Ciorile lu’ Nea Nicu. La Tîrgovişte

Cîrîit de ciori, parcă mai zgomotoase ca altădată. De la fereastră le văd: trei ciori mari, negre şi isterice. Am identificat rapid şi motivul, un ghem mare de blană, alb cu negru, fugind dezorientat. Cred că e pisica de la blocul vecin, a dispărut prea repede, nu mi-am dat seama. Măi să fie, ce-o fi cu ciorile astea?! S-au tot înmulţit, parcă s-au mai şi deşteptat, ce dracu-i cu ele?...

Societatea păsărească s-a schimbat din temelii. Acţionează în comun, atacă mereu concentrat şi nu sedau în lături de la nimic. Uneori se adună cu sutele şi pleacă să-şi caute de mîncare. Domnul Alghiriade, veteran de război, povestea chiar zilele trecute că a văzut cînd o cioară a dat drumul din zbor la cîte o piatră de cîteva ori la rînd, chiar pe maşina pletosului de la doi. Care juma’ de bloc ştie că a tras cu praştia în cuibul mare din plopul bătrîn. Într-un fel avea dreptate, făceau gălăgie de la şase dimineaţa. Nici între ele nu le-am mai văzut bătîndu-se.

Proletari din toate ţările, uniţi-vă! Tovarăşi, cu toţii trebuie să construim o lume egală şi fără exploatare...

*

Tîrgovişte. Parcul Chindia. Sfîrşit de ianuarie. Zăpada scîrţîie sub bocanci. Soare cu dinţi. Copaci plini de ciori. Cîţiva vînători în camuflaj se chinuie să le stîrpească. După mai multe bubuituri care le alungă, aşteaptă să revină şi să se aşeze din nou. Pînă atunci îşi freacă mîinile îngheţate şi trec o sticlă de plastic de la unul la altul.

        — Ia uite-o p-aia Sile, ce mare e! Acolo, în castanul ăla din dreapta. Nici nu s-a speriat. A rămas singură şi croncăne.

        — Da, măi, am citit şi eu că bat suta de ani. Şi că sînt şi foarte deştepte, băga-mi-aş.

         — Chiar că-i mare. Şi frumoasă. Nici nu-mi vine să trag în ea.

„...Tovarăşi, pătrunderea pe teritoriul nostru a..., este de neconceput în lumea de azi, cînd organizaţiile de protecţie şi de reabilitare a animalelor sălbatice..., nu există nici o justificare şi nu poate fi acceptat nici un motiv pentru a admite, pentru o clipă numai ideea intervenţiei agresive în....”.

        — Ce dracu’ mai croncăne, zici că vorbeşte singură; o fi nebună mă, ca tine, se află şi Nelu în treabă, încercînd un spirit.

        — O fi chiar mai-marele ciorilor, mormăie printre dinţi nea Iordache, care a prins la viaţa lui, acum vreo cinşpe ani, chiar şi o vînătoare cu Ceaşcă, undeva prin Piatra Craiului; cel puţin aşa se laudă.

       — E ca tine, bre, şef de echipă. Şef la şef trage...

       — Mişcă mai repede mîna cu sticla aia şi lasă poveştile, c-am îngheţat.

      — Da’ mă, cred şi eu că-i nebună, n-o mai duce mult. Ce rost are să mai stric eu un cartuş pe ea? Şapteşpe lei, o sticlă de spumant...

      — Lasă mă, c-o iau eu. V-a apucat mila, ce să zic!...

