Cele mai mari minciuni din istorie: disperarea lui Nixon, apogeul antisemitismului din Franţa şi schema care a inspirat Caritas

Trăim într-o epocă în care neîncrederea faţă de aleşi, guverne sau pur şi simplu persoane influente atinge cote nemaiîntâlnite. În următoarele rânduri, vă prezentăm cinci situaţii din istorie în care povestea oficială a avut puţine în comun cu adevărul; practic, unele dintre cele mai mari minciuni din istorie.

Însă oricât de mari ar fi decepţiile moderne, multe din ele pălesc în faţa episoadelor istorice: manipulări, încercări de ascundere a unor incidente jenante sau pur şi simplu impunerea forţată a unei versiuni oficiale asupra unor evenimente controversate.

Cele mai mari minciuni din istorie: scandalul Watergate

 Afacerea Watergate este, poate, cel mai renumit scandal de spionaj din istorie, aşa cum un episod care a dus la demisia unui preşedinte al Statelor Unite într-o perioadă tensionată a Războiului Rece merită. În acelaşi timp, l-a făcut şi pe Richard Nixon cunoscut şi pentru fermitatea cu care a negat orice participare în incident. 

În 1972, cinci persoane au fost prinse încercând să monteze microfoane ascunse în interiorul complexului Watergate, folosit ca sediu al Partidului Democrat. Scandalul a început în momentul în care FBI-ul a descoperit că banii găsiţi asupra celor cinci au provenit din fondurile Comitetului pentru Re-Alegerea Preşedintelui, o organizaţie menită să strângă donaţii pentru susţinerea campaniei lui Richard Nixon pentru alegerile prezidenţiale din 1972.

Investigaţia a scos la suprafaţă o întreagă conspiraţie guvernamentală, în care o unitate secretă denumită „Instalatorii” a fost creată pentru a găsi şi opri „scurgerile” de informaţii confidenţiale legate de războiul din Vietnam către presă şi publicul larg. Însă respectiva unitate a fost folosită şi în scopul spionajului politic. 

În apărarea lui Nixon, s-a demonstrat faptul că nu el a fost cel care a dat ordinul înfiinţării grupării, şi nici a spionării sediului democrat. Însă atunci când i-a fost adusă la cunoştinţă informaţia, a încercat prin toate mijloacele posibile să acopere incidentul: a declarat public că nici el, nici cei din grupul său prezidenţial nu ştiu nimic despre afacere, inclusiv prin celebra formulare „Nu sunt un escroc”.

Din păcate pentru el, investigaţia a relevat faptul că existau înregistrări ale convorbirilor pe tema afacerii la Casa Albă. Nixon a ordonat Procurorului General al Statelor Unite să-l demită pe procurorul de caz, care a cerut copii ale înregistrărilor, însă acesta a refuzat şi şi-a dat demisia. Apoi i-a cerut procurorului adjunct s-o facă, însă şi acesta a refuzat şi a demisionat. În cele din urmă, l-a pus pe următorul în rang din justiţia americană s-o facă, însă degeaba: Curtea Supremă de Justiţie a ordonat confiscarea înregistrărilor, care au dovedit implicarea lui Nixon în acoperirea scandalului. Nixon, fără nici o cale de scăpare, a demisionat din funcţia de preşedinte al Statelor Unite în 1974, iar -gate a devenit cel mai folosit sufix pentru denumirea scandalurilor politice.

Cele mai mari minciuni din istorie: Afacerea Dreyfus

Pragul dintre secolele XIX şi XX în Franţa a fost marcată de un scandal care a divizat, practic, ţara în două tabere: de la intelectuali, la lideri politici şi la burghezie, scandalul legat de acuzaţiile aduse unui ofiţer evreu din armata franceză a fost cel mai abordat subiect de discuţie pentru aproape un deceniu.

Scandalul a început în 1894, atunci când Alfred Dreyfus, un căpitan din armata franceză cu origini evreieşti şi alsaciene, a fost găsit vinovat de spionaj în favoarea Germaniei, prin transmiterea de documente secrete, în zonele Alsaciei şi a Lorenei – ambele parte a Germaniei în acel moment – şi încarcerat în Guyana Franceză.

Însă în 1896, o investigaţie a şefului serviciului francez de contraspionaj a relevat faptul că adevăratul vinovat era de fapt maiorul Ferdinand Walsin Esterhazy. Acesta din urmă a fost achitat de tribunalele militare după o investigaţie de faţadă, probabil din frica de a dezvălui publicului că un scandal de spionaj a fost decis într-un mod greşit. Mai mult, dovezile ce indicau spre Esterhazy au adus condamnări în plus pentru Dreyfus, acuzat că le-a falsificat.

Intelectualitatea franceză a criticat intens decizia, iar presiunea pusă de Emile Zola, Anatole France, Henri Poincare sau George Clemenceau a rezultat în repatrierea lui Dreyfus, pentru un nou proces în 1899. Procesul a împărţit practic societatea în două tabere: susţinătorii lui Dreyfus erau republicani anticlericali, în timp ce opozanţi săi erau susţinători ai armatei, Bisericii Catolice şi, nu în ultimul rând, antisemiţi.

În cele din urmă, procesul din 1899 a ajuns la un compromis ciudat: Dreyfus a fost condamnat din nou şi a rămas oficial vinovat, dar a fost graţiat imediat şi lăsat în libertate. Asta în ciuda faptului că maiorul Hubert-Joseph Henry a recunoscut că a falsificat dovezile ce l-au incriminat pe Dreyfus, şi s-a sinucis. Dreyfus a fost exonerat de orice vină de un tribunal civil în 1906.

