Pe plan politic am pus acţiunea ţării noastre, aşa cum o ştiţi şi dumneavoastră; am arătat că România nu va accepta niciodată situaţia care i s-a creat într-un moment greu pentru ea, surprinsă la o răspântie grea şi că atunci când va veni momentul va revendica toate drepturile pe care crede că le are” – 26 noiembrie 1940, Ion Antonescu în urma vizitei la Berlin cu aderarea României la Pactul Tripartit.

Am încercat să arăt în articolul precedent că românii, în Primul Război Mondial, nu au trădat, ci mai degrabă au fost trădaţi. Marile puteri ne-au introdus într-un joc menit să îi ajute, dar pe noi să ne slăbească, astfel încât sfârşitul conflictului să ne prindă consumaţi.

Inteligenţa şi responsabilitatea oamenilor politici, care conduceau România acelor vremuri, au făcut ca sfârşitul războiului să ne prindă în calitatea de câştigători. Deşi de la masa negocierilor am fost excluşi, românii au adoptat o strategie foarte bună: au împins trupele române până la Budapesta, astfel încât să avem ce oferi la masa tratativelor. Marile puteri, epuizate după lungul conflict, au fost nevoite să accepte în final condiţiile României, deşi nu acesta fusese planul iniţial.

Cu multă laudă de sine aş putea spune că marele câştigător al Primului Război Mondial, cel puţin în Europa, a fost România. Aceasta a devenit, cu efortul şi sacrificiul ţăranilor-soldaţi şi cu mult noroc, România Mare.

Ce a urmat ştim cu toţii prea bine: o perioadă interbelică plină de iresponsabilitate politică, dusă la apogeu de atitudinea lui Carol al II-lea. Acţiunile acestuia îndreptate împotriva poporului şi statului român au fost cele care au făcut ca în 1939 să ne aflăm într-o completă izolare internaţională şi cu o economie total supusă intereselor Germaniei (lucrurile cam seamănă şi acum).

În 1928, Carol al II-lea făcuse o înţelegere cu Ungaria - să fie sprijinit pentru a reocupa tronul în favoarea renunţări unor părţi din Ardealul câştigat atât de greu. Această trădare, cu caracter revizionist, avea să determine expulzarea lui din Anglia. Occidentul a dejucat planurile lui Carol al II-lea de a arunca România în anarhie încă de atunci.

Despre români se spune că în cel de-Al Doilea Război Mondial au trădat Germania. Eu spun totuşi să nu ne aruncăm orbeşte asupra acestei idei şi să vedem dacă noi am putea fi catalogaţi drept trădători, ca urmare a comportamentului pe care l-am avut.

La nivel internaţional, experienţa a dovedit că România a avut alături un singur partener constant: Franţa. Aceasta este cea care permanent a sprijinit România pe calea sa europeană şi al cărui rol, în formarea şi consolidarea statului român, a fost esenţial.

Să ne reamintim care este principiul de la care niciodată noi nu ne-am abătut şi pe care nu l-am ascuns niciodată - Unitatea Românilor, adică aducerea tuturor sub aceeaşi umbrelă statală. Orice demers internaţional îndreptat împotriva integrităţii statului român era un demers îndreptat împotriva românilor.

Pe 23 august 1939, Hitler şi Stalin semnează un „Pact de Neagresiune”. Conform unei anexe secrete din acest pact, Rusia nutrea interes faţă de anexarea Basarabiei, iar Germania faţă de restul României. Ţinta nemţilor era de fapt petrolul românesc, singurul care ar fi putut pune în mişcare maşinăria de război germană.

Niciuna din cele două mari puteri nu poate fi catalogată ca fiind aliata României, deoarece ambele au stabilit de comun acord distrugerea statului român. Deci practic, România a intrat în Al Doilea Război Mondial nu pentru a fi alături de un partener, ci pentru a-şi recăpăta teritoriile pierdute.

Teoria prietenului de drum, enunţată de Lenin, aici a fost foarte valabilă - românii s-au aşezat pe o tablă de şah, unde au jucat întotdeauna sub ameninţarea matului, dar pe care au reuşit permanent să îl ocolească.

După raptul Basarabiei din vara lui 1940, Germania a venit să îşi revendice şi ea bucata de Românie. Pentru a slăbi statul român, aceasta a impus cedarea unei jumătăţi de Ardeal către Ungaria şi a părţii de la sud de Dobrogea către Bulgaria. Aici „geniul” lui Hitler a „pălit” deoarece în loc să aibă alături cel mai puternic stat din sud-estul Europei, i-a transformat pe români în duşmani. Acest lucru l-a costat poate chiar câştigarea războiului.

Carol al II-lea şi-a dus la apogeu politica distructivă şi a acceptat acest dictat, tot aşa cum a acceptat şi cedarea Basarabiei. Siguranţa personală şi banii erau mult mai importanţi pentru el decât interesul naţional românesc. El a greşit, iar poporul român l-a scos afară din ţară, acesta din urmă neacceptând niciodată rapturile teritoriale din vară şi care au dus la prăbuşirea statului român interbelic.

La putere a venit mareşalul Ion Antonescu. Dincolo de patriotismul acestuia, să nu ne amăgim că România a fost sub conducerea lui o ţară liberă. De fapt, odată cu venirea mareşalului, Germania a devenit în mod neoficial cea care a ocupat România. Importante trupe germane au fost transferate în ţara noastră, şi asta pentru a apăra câmpurile petrolifere, atât de indispensabile lor.

Marii politicieni interbelici nu au acceptat niciodată să se alieze într-o astfel de conducere de formă, în care „aliatul nostru” era unul din cei care rupseseră din România o parte importantă. Rolul major al generalului Antonescu este acela că prin prezenţa sa, a reuşit să tempereze şi să controleze acţiunile germane în România. Fără de acesta, drama ar fi fost şi mai mare, deşi în multe privinţe a trebuit să urmeze paşii dictaţi de Hitler. Acest lucru l-a realizat însă tocmai pentru a oferi încredere şi pentru ca nemţii să îi permită să se ocupe de politica internă. Dacă Antonescu ar fi abordat un ton mai dur ocupaţia ar fi devenit una pe faţă şi mult mai multe persoane ar fi avut de suferit.

Antonescu, încă de la prima întâlnire cu Hitler, i-a atras atenţia acestuia că poporul român nu a renunţat la Ardeal şi că cu prima ocazie îşi va îndrepta armele dincolo de Carpaţi, pentru a-i elibera pe români. Acest mesaj a fost repetat de mareşal ori de câte ori a avut ocazia şi niciodată nu a ascuns acest lucru. El a fost vertical şi a arătat clar că mariajul actual era unul forţat şi de interes.

Acum, din moment ce niciodată noi nu am ascuns interesul faţă de Ardeal, cum am putea fi acuzaţi de Germania de trădare? Păi nu a fost mesajul poporului român purtat de către mareşalul Antonescu destul de clar? Cum poţi fi catalogat drept trădător din moment ce tu ai avertizat că va veni acel moment în care, dacă Germania nu va lua măsuri, românii îşi vor lua singuri bucata de pământ. Unde este trădarea din moment ce încă de la începutul relaţiei, românii au fost tranşanţi: singurul interes este cel naţional şi când va veni momentul vom acţiona.

Antonescu i-a spus clar lui Hitler: România este în război pentru a-şi recăpăta teritoriile pierdute în 1940. Vedeţi voi vreo promisiune dată sau vreun jurământ de vasalitate în favoarea Germaniei? Eu nu cred, şi atunci vă întreb: unde este trădarea? A promis România ceva şi nu s-a ţinut de cuvânt?

Când a intrat România în război, germanii au promis că ne vor da tehnică militară pentru a face una din cele mai mari armate din Europa să fie şi eficientă. S-a întâmplat acest lucru? Ba chiar deloc. Nemţii au trimis pe români la sacrificiu în Siberia fără a-şi acoperi promisiunile. Iar am ajuns în situaţia din Primul Război Mondial, unde la început am oferit tot, dar nu am avut de câştigat decât atunci când ne-am urmărit interesul. Câteva sute de mii de soldaţi români au rămas pe frontul de Est şi asta pentru că niciun sacrificiu nu era prea mic pentru Hitler. Ce mai contau câteva sute de mii de români în minus pentru marea putere germană?

Eşecul campaniei de Est a aparţinut întru totul Germaniei.  De ce? Pentru simplul motiv că o parte importantă din armata română se afla în ţară pentru confruntarea cu Ungaria. Ţinta principală a României nu era acapararea de noi teritorii, ci recuperarea celor locuite de români.

În timp ce o parte a armatei române se afla frontul de Est, mare parte din soldaţi se aflau pe linia Carpaţilor, gata de intervenţie. Falsificând rapoartele şi documentele oficiale, ofiţerii români nu s-au abătut niciodată nici de la cel de-al doilea obiectiv - eliberarea Ardealului. În acest sens, importante trupe româneşti au stat gata pregătite pentru o intervenţie în teritoriul ocupat de Ungaria. Iată încă o dovadă a faptului că România a fost verticală, chiar dacă această verticalitate era faţă de interesul naţional şi nu faţă de trădători şi de cei care au muşcat din România. Era normal ca atunci când ocazia va apărea, armata română să treacă în Ardeal şi să acţioneze automat împotriva Germaniei.

