Clipa memorabilă a mandatelor preşedintelui Klaus Iohannis

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Castelul Peleş este mărturia capacităţii românilor de a rămâne verticali, demni, impunând respect, în vremea unui şef de stat exigent cu sine însuşi, dar şi cu cei din jur. Sursa: Twitter.
Castelul Peleş este mărturia capacităţii românilor de a rămâne verticali, demni, impunând respect, în vremea unui şef de stat exigent cu sine însuşi, dar şi cu cei din jur. Sursa: Twitter.

Uşor, uşor se dezumflă şi teoria conform căreia Macron a ordonat, Klaus s-a conformat şi Dacian s-a urcat pe calul premierului - definitiv.

Totuşi, Serviciul Român de Informaţii, plătit de contribuabilii mioritici, este dator opiniei publice, din perspectiva unui exerciţiu de comunicare publică modernă, inevitabil, cu un document lămuritor menit a explica, de o manieră limpede, profesională, cum s-a ajuns, în democraţia din România, la insignifianta instituţie prezidenţială, la dezordinea din palatul guvernului şi la circul din parlamentul unde se manifestă public grupe de asalt imagologic, care nu au nimic în comun cu consolidarea constituţională a legislativului naţional. 

Contrar aparenţelor, mioriticii anului 2021 îşi doresc, în viaţa de toate zilele, stabilitate, previzibilitate şi apreciază modestia, bunul simţ şi credibilitatea celor care nu se joacă cu viitorul românilor. 

În viaţa fără fard a societăţii noastre, starea de fapt este diferită de exploatarea sa mediatică, în (de)favoarea celor aflaţi la putere sau în opoziţie. 

Dacă ne uităm la instituţia prezidenţială, din cele două mandate ale actualului preşedinte memorabilă rămâne doar clipa în care reprezentantul unei minorităţi naţionale a vrut să îi ofere şefului statului român pânza unui ţinut scos de la naftalină, dintr-un trecut îndepărtat, iar şeful statului a avut inspiraţia de a pune un aprod din suita sa, ca să preia simbolul artificial menţionat şi să ofere în schimb Tricolorul statalităţii româneşti.

 Atunci, cetăţeanul Klaus Werner Iohannis a dovedit echilibru, discernământ politic, capacitate de adaptare inteligentă la o mănuşă aruncată de nostalgicii unei epoci imperiale, cu tendinţe revanşarde, care se manifestă, toleraţi, şi azi, prin spaţiul intracarpatic. 

Din raţiuni care nu mai trebuie explicate, principalul locatar al Palatului Cotroceni nu l-a invitat public pe obraznicul premier de la Budapesta să înceteze amestecul oficial explicit - cu finanţări ce ţin de subminarea statului român - în viaţa de zi cu zi a europenilor trăitori în Transilvania, pământ în veci românesc. 

Deci, la Bucureşti, în mod democratic au ajuns în parlament reprezentanţii unei minorităţi naţionale care au şi conducători propulsaţi în guvernul României, în timp ce la Budapesta obsesia premierului de acolo şi a acoliţilor lui este convingerea opiniei publice interne şi europene, că Transilvania este doar momentan sub jurisdicţia statului naţional unitar român. 

Până la finalul mandatului său prezidenţial, ultimul din perspectivă istorică, cetăţeanul Klaus Werner Iohannis a rămas dator naţiunii române.

Dator să demonstreze că în politica externă românească, în general, iar în relaţia cu statele vecine în mod special, respectul real reciproc nu este un principiu aneantizat în ultimul deceniu al veacului trecut. 

Este foarte bine că preşedintele ţării şi un alt aprod al său sunt atenţi la tot ceea ce ar putea fi un semn de antisemitism în România.  Dar Klaus Werner Iohannis este preşedintele României, nu al Israelului şi trebuie să reacţioneze imediat, fără nicio ezitare, la orice formă de antiromânism.  Ca unul care am poposit şi la Casa Albă, în administraţii diferite, nu am văzut acolo tolerarea oricărei modalităţi de exprimare a antiamericanismului deşănţat.

Predecesorii prezidentului actual plecau peste hotare pentru dialoguri bi şi multilaterale la nivel înalt, acum însă a scăzut altitudinea zborului prezidenţial spre alte cuiburi de cuci geopolitici. 

