cînd liderii săi încetează ei înşişi să mai creadă în doctrina marxist-leninistă.

 

Versiunea integrală, pe LiterNet.