Cele mai mari minciuni din istorie: incidentul din Golful Tonkin, ce a pornit implicarea Statelor Unite în Vietnam

Implicarea Statelor Unite în războiul din Vietnam s-a dovedit a fi o greşeală majoră şi o pierdere nejustificată de vieţi omeneşti, în ciuda faptului că aparenţele au fost salvate prin retragerea trupelor înainte de înfrângerea Vietnamului de Sud. Însă timpul a dezvăluit faptul că motivul invocat de Statele Unite pentru implicarea în conflict a fost de fapt o minciună. 

Pe 2 august 1964, Statele Unite au susţinut că distrugătorul american USS Maddox, din golful Tonkin, în largul Vietnamului, a fost lovit de torpile lansate dinspre ambarcaţiuni nord-vietnameze. Un al doilea incident similar a fost semnalat 4 zile mai târziu, iar acest lucru a rezultat în adoptarea Rezoluţiei „Golful Tonkin”, ce a oferit preşedintelui american autoritatea de a trimite trupe în Vietnam. 

Dar la începutul anilor 2000, figuri importante din conducerea Statelor Unite la acel moment – precum Secretatul Apărării Robert McNamara – au dezvăluit că al doilea incident nu s-a întâmplat de fapt, fiind vorba doar de o defecţiune a radarului de pe USS Maddox. Dar lovitura a venit în 2005: un studiu intern făcut de NSA pe tema incidentului a fost declasificat, arătând că de fapt distrugătorul american a fost cel care a declanşat incidentul, după ce a tras torpile de avertizare în direcţia ambarcaţiunilor nord-vietnameze. Administaţia preşedintelui Lyndon B.Johnson susţinuse ferm că nord-vietnamezii au fost cei care au tras primii.

Cele mai mari minciuni din istorie: reacţia Uniunii Sovietice după accidentul nuclear de la Cernobîl

Dezastrul de pe 26 aprilie 1986 este încă recunoscut ca fiind cel mai mare accident nuclear din istorie, dar acest lucru nu a fost realizat de Uniunea Sovietică la momentul la care acesta a avut loc. Sau poate a fost realizat, dar reflexele sistemului de propagandă sovietică au rămas puternice şi sub Gorbaciov.

Cert este că Uniunea Sovietică nu a menţionat nimic despre incident timp de trei zile. Realizând că situaţia este într-adevăr serioasă, autorităţile sovietice au admis accidentul şi au precizat că a provocat 31 de morţi, însă a continuat să susţină că are situaţia sub control. La câteva săptămâni după producerea accidentului, amploarea dezastrului a început să iasă la suprafaţă odată ce norul de radiaţii a început să se răspândească în restul Europei.

Dar autorităţile sovietice au rămas, din nou, ferme pe poziţie, criticând atitudinea ostilă a Occidentului şi menţionând că deţin controlul asupra situaţiei. De menţionat că sovieticii nu au precizat adevăratele pericole reprezentate de incident personalului trimis să stingă incendiul produs, rezultând în sute de militari sau pompieri îmbolnăvindu-se grav de la expunerea la radiaţii. Nici măcar guvernul regional al Ucrainei nu a fost anunţat imediat, centrala fiind condusă direct de la Moscova, rezultând în lipsa posibilităţii evacuării în timp util a zonelor afectate.

Cele mai mari minciuni din istorie: Schema Ponzi

Una dintre cele mai mari minciuni la nivelul societăţii a reprezentat-o schema Ponzi; cunoscută şi românilor în perioada imediat de după revoluţie prin intermediul scandalului Caritas.

Schema piramidală a fost iniţiată de afaceristul italian Carlo Ponzi, cunoscut ca şi Charles Ponzi în Statele Unite. Ideea i-a venit atunci când a văzut, pentru prima dată, un cupon internaţional de răspuns – practic, un bilet ataşat scrisorilor trimise peste hotare, oferit destinatarului pentru a putea plăti timbrul unui răspuns. Cupoanele puteau fi schimbate pentru timbre la oficiul local de poştă, iar dacă un timbru valora mai mult într-o parte decât în alta, exista potenţialul pentru crearea unui profit fără investiţie iniţială. 

Ponzi a aplicat ideea în cadrul unui fond de investiţii. Astfel, el şi-a creat o companie proprie în care promitea investitorilor un profit semnificativ – folosind banii lor pentru afacerea implicând cupoanele. În doar câteva luni în 1920, el a strâns 420.000 de dolari – echivalentul a 4,53 milioane de dolari actuali. 

Dacă la începutul afacerii, Ponzi a returnat profitul investitorilor, el a început să facă investiţii proprii o dată ce suma a crescut, bazându-se pe faptul că va obţine bani din acestea pentru a plăti înapoi investitorii, şi pe ideea că schema devenise atât de populară încât fluxul de noi investitori devenise masivi.

Din păcate pentru el, investiţiile eşuate şi cheltuielile extravagante în scopuri personale a adus afacerea în situaţia în care investiţiile iniţiale puteau fi răsplătite doar prin apariţia unora noi. Cum el nu mai avea bani destui să producă profitul necesar prin schema cupoanelor, a intrat în incapacitatea de plăti înapoi mare parte din oamenii care au investit, rezultând într-o scădere masivă a numărului celor dispuşi să investească în schemă. El s-a predat autorităţilor şi a fost încarcerat pentru fraudă, dar afacerea sa a produs colapsul a cinci bănci şi pierderea a peste 20 de milioane de dolari (225 de milioane în bani actuali) de către investitori.