Cele două păcate originare ale comunismului

Primul păcat este de natură juridică: lichidarea proprietăţii private. Al doilea este de natură socio-profesională: lichidarea morală şi fizică a elitelor.

Discuţiile pe tema comunismului, tot mai rare în ultima vreme, de altfel, au privit de obicei aspecte legate de viaţa de zi cu zi a oamenilor în trecutul regim prin comparaţie cu viaţa aceloraşi oameni în epoca de tranziţie. E o perspectivă sentimentală, explicabilă îndeosebi prin frustrările de tot felul de care suferă nu puţini dintre contemporanii noştri. Dacă anii 1990 s-au caracterizat printr-un anticomunism visceral, anii 2000 se caracterizează, dacă ne luăm după sondaje, fie prin dezinteresul generaţiei tinere faţă de „Epoca de aur“, fie prin nostalgia celor vârstnici după aceeaşi epocă. Dacă, imediat după 1989, nostalgicii care plângeau la mormintele soţilor Ceauşescu reprezentau o tristă excepţie, astăzi un român din doi e de părere că trăia mai bine ieri decât azi.

Emoţiile oamenilor sunt, prin natura lor, pe cât de consistente, pe atât de schimbătoare. De aceea, perspectiva sentimentală asupra istoriei nu e scutită de contradicţii. Însemnările care urmează încearcă să ofere o altă perspectivă, care explică în bună măsură contradicţiile cu pricina ca pe o consecinţă directă a unor păcate originare ale comunismului.

Dacă, imediat după 1989, nostalgicii care plângeau la mormintele soţilor Ceauşescu reprezentau o tristă excepţie, astăzi un român din doi e de părere că trăia mai bine ieri decât azi.

Primul păcat este unul de natură juridică: lichidarea, într-o proporţie mai mare decât în orice ţară comunistă, a proprietăţii private. Al doilea este de natură socio-profesională: lichidarea morală şi fizică a elitelor. Le voi comenta pe rând.

Averile au fost confiscate

Regimul comunist a debutat, imediat după 1947, prin confiscarea averilor de tot felul şi de toate dimensiunile, pământuri, întreprinderi, ateliere, imobile, obiecte de artă, biblioteci şi altele. Două reforme monetare au lichidat economiile oamenilor.

Colectivizarea agriculturii a dat lovitura de graţie producţiei de cereale, legume, fructe sau carne. Activiştii PCR pătrundeau în casele ţăranilor şi le goleau podurile şi şurile de tot ce strânseseră după un an de trudă, lăsându-i pradă foametei. Fără vite, căruţe şi unelte, ţăranii nu mai aveau cum să-şi lucreze nici micul lot din jurul casei. Depopularea satelor s-a datorat nu numai mizeriei, ci şi industrializării forţate.

Industria mare n-a avut de la început nicio şansă: PCR n-a corelat niciodată ritmul industrializării cu necesarul resurselor de energie. Rezultatul a fost maldărul de fiare vechi, cum numea Petre Roman industria ceauşistă. Avea dreptate. Din păcate, şi astăzi unii dau vina pe privatizările din anii 1990 pentru prăbuşirea celei mai mari părţi din industria românească, victimă, în realitate, a proiectelor supraponderale din „Epoca de aur“.

Dispariţia proprietăţii private a lăsat urme adânci în mentalitatea românilor. Clasa ţărănească a intrat în istorie ca urmare a colectivizării. Ţăranii migraţi la oraş n-au devenit cu adevărat orăşeni. Clasa muncitoare şi-a sporit numărul cu câteva milioane, dar nu de muncitori, propriu vorbind, ci de lumpeni.

Ne lovim deseori astăzi de aceste modificări radicale de structură socială. Dificultăţile tranziţiei provin în mare măsură din aceste modificări ireversibile.

Elitele au umplut puşcăriile

Se adaugă distrugerea sistematică a elitelor care n-a întârziat, şi tot după 1947. Politicieni, savanţi, medici, profesori, artişti plastici, scriitori, muzicieni, ingineri au fost înlăturaţi de la conducerea instituţiilor, de la catedre universitare, din Academie, din viaţa politică, de pretutindeni unde jucaseră un rol important în trecutul regim, mulţi umplând puşcăriile şi murind în lungii ani de detenţie. Era vorba de foştii miniştri antonescieni, dar şi de alţi intelectuali care nu făcuseră politică, de scriitori consideraţi „de dreapta“, dar şi de alţii care nu se dovediseră suficient de oportunişti odată cu instalarea regimului comunist.

Chiar şi dacă unii ingineri au fost numiţi adjuncţi ai unor directori de fabrici proveniţi din muncitori fără pregătirea necesară ca să salveze eficienţa producţiei, reuşitele au fost puţine.

Nivelul şcolii a scăzut brutal. Reforma, foarte promiţătoare, n-a durat decât abia un deceniu. Ideologii realismului socialist au prăbuşit literatura şi arta vreme de un deceniu şi jumătate. Academia a rămas o instituţie politică până în 1989, avându-i pe Ceauşeşti membri de onoare. Nu mai e nevoie să spun ce consecinţe teribile a avut această distrugere a elitelor în anii 1950: a fost nevoie de cel puţin două generaţii pentru a fi creată o nouă elită. Care a resimţit din plin lipsa unor predecesori şi dascăli iluştri, epurarea bibliotecilor publice, raritatea contactelor internaţionale. „Modelele“ erau ele înseşi infestate ideologic, cu prea rare excepţii. De ce ne-am mira, în aceste condiţii, că elitele postcomuniste sunt atât de precare cultural şi profesional?

Cele două păcate originare ale comunismului au lăsat urme greu de şters în mentalitatea oamenilor tranziţiei. Le vedem ceas de ceas, zi de zi şi în proporţie de masă.