În 1944, pe 23 august, românii au trecut la etapa a doua a războiului: eliberarea Ardealului. Nu a fost vorba aici de nicio trădare deoarece Antonescu, de ceva ani, îl tot soma pe Hitler să ceară ungurilor eliberarea Ardealului ocupat. Mareşalul a afirmat la intrarea în război destul de clar că ţelul nostru este refacerea României Mari. Eu cred că ne-am dovedit destul de înţelegători faţă de Germania, dar aceasta nu ne-a privit ca pe nişte aliaţi. Chiar dacă Hitler nu ne-a promis nimic, noi am intrat în conflict cu această condiţie făţişă. 

23 august a reprezentat momentul în care România a ales să salveze ceea ce se mai putea salva: Ardealul. Aşa cum mai înainte nemţii au fost aliaţii noştri, conjunctura a făcut ca de această dată să luptăm alături de ruşi. Nu a fost nicio trădare - pur şi simplu am făcut ceea ce spuneam de mult timp şi nu am ascuns niciodată.

Pe 23 august 1944 România a salvat o bucată importantă din ţară. Basarabia deja fusese pierdută şi atunci nu ne mai rămânea decât realipirea Ardealului locuit majoritar de către români.

A fost o decizie bună? Trebuia cumva să sacrificăm milioane de români pentru o cauză care nu ne aparţinea? Au fost nemţii mai buni decât noi din moment ce în 1939 au muşcat din România? Eu nu cred, tot aşa cum nu cred nici că nemţii nu se aşteptau ca România să facă acest pas.

Am fi putut vorbi de trădare dacă Germania nu ar fi luat Ardealul sau dacă l-ar fi dat înapoi, aşa cum Antonescu l-a somat pe Hitler. Dar nu a fost să fie, deoarece, în viziunea dictatorului neamţ, România era numai bună de colonie, iar românii erau cetăţeni de mâna a doua ai Europei (ca şi astăzi).

Iată ce spunea Antonescu pe 11 februarie 1942, în timpul unei întâlniri cu Hitler:

Dar poporul român are o misiune şi faţă de el însuşi: Transilvania. Poporul român s-a născut în Carpaţii Daciei, a trăit în unitatea geopolitică a Daciei, pe care nici Imperiul Roman Unificator nu a înlăturat-o şi nici invaziile nu le-au putut îndepărta. Poporul român luptă astăzi în contra slavismului şi a comunismului, dar mâine el va trebui să lupte contra celor care i-au luat pământul fără luptă.

Iată că, cu mult înaintea datei de 23 august 1944, Antonescu îl avertiza pe Hitler de ce avea să urmeze dacă Ardealul nu va fi retrocedat. Astfel de afirmaţii directe au fost făcute de către Antonescu permanent. Românii nu pot fi acuzaţi de trădare deoarece ei au prezentat inclusiv „aliaţilor” ce aveau să facă, doar că aceştia au împins lucrurile la maxim deoarece interesul Germaniei se pare că nu era şi interesul României.

Iată că Mareşalul, chiar şi la ultima întâlnire cu Hitler, avea să îi spună acestuia ce avea să se întâmple, iminenţa reluării luptei pentru Ardeal:

dacă trupele germane nu pot să susţină această parte a frontului, cel puţin pe linia actuală, România nu ar putea să se angajeze să meargă până la distrugerea ei totală alături de Germania.

I se pare cuiva că Antonescu nu a fost clar că în cazul în care lupta decisivă nu se va duce pe Nistru, la graniţa României, el va face orice pentru a salva ţara?

Aliatul tradiţional al României era Franţa. În momentul în care am devenit partenerii de drum ai regimului nazist, aceasta se prăbuşise, iar România a fost obligată să aleagă în funcţie de conjunctură, cu atât mai mult cu cât celelalte puteri democratice nu s-au oferit să ne ofere niciun suport.

Au făcut bine românii, nu au făcut bine? Eu cred că am jucat corect: salvarea a ceea ce se mai putea din proiectul românesc: unitatea naţională.

Nu este ironic că tot noi suntem traşi la răspundere, în condiţiile în care cel aparent trădat, a urmărit distrugerea statului roman? De când onoarea de aţi apăra semenii se numeşte trădare?

Dacă îţi place articolul, atunci dute să vezi şi dacă am putea fi catalogaţi drept trădători în urma comportamentului din Primul război mondial.