Ceauşescu, detectiv pe „urmele“ canonicului Bosio

0
Publicat:
Ultima actualizare:

În 1975, la cererea lui Ceauşescu, DIE a declanşat „Operaţiunea Duduia“, de recuperare a unor tablouri de patrimoniu dispărute din România. Pentru că Elena Ceauşescu s-a zgârcit la câteva zeci de mii de dolari, cercetările au fost întrerupte un deceniu mai târziu. Paguba? Câteva milioane din aceeaşi valută.

În deceniul opt, Ceauşescu a ordonat Securităţii să identifice şi să recupereze bunuri de patrimoniu aflate în afara graniţelor ţării. În capul listei de priorităţi, dusă cu mijloace specifice serviciilor secrete, s-a aflat operaţiunea de redobândire a 42 de tablouri valoroase, dispărute din colecţia Coroanei României. În urma cercetărilor, autorităţile române l-au învinuit pe Mihai I că subtilizase capodoperele.    

Doi regi, două versiuni

În perioada dintre cele două războaie mondiale, România se mândrea cu a doua colecţie de tablouri semnate de El Greco din lume. Aceste opere de artă inestimabile de patrimoniu, alături de altele aparţinând unor maeştri celebri, făceau parte din colecţia Coroanei. În testamentul său, Carol I, întemeietorul dinastiei de Hohenzollern-Sigmaringen pe meleagurile dâmboviţene, recunoştea că le achiziţionase cu bani proveniţi din exploatarea domeniilor Casei Regale. Aşadar bunurile aparţineau Coroanei, şi nu individual membrilor acesteia. Nu puteau fi înstrăinătate, nici măcar scoase din ţară.
Şi totuşi, în anii ’40, din 212 tablouri ale colecţiei, 42 de piese, semnate de maeştri precum El Greco, Rembrandt, Rubens, Tiţian, Veronese ş.a., au dispărut. Timp de câteva decenii, Regele Carol al II-lea care a abdicat de la tron în 1940, la presiunea generalului Ion Antonescu şi a legionarilor, a fost socotit vinovat. Securitatea a girat această ipoteză până târziu, în anii ’80. O altă versiune a acreditat ideea că fiul acestuia, Regele Mihai I, le-a sustras, în 1947. Se baza pe mărturia lui Ioan Bibi Popescu, fost administrator al domeniilor regale de vânătoare de la Săvârşin, mandatarul lui Mihai după abdicarea acestuia. Neobosit, Popescu a pisat autorităţile, inclusiv pe Ceauşescu, cu cereri şi memorii în care scria că în perioada 1943-1946 tablourile au fost depozitate la Troiaş, lângă Săvârşin. Ceea ce-l scotea pe Carol al II-lea din culpă. Apoi, în 1947, pânzele ar fi fost trimise pe diverse căi, în străinătate.

Operaţiunea „Duduia“

Puţin i-a păsat lui Ceauşescu cine-a păgubit statul român de valoroasele picturi. În 1975, el a ordonat autorităţilor să le recupereze. Operaţiunea a primit numele de cod „Duduia“, după numele de alint al Elenei Lupescu, metresa lui Carol al II-lea, stabilită la Estoril (Portugalia). După moartea fostului monarh, îi moştenise averea. Pe linie de servicii secrete, generalul Pacepa a fost răspunzător de acţiune. Potrivit lui Mihai Pelin, pentru rezolvarea cazului, viitorul defector l-a contactat şi pe şeful rezidenţei de spionaj de la Lisabona, locotenent-colonelul Ion Toboşaru (Mihai Pelin, Marele rapt regal, Bucureşti, Editura Kullusys, 2006). Cu toate acestea, între 1975 şi 1978, cercetările au tărăgănat. Misterul a continuat să învăluie soarta tablourilor.
Atât de tare încât l-a enervat pe Ceauşescu. În ’77, a ordonat Direcţiei de Informaţii Externe (DIE) să treacă operaţiunea în capul listei de priorităţi. Când Elena Lupescu a murit, statul român a trecut la acţiune, pretinzând autorităţilor portugheze să-i verifice averea. La 4 august 1977, prin decizia Tribunalului din Cascais, s-au inventariat bunurile – picturi, icoane vechi, tapiserii, argintărie – aflate în vila de la Estoril. Un custode a preluat cheile casei, în timp ce conturile din bănci portugheze au fost blocate. S-a admis chiar şi prezenţa unui expert român care să identifice obiectele revendicate de statul român.
Pentru recuperarea tablourilor, statul român trebuia să acţioneze în instanţă moştenitorii Elenei Lupescu, pe Ernest şi Monique Urdăreanu. Cu acest scop, CPEx a aprobat plata sumei de 15.000 dolari. Pentru aceşti bani, puţini comparativ cu valoarea bunurilor vizate, Ceauşeştii au cerut rezultate imediate şi garantate. Elena Ceauşescu dorea să ştie „pe ce se cheltuiesc banii solicitaţi“. „Acum încep să se judece, ceea ce ne costă mai mult“, a spus „Tovarăşa“ în şedinţa Biroului Permanent al CPEx, din 3 octombrie 1977. „Cel puţin să ni se dea garanţia că vom obţine bunurile în cauză“. A completat-o imediat Ceauşescu, cu câteva măsuri de urgenţă: „să intervină mai activ Ministerul de Interne şi Ministerul Finanţelor, să inventarieze toate documentele din ţară, pentru a demonstra care sunt bunurile care aparţin statului nostru, ca să se poată acţiona în mod corespunzător cât mai rapid“.
În baza legii 63/1973 privind „ocrotirea patrimoniului naţional cultural”, Ceauşescu a decis ca Ministerul Justiţiei, Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste şi Inspectoratul General al Miliţiei să conlucreze pentru recuperarea bunurilor. Ministerul Afacerilor Externe a insistat pe lângă guvernul portughez ca să obţină documente importante lăsate de Rege, sub sigiliu, în arhivele istorice lusitane. 
Timp de trei ani, statul român s-a judecat cu Urdărenii. În lipsa oricăror probe, s-a bănuit că tablourile fuseseră dosite în cine ştie ce seifuri din ţări exotice.

O nouă pistă

În toamna anului 1980, Ernest Urdăreanu, membru al camarilei care îl îmbogăţise pe Carol al II-lea înainte de război, s-a întâlnit cu ofiţerii Securităţii. Pe parcursul discuţiilor, soţia lui a oferit un pont „copoilor“ plecaţi pe urma capodoperelor. Conform lui Stelian Octavian Andronic, unul dintre ofiţerii implicaţi în recuperarea tablourilor, din informaţiile lui Monique Urdăreanu reieşea că Regele Mihai I vânduse recent, în Statele Unite, tabloul „Portretul lui Giacomo Bosio“, semnat El Greco (Stelian Octavian Andronic, 36 de ani în serviciile secrete ale României. Memorii: din respect pentru adevăr, Bucureşti, Compania, 2008).
Ofiţerul din rezidenţa românească de spionaj de la Paris aflase şi el amănunte interesante. Prin intermediul unei angajate, el a obţinut documente din arhiva sediului francez al casei de comerţ de artă Wildenstein & Co. Acestea confirmau existenţa negocierilor între firma Hamilton Co, deţinută de Mihai I, şi comerciantul de artă Wildenstein, încă din 1975. Tablourile „Portretul lui Giacomo Bosio“ şi „Sfântul Sebastian“ erau scoase la vânzare.  Pe baza informaţiilor culese, litigiul cu moştenitorii „Duduii“ a fost stins amiabil. Iar atenţia securiştilor s-a mutat peste Ocean, unde duceau iţele afacerii cu tablouri.

Alt proces, alte cheltuieli

În octombrie 1982, Ceauşescu a aprobat deschiderea unor procese în Statele Unite ale Americii, împotriva Muzeului de Artă Kimbell, din Texas, şi a societăţii Wildenstein care deţineau câteva tablouri „dispărute“. Prin avocatul Pamfil Ripoşanu, american de origine română, a fost angajată firma de avocatură Gadsby & Hannah. Dar acţiunea în justiţie s-a desfăşurat greoi. Cum Ceauşeştii drămuiau cu parcimonie rezervele valutare, CIE a căutat soluţii alternative de finanţare a operaţiunii. Afaceristul englez de origine română George Pop a oferit, de pildă, 50.000 dolari, pentru plata onorariilor avocaţilor. De acasă, utilizând mijloace legale, acţiona şi o Comisie Interdepartamentală de Experţi, condusă de Ioan Condor, şef al departamentului juridic al Ministerului de Finanţe, un apropiat al generalului Ilie Ceauşescu, care coordona recuperarea tablourilor.
Dar zgârcenia proverbială a Ceauşeştilor a întrerupt Operaţiunea Duduia. În 1986, de la Cabinetul 2 s-a ordonat ministrului de Interne Postelnicu încetarea acţiunii, o „pierdere de timp şi de bani“. S-a zvonit şi că Elena Ceauşescu ar fi fost mituită de Wildenstein. Greu de spus care este adevărul. Singura certitudine este că, dintre cele 42 de opere de artă dispărute, doar unul s-a întors la proprietarul de drept. În 2004, John Kreuger, fostul soţ al prinţesei Irina, fiica lui Mihai I, a donat Muzeului Naţional de Artă al României un tablou de Francia. Celelalte s-au risipit în lumea-ntreagă, în colecţii private şi ale unor muzee cu dare de mână.

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite