Cinci zile cu Ismail Kadare pe malul marii

Ecourile Festivalului international de literatura nu s-au stins inca. La fel ca si Neptun 2002, Neptun 2003 nu a fost lipsit nici el de surprize. Prima si cea mai mare a fost participarea lui Ismail

Ecourile Festivalului international de literatura nu s-au stins inca. La fel ca si Neptun 2002, Neptun 2003 nu a fost lipsit nici el de surprize. Prima si cea mai mare a fost participarea lui Ismail Kadare. Si asta pentru ca celebrului scriitor albanez i-au aparut, cu putin timp in urma, nu mai putin de doua romane in librariile franceze, eveniment care reclama prezenta lui la Paris. Si totusi, Kadare a tinut sa raspunda invitatiei primite de la Bucuresti. Aceasta avea sa fie si pentru mine, traducatorul lui, ocazia cea mai potrivita pentru a-l intalni. O masa lunga, plina cu de toate, si altele mai mici pe laturi. Printre ele, zburand cu o carafa de vin in mana, Mircea Dinescu. Pe Kadare il vad de departe. Sta intr-un colt al salonului, impreuna cu ambasadorul. Pare neschimbat. Ochelarii grosi ii mascheaza ochii, in permanenta mirati, de parca ar vedea pentru prima oara imagini din lumea aceasta. Nu s-a ingrasat si nu a slabit nici un gram in cei 30 de ani de cand nu l-am mai vazut. (Ceva mai tarziu mi-a povestit ca, ajuns in URSS, unde a facut studii de literatura prin 1959-60, a fost uluit cand i-a vazut pe marii scriitori sovietici: toti erau batrani, grasi, la costum si cravata. Si-a inchipuit ca asa va arata si el, intr-o buna zi. Uite ca nu.). Desi a depasit 65 de ani, refuza sa incarunteasca. Evocam impreuna anii in care i-am fost student la Tirana. isi aminteste de prima vizita in Romania, din mai 1974. "Era dupa aparitia in limba romana a romanului meu "Generalul armatei moarte". Am fost primiti, eu si Luigj Gurakuqi, cu care venisem de la Tirana, cu toate onorurile posibile. Totusi, se simtea ca pozitia Albaniei, care rupsese de cativa ani prietenia cu URSS, nu era foarte agreata la Bucuresti. Dar asta nu a avut nici o legatura cu scena penibila de la Uniunea Scriitorilor. Eram impreuna cu Zaharia Stancu, la o cafea. La un moment dat, in biroul lui a intrat un functionar de la Fondul literar, care mi-a adus o mare suma de bani reprezentand onorariul pentru Generalul armatei moarte. L-am refuzat, desi, fireste ca-mi parea rau. Cand le-am explicat ca pe vremea aceea in Albania se scria fara onorariu, au holbat ochii la mine. in fine, a trebuit sa semnez ca renunt la bani si cu asta, basta". isi aminteste Bucurestiul ca pe un oras cu cartiere vechi, despre care a auzit apoi ca au fost demolate de Ceausescu. Si cam atat. in jurul nostru zumzaie scriitorimea romana. Fericita ca o trupa de scolari scapati de sub supravegherea dirigintelui. Cativa se apropie sa-l salute pe Kadare: unii l-au cunoscut in alte locuri, altii nu. Este masurat de la distanta, cantarit, fotografiat. Tirajele uriase, succesul obtinut chiar in Orasul Luminilor, renumele in crestere il fac o rara avis in adunarea aceea pestrita. "Ma prezentati si pe mine d-lui Kadare?". Sigur ca da. Domnul Kadare da mana cu toti, se lasa pozat, se preface ca-si aminteste unde si cand l-a cunoscut pe cate unul, da din cap la remarcile lor, care mai de care mai subtile si, din cand in cand, soarbe din sticla cu apa plata.(...) A doua mare surpriza s-a produs in seara de 19 septembrie, in momentul in care s-a aflat - pe sub mana, fireste - cum se vor imparti cele doua premii ale Festivalului: Premiul Ovidius, in valoare de 10.000 dolari, lui Antonio Lobo Antunes, iar Trofeul, constand intr-o diploma, albanezului Ismail Kadare. Din momentul acela, sub ochii nostri a luat fiinta o lume paralela, ciudata si schimbatoare. Zvonuri, care mai de care mai greu de crezut, au inceput sa se strecoare, la inceput in soapta, pe culoarele hotelului, pe plaja, peste tot. La restaurant, insa, printre beri si toiuri cu tarie, scriitorii si ziaristii festivalului isi lasau de-o parte orice prudenta, lansandu-se in proteste curajoase, gatuite la iuteala de indata ce prin spatele lor se ivea vreunul dintre oficiali. Cum de e posibila o asemenea nedreptate? se intrebau ei. Premiul Ovidius i s-ar fi cuvenit lui Kadare. Cateva ore mai tarziu, la o cafea pe terasa hotelului. imi marturiseste ce greu i-a fost sa plece din Paris, haituit de editura sa participe la promovarea ultimelor doua carti aparute, dar si presat de subiectul la care scrie. "E un subiect greu, o povestire care nu va avea mai mult de 30-40 de pagini, extrem de condensata, in care folosesc trei tehnici diferite de scriitura. in esenta, este vorba despre unul dintre misterele naturii umane: poate dragostea sa renasca, dupa ce s-a aflat in punctul ei cel mai de jos? Este vorba despre un cuplu in care nu mai exista nici un fir de sentiment. Dar cei doi nu vor sa se desparta si sunt de acord sa traiasca o experienta inedita: el o va plati ca pe o prostituata, iar ea va accepta sa joace acest rol. Amandoi au credinta ca, ajunsa la punctul ei cel mai oribil, cel mai de jos, iubirea lor va putea renaste asemeni celei dintre doi straini. Si lucrurile par a se indrepta spre acest deznodamant, cand intervine un fapt neprevazut: cei doi pier intr-un accident. Este aici mana divina? Poate". Tacem o vreme. isi reia apoi destainurile si-mi spune ca forma, stilul unei carti ii este dictat de continutul ei. "Cand nu ma pot decide asupra stilului, las textul de-o parte, pana cand isi gaseste singur haina in care urmeaza sa apara". (Textul integral in Adevarul literar si artistic)