Ceauşescu, impresionat de originea „sănătoasă“ a soţilor Nixon: zarzavagiu şi fiică de miner

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Vizita lui Nixon în România din august 1970 a fost prima vizită a unui preşedinte american într-o ţară comunistă. Stenogramele convorbirilor strict secrete arată că aştepta importante servicii de la Ceauşescu.

Sute de mii de români au ieşit în stradă ca să-i aclame pe americanii atât de îndelung aşteptaţi. Vizita a fost socotită foarte importantă de ambele părţi. Ceauşescu a amânat din cauza ei congresul partidului. Iar Nixon, informându-i pe politicienii americani despre călătoria la Bucureşti, insistase asupra renunţării la „abordarea monolitică“ a ţărilor din lagărul comunist, conform documentelor citate de Mircea Răceanu (Istoria clauzei naţiunii celei mai favorizate în relaţiile româno-americane, Institutul Naţional pentru Memoria Memoria Exilului Românesc, Bucureşti, 2009). În viziunea preşedintelui american, „o politică externă independentă“ merita răsplătită.  Avertisment usturător, perceput de Moscova ca atare.

Simpatie reciprocă

Judecând după declaraţiile lui Nixon şi Ceauşescu, liderii s-au simpatizat reciproc.

Accente afective deosebite a pus şi Ceauşescu în relatarea făcută membrilor Comitetului Executiv după vizita preşedintelui Statelor Unite. „Nu a venit de pe poziţia unei mari puteri, am mers la piaţă, a dat mâna cu toţi zarzavagii, l-a lăudat Ceauşescu pe Nixon. E adevărat, şi el a fost zarzavagiu; până la vârsta de 20 de ani a vândut zarzavaturi. Din punct de vedere al originii sociale, are o origine mai bună ca mulţi comunişti. Soţia lui e fiică de miner.“ După evaluarea  fostului şef al cadrelor PCR, cuplul Nixon corespundea la capitolul originii sănătoase!

Secretele întâlnirilor în patru

Să urmărim însă stenogramele şi notele de convorbiri desfăşurate la Bucureşti, în cel mai strict secret: de-o parte, preşedintele american şi secretarul de stat Henry Kissinger, de cealaltă, Ceauşescu şi premierul Maurer.

Nixon a propus astfel tematica: „Aş sugera ca întreaga gamă a discuţiilor să includă chestiunile bilaterale – relaţiile comerciale, culturale, consulare etc -, relaţiile referitoare la pacea în lume, la relaţiile Est-Vest, la Vietnam, unde domnul prim-ministru Maurer a avut o contribuţie atât de însemnată.“

În plus, Nixon i-a încredinţat că  politica sa nu presupune condiţionarea prieteniei  cu America de inamiciţia cu alţii. Şi că doreşte „extindere cât mai mare a schimburilor“ dintre România şi Statele Unite.  Ceauşescu  a etalat apoi următoarele solicitări: cooperare în ştiinţă şi tehnică (nominalizând chimia, fizica nucleară, electronica, maşinile de calcul), licenţe şi utilaje din SUA (spre exemplu, procedeele şi instalaţiile de fabricaţie de la apa grea şi cauciucul izoprenic), credite de la EXIMBANK şi acordarea clauzei naţiunii celei mai favorizate.

Medierea cu China

Îndelung au zăbovit cei patru lideri, în întrevederea 2 august, asupra situaţiei intrenaţionale. Iar Nixon a solicitat continuarea ei şi în ziua următoare.

În prima zi, discuţiile s-au focalizat pe  China. Conform stenogramei părţii române, Nixon i-a făcut lui Ceauşescu următoarea propunere: „Dacă veţi considera că este în interesul dvs, al guvernului dvs, să vă asumaţi cândva rolul de mediator între China şi Statele Unite, noi am salute aceasta.“ Ceauşescu i-a răspuns astfel: „Cred că Statele Unite dispun de atâtea mijloace, inclusiv directe, încât nu văd necesitatea de a apela la intermediari. Noi am spus şi vom spune însă chinezilor părerile noastre despre probleme internaţionale, inclusiv despre relaţiile cu Statele Unite“; „Vă rog să mă scuzaţi; nu am folosit cuvântul potrivit. De fapt, chiar aceasta am avut în vedere“,a admis Nixon ştiind prea bine că angajamentul românilor, fără a-i consulta pe chinezi, i-ar ofensa pe aceştia din urmă.