*

O pocnitură şi instantaneu o arsură. Ochii i se împăienjenesc. Prin faţă îi trec secvenţe răzleţe. Un amalgam. „Proletari din toate ţările uniţi-vă!...”, „Spuneţi, tovarăşe Pîrvulescu, cum faceţi dumneavoastră de rîs partidul nostru...”, „Unde-s calapoadele?”, „Priviţi înainte, tovarăşi...”, „Haai la lupta cea maaare, rob cu rob să ne...”, „Jos imperialismul!...”, „Vom face...”, „Dragi tovarăşi şi pretini...”, „Vom da...”, „Maistore, uite aici pingeaua. Am decupat-o...”, „Activitatea trădătoare a lui Gorbaciov...”, „Pasărea cu clonţ de rubin, S-a răzbunat..., iat-o, s-a răzbunat... Nu mai pot... s-o mîngîi... M-a ... strivit... Pasărea... cu... clon... de... ru...”. Cade. Cîteva picături colorează zăpada. Picioarele îi tremură convulsiv...

*

O cioară mai curajoasă a coborît lîngă hoitul în palton, cu cămaşă albă şi cravată. Se învîrte puţin, adulmecă eventualul pericol, nu este, îl cercetează şi apoi urcă pe el. Adună lacomă aşchiile de carne care au început să păteze negrul paltonului. Prinde curaj şi ciuguleşte ochiul stîng. Se apucă să lovească cu ciocul în tigva care mai era caldă. Sună a gol. Nu renunţă. O uşă trîntită şi nişte voci răstite. Pericol! Îşi ia zborul speriată. „Am zis să curăţaţi armele alea’n pula mea, io cu cine vorbesc?! La şi jumate le verific!”. Se roteşte în aer de cîteva ori. Alarmă falsă. Mai face un ocol şi coboară din nou pe mortăciune. Creierul e dulce. Atrasă de ospăţ, mai vine una.

           — Băăăăi, aduceţi ceva, să-i acoperim p-ăştia, că-i mănîncă ciorile. Pînă diseară cînd vin ăia cu elicopteru’, nu mai rămîne nimica...

            — Lasă să-i mănînce. Asta merită, lua-i-ar dracu! Mă doare-n cur de ei.

            — Eşti prost bă, n-o să avem ce preda la ăia, la Bucureşti. Şi vin şi cu televiziunea.

Lasă jos cu grijă pistolul mitralieră şi ia o piatră ovală de lîngă bordura proaspăt văruită. Fixează linia de ochire cu mîna stîngă, o duce pe dreapta-n spate, cît îi permite încheietura braţului şi îşi ţine respiraţia. Aruncă şi nimereşte drept în capul uneia dintre ciori, pe care-o dă cu picioarele-n sus. Obiectiv lovit. Ce pizda mă-sii, doar am fost cel mai bun la grenăzi din tot plotonul... „Felicitări, fruntaş Ilina!” „Să trăiţi tovarăşe colonel; servesc patria, ce dracu’...

Fără vreun cuvînt, soldatul Mihai Dumitrescu, Mişu pentru colegii de leat, plutonul trei, grupa a doua, aruncă ţigara fumată doar pe jumătate, o ia la fugă pe scări, intră în dormitorul companiei, se opreşte în dreptul fişetului personal, dă jos sacul de alarmă, scoate foaia de cort, îl pune înapoi la locul lui şi coboară treptele în viteză. Dă un şut la cioara moartă care zboară doi metri mai încolo şi în grabă, desface prelata murdară de noroi uscat cu care acoperă cele două stîrvuri. Ale dracului ciori, deja le-au ciumpăvit!...

Aşa e el, tot timpul a fost un sentimental.

Şi mai vine şi Stănculescu după ele!...
                                                                                                

*

Cezar Pârlog este publicist şi scriitor. Ultimele cărţi publicate sînt „Life stuff sau Învăţături pentru Andreea”, Editura Tracus Arte, 2016, „Flori, fete, fiţe sau băieţi”, Editura Tracus Arte 2014, Premiul Naţional „Vasile Voiculescu”, 2015.

Citiţi şi:

- Maslow, piramida şi ardeii umpluţi

- Şi totul ar fi fost altfel
- Ziua internaţională a mîţelor
- De Sîn' Andrei