Spre deosebire de Ion Iliescu, actualul preşedinte preferă - la întâlnirea cu compatrioţii săi - doar spaţiile închise, cu o audienţă aleasă pe sprânceană, pentru alocuţiunile sale. 

Spre deosebire de Emil Constantinescu, care vroia decimarea armatei, prin trecerea în rezervă a tuturor cadrelor militare instruite înainte de decembrie 1989, actualul comandant suprem a avut abilitatea să pună în fruntea instituţiei militare nu doar ofiţeri cu studii în state membre ale NATO, dar şi cu experienţe aparte în situaţiile de criză internaţională, din ultimele trei decenii. 

Spre deosebire de Traian Băsescu, un personaj politic conflictual, Klaus Werner Iohannis a reuşit să menţină, o vreme, seninătatea publică a citadelei prezidenţiale, dar, în ultima vreme, derapajele sale, în arena politică internă, au determinat românii să îi acorde, în sondaje publice, recente, o încredere extrem de scăzută. 

Astfel că dincolo de menţinerea unei severităţi mimate la Palatul Cotroceni, avem de a face cu o insignifiantă instituţie prezidenţială, în vremuri când, de pildă, în Europa de Est nu doar coronavirusul generează coşmaruri cetăţenilor acum liberi de spiritele sovietice persistente în guvernele republicilor membre ale Comunităţii Statelor Independente. 

La Palatul Cotroceni, ca şi la Palatul Victoria pare a se fi uitat că actualii trecători deţinători ai unor posturi importante sunt în serviciul naţiunii. Nu naţiunea română în subordinea lor!  Cultivarea, cu premeditare, a ideii că premierul să îşi vadă de administrarea treburilor interne şi preşedintele de relaţiile externe, generează personaje pe care nu le-am văzut respectate nici la Berlin, nici la Paris, nici în Parlamentul UE şi nici trecând peste Ocean, pentru a reaminti americanilor nu doar ceea ce pot face ei pentru România, ci mai ales loialitatea probată a românilor faţă naţiunea care venerează Statuia Libertăţii din convingere, pentru principiile pe care imagologic le apără şi azi - libertate, egalitate, fraternitate. 

De ani buni problema nu mai este cine şi în folosul cui ne conduce, ci cât de mult respectă naţiunea care i-a acordat - ştim cum - încrederea iniţială. 

Ocolirea, cu încăpăţânare, a punerii punctului pe "i", în situaţii care ţin de demnitatea naţională şi de propăşirea reală a României nu este un semn de inteligenţă diplomatică, ci de fugă calculată dintr-un prezent dinamitat de multe neputinţe. 

Opoziţia parlamentară, neagreată de preşedinte, poate fi o vreme, dar nu tot timpul, indicată drept inamicul public numărul 1.

Însă victimele pandemiei de coronavirus, ca şi probele zilnice ale incompetenţei administrative a atâtor guralivi din arena politică internă, aflaţi momentan la putere, indică necesitatea unei schimbări radicale. 

Degeaba unii formatori de opinie folosesc, în mod repetat, formula "Excelenţa Sa", când se referă la actualul şef al statului, dacă nu sunt excelente iniţiativele acestuia, în privinţa creşterii calităţii vieţii compatrioţilor săi. 

De numele lui Carol I se leagă atâtea împliniri ale naţiunii române. 

De numele celor care au condus România, în ultimele trei decenii nu ştim ce ne mai leagă... 

Sigur că, în numele dreptului forţei asupra forţei dreptului aroganţa poate fi continuată, la nivel înalt, în forme ce parcă ţin de altă lume, nu cea românească. 

Blestemul menţinerii la putere a yesmenilor - cuvântul care a devenit larg cunoscut în România datorită aserţiunii lui Silviu Brucan că preşedintele postrevoluţionar Ion Iliescu s-a înconjurat de „yesmeni şi sicofanţi" - supravieţuieşte, bine mersi şi azi. 

Ici-colo mai sunt depistabili cei care mai cred în afirmaţia lui Napoleon Bonaparte: 

„Oamenii de care trebuie să te temi nu sunt cei care au păreri diferite de ale tale, ci cei ce sunt prea laşi ca să îţi spună acest lucru.”
Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite