Chicago - un musical criminal

De prin 1950 incoace, musicalului - candva, adevarata piatra de incercare a cinefiliei - i se tot canta prohodul. Ceea ce nu l-a impiedicat ca, in anii '60, sa cucereasca de patru ori Oscarul: West

De prin 1950 incoace, musicalului - candva, adevarata piatra de incercare a cinefiliei - i se tot canta prohodul. Ceea ce nu l-a impiedicat ca, in anii '60, sa cucereasca de patru ori Oscarul: West Side Story, My Fair Lady, Sunetul muzicii, Oliver. Gen costisitor - pana si un "musical in zdrente", ca "Oliver", al lui Carol Reed (1968) a inghitit o caruta de bani - nu este la indemana tuturor. Dupa multa vreme, avea sa se afle ca rafinatul "My Fair Lady" nu si-a acoperit cheltuielile. Raritatea unui film ce exclude seria iesita din morile industriale are avantajele si dezavantajele sale. Nostalgia candorii sau a elegantei din epoca (epocile) de aur va opera intotdeauna, dincolo de toate vrajitoriile ultimului racnet al tehnicii. Cand lui Fred Astaire nu-i mai ajungea podeaua unei incaperi si se urca pe pereti, in pasi de dans, nimic nu ne impiedica sa credem ca minunea chiar ii statea in puteri. Astazi, "Chicago" isi propune, programatic, sa nu ne lase sa visam. Baz Luhrmann tot ne mai amagea, in "Moulin Rouge". Rob Marshall, coregraful caruia i-a fost incredintata transpunerea unui spectacol de pe Broadway, de acum un sfert de secol, si scenaristul Bill Condon vor sa ne zgaltaie. Placerea trebuie sa ne dea frisoane. Am avut senzatia ca filmul lor se napusteste, pur si simplu, peste spectatori, luandu-ne din scurt inca de la cele dintai cadre. "Mai repede, mai repede", se aude, de la inceput, pe ecran. Velma, una dintre eroine, este cea care trebuie sa-si lepede, in viteza, un costum de scena, pentru a intra in altul. Cam tot ce fac fetele se petrece in ritm ametitor. Intelegem ca nici atunci cand au pus mana pe revolver, nu au stat prea mult pe ganduri. Fiecare a avut "ratiunile ei", motivare generoasa, a la Renoir, dar si una comuna, nascuta din credinta ca, oricum, "Barbatii o cauta cu lumanarea". "Chicago" nu este primul "musical - criminal"; chiar subiectul filmului de fata a mai fost adus pe ecran, in 1942, intr-o pelicula cu Ginger Rogers (dar fara cantece), iar ceva mai aproape de noi, acum 14 ani, Gregory Haines era si el un dansator - delincvent, in "Tap Dance". Cu Bob Marshall, cu Renee Zellweger, Catherine Zeta-Jones, Richard Gere si Queen Latifah "toata lumea isi face de cap in ritm de jazz". Nimeni nu vrea sa fie o criminala sau un corupt de rand. Toata lumea - de pe ecran - are aspiratii cu toptanul: debutanta sa ajunga o stea a teatrului muzical, vedeta sa-si recastige locul, avocatul sa le inlesneasca eliberarea, matroana inchisorii sa le jupoaie de bani etc. Puscaria trebuie sa fie nu numai vesela, ci si productiva. Cate aspiratii - atatea scene ametitoare, in care Zellweger si Zeta - Jones danseaza cu frenezia unor pisici turbate, iar avocatul interpretat de Richard Gere se iveste in camasa si cu sapca de proletar, ca un personaj al lui John Ford din "Fructele maniei", aducator de justitie, pentru ca apoi sa ne rada in nas, cu farmecul celui care are la degetul mic manipularea tuturor. Inclusiv a ziaristilor, vazuti ca marionetele, trase de sfori. Dar cine sta sa ia aminte la astfel de sageti, inofensive ca o piscatura de tantar ce abia si-a luat zborul, intr-un film in care calcatul gratios peste cadavre duce direct in antecamera celebritatii, sport mondial, iar frumusetea zeflemelii ar fi aceasta: unde-s doua criminale, puterea creste. Cred ca efectele speciale din "Chicago" au avut in vedere, nu in ultimul rand, fortificarea scenei, nu cumva sa se prabuseasca, de atata draceasca impetuozitate a dansului.