Problema războiului americano-vietnamez

A doua zi, Nixon a deschis convorbirea cu chestiunea Vietnamului. După memorandumul alcătuit de partea americană, i-a mulţumit lui Maurer pentru rolul asumat în deschiderea canalelor de comunicare pentru rezolvarea problemei Vietnamului. Dezbătând îndelung situaţia, Nixon a încheiat întrevederea prin aceste asigurări şi solicitări: „Noi vrem să punem capăt războiului şi vom fi rezonabili. Vreau să stabilesc un canal de comunicare cu dumneavoastră în această privinţă. Aceasta se poate realiza prin ambasadă, dar când apar chestiuni de importanţă majoră, acestea ar trebui transmite prin intermediul lui Henry A. Kissinger. Ceea ce am discutat rămâne în această cameră. Ceea ce îmi veţi trimite, va rămâne confidenţial. Probabil că vă voi contacta în acest sens“.

Canal direct şi secret

Stenograma părţii române nu face decât să detalieze oferta şi să precizeze  nominalizarea lui Macovescu pentru înştiinţări deosebite: „Am convingerea fermă că vrem să încheiem acest război şi vom fi rezonabili, a încheiat Nixon. Aş vrea să avem un canal de comunicare directă între noi, în cazul când vom dori să ne transmitem lucruri de cea mai mare importanţă, să avem garanţia că putem discuta ca şi cum am vorbi direct. Din partea mea va fi Dr. Kissinger. Dacă îi vorbiţi lui este ca şi cum mi-aţi vorbi mie la ureche. Aş prefera să nu folosim pentru asemenea comunicări canale diplomatice obişnuite, care introduc pe circuit zeci de oameni şi până la urmă ştirile ajung în 60 de capitale.“ 

„Cea mai emoţionantă experienţă“

Bucuros de înţelegerile încheiate, Nixon a declarat presei americane că-n România a trăit „cea mai emoţionantă experienţă“ dintre toate cele peste 50 de vizite în străinătate făcute. A doua zi după revenirea lui Nixon acasă, unul dintre deputaţii americani a pus în Congres chestiunea clauzei celei mai favorizate pentru România. Un ajutor de 11,5 milioane de dolari a acordat apoi guvernul american României după inundaţiile din 1970.
În ceea ce-l priveşte pe Ceauşescu, înţelegerile cu Nixon l-au făcut să se simtă un politician importanta al planetei. În orice caz, cel mai mare om politic din istoria României. În raportul prezentat la congresul din 1969, făcând bilanţul timpului trecut de la Congresul al IX-lea, Ceauşescu declară că România a fost vizitată de 48 delegaţii guvernamentale. Iar vizite în străinătate efectuaseră  52 de delegaţii guvernamentale româneşti. Întreţinea relaţii economice cu peste o sută de state şi relaţii diplomatice cu 94. „Putem spune, concluzia Ceauşescu, că niciodată în istoria sa, România nu a desfăşurat o politică intrenaţională atât de activă şi nu a avut atât de mulţi prieteni ca azi”. 

 
Elogiu american pentru Ceauşescu 
Necunocând discuţiile secrete, jurnaliştii, istoricii şi politologii au atribuit, în general, cauze afective vizitei lui Nixon la Bucureşti.

Flatat de Ceauşescu,  deorece-l primise cu protocolul pentru mari personalităţi, în 1967, când era un „nimeni” - şi fusese tratat ca atare de oficialităţile  poloneze şi  sovietice -, Nixon şi-a onorat astfel gazda. Din raţiuni exclusiv sentimentale, dacă nu cumva de dorul sarmalelor şi mititeilor!

Deruta au sporit-o şi anumite declaraţii făcute de partea americană. Spre exemplu, în 1982, într-o revistă americană, Nixon îşi motive astfel opţiunea pentru Bucureşti: "În momentul în care am început, în anul 1969, turneul din jurul lumii, am spus dr. Kissinger şi celorlalţi care se ocupau de pregătirea vizitei că o etapă a acesteia trebuie să fie şi România. Kissinger m-a întrebat: de ce România? Am spus: pentru că acolo este preşedintele Ceauşescu şi noi acolo am putea învăţa ceva. Consider că nu este doar un simplu compliment afirmând că preşedintele Ceauşescu prin înţelegerea atât de profundă a marilor probleme ale lumii, poate contribui la soluţionarea problemelor globale cele mai arzătoare ale omenirii."

