Era o perioadă nasoală de pe vremea lui Ceaşcă. Nu se găsea nimic, frig, întuneric, lume supărată şi două ore de program la TV. Eram printr-a şaptea, a opta, începusem să iau gustul tăriilor şi mai trăgeam cîte-una cînd veneau băieţii pe la mine la un pocheraş, ca să-mi ia banii. De regulă pierdeam, veneau în echipă cu tactica bine stabilită, mă făceau frumos şi cu stil; abia după cîţiva ani mi-am dat seama. Totuşi, odată, nu se ştie cum şi prin ce minune divină, după ce am pierdut tot, ba chiar eram aproape gata şi cu ce mai furasem din monedele de trei lei pe care bătrînii le strîngeau într‑o sticlă de lapte, am început să cîştig. Bine, mize minimale faţă de cele pierdute. De bucuria ineditului, din entuziasm, sau poate în urma vreunui pariu, asta nu mai ştiu exact, am considerat că sînt bun de cinste şi am sacrificat sticla de whisky pe care ai mei o aveau în sufragerie, pusă bine, la vedere, în vitrină. A fost lichidată rapid şi mi-au tremurat serios nădragii prevăzînd urmările, atunci cînd vor vedea ai mei lipsa; obiectul era un lucru rarisim şi de valoare inestimabilă în casa omului pe-atunci. Dar prietenii, care la nevoie se cunosc, m-au lăsat să-i bat în continuare şi după aia m-au învăţat cum să ies din necaz. Ceai de sunătoare. Contra unui comision simbolic din cîştig, ţinînd cont că mă şi cam bălăbăneam, m-au ajutat să acopăr paguba. Şi nimeni n‑a mirosit ceva, băieţii au făcut treaba artistic, sigur nu erau la prima lucrare.

                    Metallica - Whiskey In The Jar

                    Problema cea mai urîtă a fost cînd, la o aniversare a unui prieten de familie şi coleg de serviciu cu ăl’ bătrîn, vremurile fiind grele, neavînd cu ce ne duce în vizită, ai mei, pe lîngă un braţ de plăci de pick-up semnate cu prea puţină discreţie de maică-mea, (să nu se încurce, domnule!) pe care urmau să le asculte acolo, au luat şi sticla - acea sticlă - din vitrină, de care s‑au despărţit cu greu. Însă omul era şeful lui taică-meu, iar în situaţii de-astea, mai faci şi cîte-un sacrificiu. Eşti nevoit, cum s-ar zice. Emoţiile m-au ţinut ceva vreme, iar ai mei s-au mirat de cuminţenia mea destul timp după. Nu s-a întîmplat nimic, oamenii desigur că au pus sticla, la rîndul lor, în vitrină, conform tradiţiei. Posibil una mai îndestulătoare, de şef.

                     Surpriza a venit prin toamnă, pe la jumatea lui septembrie, cînd la ziua bătrînului, cu masa aferentă întinsă în sufragerie, printre darurile primite, familia prietenă a adus şi sticla deja cunoscută, de care cu siguranţă că s‑a despărţit cu greu, de asemenea. Am recunoscut-o rapid, băieţii scăpaseră pe dop puţin adeziv.

                    Whisky-ul şi-a reluat locul şi a rămas apoi mult timp în vitrina din sufragerie; taică‑meu nu se îndura să desfacă ceva atît de valoros. Probabil că a aşteptat mereu un motiv suprem de înălţător ca să merite acest „sacrificiu”. Eu nu i-am prea dat prilejul şi el n-a venit. După mai mulţi ani, bătrînul a plecat spre alte lumi, dar sticla a rămas pe-aici. La mine; frate-miu a avut năzuinţe mai înalte, n-a fost un sentimental ca subsemnatul.

                    Sigur că era mai „bine” pe vremea lui Ceaşcă! Fie şi numai pentru că se bea mai puţin; iar „bibelourile” trebuiau păstrate la locul lor.

                                                                                              

***

                     Cezar Pârlog este publicist şi scriitor. Ultimele cărţi apărute sînt „Ce mult te-am iubit!“, Editura Libris Editorial, 2018 şi „Facts of life“, Editura Junimea, 2018.

Citiţi AICI toate editorialele semnate de Cezar Pârlog

Pe Cezar Pârlog îl găsiţi şi AICI