Cu aproape aceleaşi cuvinte, l-a flatat Nixon pe Ceauşescu complimentându-l astfel la împlinirea a 65 de ani: „Încă de prima dată când ne-am întâlnit şi am discutat împreună în 1967, am urmărit evoluţia dumneavoastră  ca om de stat. Vigoarea, spiritul independent, inteligenţa ascuţită şi în special priceperea dumneavoastră de a acţiona cu măiestrie atât în problemele interne, cât şi internaţionale, vă situează în primele rânduri ale liderilor lumii.“

Analiştii şi gazetarii s-au orientat în estimarea vizitei după anturajul preşedintelui american care venise însoţit de principalii săi consilieri. Participanţii la recepţia oferită de oapeţi au remarcat buna dispoziţie şi atmosfera destinsă din capul mesei. S-a remarcat şi că autorităţile româneşti au permis unui jurnalist de la Vocea Americii (Mircea Carp) să-şi facă meseria în ţară. În suita gazetarilor acreditaţi s-a aflat şi translatorul postului de televiziune ABC, filologul Denis Deletant, viitor istoric al comunismului românesc.

Fiecare cu credinţa lui

S-ar putea a spune că vreuna din părţile întâlnirii româno-americane  făcea concesii ideologice celeilalte? Câtuşi de puţin.

Nixon urmărise extinderea competiţiei cu comunismul „peste materialismul rigid“, spun mărturiile consultate de istoricul Artur Lakatos (Câteva premise privind vizita lui Nixon în România, Acta Musei Napocensis, 2010). Căci forţa comunismului, reflectase el, este „mai mult acel sentiment misionar, dorinţa de a câştiga“, care-i aruncă pe adepţii săi în bătălie. Dar America e liderul acestei lupte, iar binele e decis de americani. În axiologia americană, a  fi liber rămâne binele suprem. În consecinţă, citându-l pe înţeleptul indian Rajagopaladahari, Nixon a concluzionat următoarele: „Comunismul este sortit eşecului deoarece principiile sale sunt contrare cu natura umană. Omul are nevoie de Dumnezeu, iar comunismul este ateu. Omul vrea să fie liber, comunismul îl face sclav. Omul îşi venerează mândria individuală, iar comunismul îl colectivizează...“

Schimbările mondiale şi angajamentele asumate asigurau substratul întâlnirii. „E rentabil să fie pace, domnule Nixon, şi aţi fi foarte popular pentru asta“, exprimase John Lennon mesajul opiniei publice americane faţă de războiul din Vietnam. Călătorind ca vicepreşedinte, mai mult ca oricare dintre politicienii americani, Nixon şi-a adaptat repede programul prezidenţial la schimbările din lume. Pentru multe ţări, independenţa economică devenise o realitate. Iar SUA nu mai deţineau locul de vârf al economiei mondiale fără frica ameninţării vreunei concurenţe ca-n primii ani de după război. Starea balanţei comerciale americane şi viziunea unei „lumi deschise“ impuneau linia promovării unui comerţ mai liber (Mircea Răceanu, Istoria clauzei naţiunii celei mai favorizate în relaţiile româno-americane, Institutul Naţional pentru Memoria Memoria Exilului Românesc, Bucureşti, 2009).

Dacă Nixon emitea consideraţiile citate despre comunism în 1990, Ceauşescu, nu s-a sfiit să-şi declare credinţa în viitorul roşu al planetei chiar şi profesorilor americani cu care se întâlnise în vara lui 1969. „Noi avem convingerea că până la urmă capitalismul trebuie să facă loc socialismului în întreaga lume, le-a profeţit el. Aceasta este o legitate care nu poate fi înlăturată, dar problema trebuie rezolvată de forţele sociale proprii, de poporul din fiecare ţară.“

Nu poate fi trecut cu vedere nici faptul că liderul român făcuse cunoştinţe proaspete cu lumea americană. Ca tot românul urmărise fascinat primul pas al omului pe Lună, România şi Iugoslavia fiind singurele ţări ale blocului comunist care difuzaseră reportajele televiziunii americane din 20 iulie 1969. Se întâlnise şi cu grupul  profesorilor americani invitaţi la Bucureşti la seminarul pentru pace din aceeaşi vară.

Sedus de anumite detalii convenabile, America îi apărea acum ca mare putere… a clasei muncitoare. „La ei, 70 la sută din populaţie o constituie muncitorii“, prezintă Ceauşescu demnitarilor români „ţara cea mai industrializată“. Schimbări în bine ale mentalităţii americane vedea şi-n modestă ţinuta a profesorilor, exemplu bun de luat de la „imperialişti” „Nici nu ziceai că sunt profesori”, i-a lăudat  el tovarăşilor cu munci de răspundere din partid.

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite