Cealma, taclit, tartan

Secolul 18 a fost al eşarfelor. Atât bărbaţii cât şi femeile le purtau înfăşurate în jurul capului, împletite în păr, legate în varii feluri ori prinse în agrafe, cu o neglijenţă aproape tehnică. Existau şi agrafe speciale, în formă de funde, discuri mici, îmbrăcate în mătase, ori catarame.

100 de ani de eşarfe şi şaluri. Şi să nu credeţi că erau luate de la turci şi gata! Prin toată Europa au fâlfâit pânzicile fine, fâşiile lungi, din borangic, din alte mătăsuri, din muselină şi din bumbăcel înnobilat cu fir auriu. Erau ţinute în buzunar, înfăşurate la încheietura mânii, parfumate şi ascunse în sân, de unde apăreau la momentul oportun. Unii şi le legau pe frunte. Între acestea, prin Bucureştiul fanariot, cel mai adesea era purtat taclit-ul, un şal de mătase, vărgat. Era pus peste anteriu, pe post de centură, dar şi în jurul capului, răsucit cu artă, făcut turban, încât lua forma capului, devenind căciulă, fes, ce voia omul.

 Mai puţin pretenţioasă era cealmaua, tot o eşarfă, care putea să fie şi fină, dar şi ordinară - din cârpă, din material prost.

Atât taclitul cât şi cealmaua erau adeseori vărgate sau cadrilate, combinaţiile cele mai frecvente fiind verde-alb sau vişiniu-alb. Dar se purtau şi şalurile înflorate ori imprimate cu arabescuri.

O astfel de cealma purta Leun, personajul meu din „Manuscrisul fanariot”, după ce decăzuse. Era pe muchie de cuţit, gata să-şi piardă libertatea, şi-ncepuse să se neglijeze, îşi strângea părul într-o cealma vărgată, în aşteptarea verdictului. Portretul lui mi-a fost inspirat de un un turc, care şi-a pierdut cealmaua la Bucureşti.

Aici e momentul să spunem că cele două cuvinte vin din turcă, fără aventuri fără opriri importante, fiind lipite de şalurile astea foarte la modă, dar şi uşor de purtat. Casual, am zice azi.

Tipul despre care vreau să vă povestesc e un dezertor.

Normal, orice fugar, am mai zis, a fost odată om onorabil, parte din grup, în cazul de faţă vorbim despre un ostaş cu spatele drept şi mirosind a tabac, bărbat ca lumea, după care mureau femeile şi suspinau fetele, pe vremea când bărbaţii aveau valoare în mod global. Ali - acesta era numele lui. Făcea parte din garnizoana care păzea Portul Tulcea, oraş cu o puşcărie de groază, unde erau aduşi insurgenţii, criminalii, cazurile fără şansa reabilitării, printre aceştia aflându-se şi Alecu Văcărescu, poetul.  Prin urmare, în Tulcea de la finele secolului al 18-lea, erau şi mulţi soldaţi, aduşi de prin toate colţurile Imperiului.

Ali se săturase de arme şi, cum auzise că la Bucureşti e viaţa dulce, dezertase, luând-o pe jos, într-o aventură care i-a schimbat viaţa.

A renunţat la uniformă, vândută în primul târg, de unde şi-a cumpărat o cealma înflorată, un galben frumos, care-ţi amintea de zilele verii. Şi-a înfăşurat capul de câteva ori, făcându-l s-arate marghiol. Bineînţeles îi plăcea acest şal, dar şi-l luase mai ales ca să-şi acopere bine ţeasta, care era tatuată milităreşte, indiciu după care putea fi recunoscut, prins şi trimis înapoi. Unde nu i-ar fi fost bine deloc.

Dar odată ajuns la Bucureşti, a intrat în câteva prăvălii, rămânând cu gura căscată de ce mărfuri şi de ce parfumuri, de ce bijuterii şi găteluri se ascundeau în dughenele lipscăneşti. În cele din urmă ochii i-au rămas lipiţi pe un tartan subţirel şi pufos.

Obiectul a ajuns pe la noi după ce s-au deschis primele consulate franceze, eveniment care-a umplut Bucureştiul de ciorapi fini şi de nemaivăzute bagateluri de la Paris. Este vremea lui Dubois, personajul din „Mâţa Vinerii”, a emancipării şi-a lui Rigas Feraios.

Tartanul, bucată de stofă pătrată, din lâniţă, ca şi cel scoţian, de unde şi vine, era cadrilat, în culori vii, portocaliul fiind dominat. Îl purtau şi femeile şi bărbaţii, ca şi azi, pe umeri, dar mai ales în jurul capului, ca pe un mare coş cu fructe, ca pe o perucă nemţească. Era scump, avea preţul caşmirului, de unde şi cântecul: „Nu mi-e de manta,/ Pricepi dumneata!… / Că mi-e de tartan,/ C-am slujit un an/ Ca să-l dobândesc/ Şi să mă fălesc.”

Ali a renunţat la cealma, cumpărându-şi un tartan de toată fala, pe care l-a transformat în turban dichisit. Desigur acum atrăgea atenţia, sărea în ochi de la distanţă. Dar nu el, ca om, ci obiectul.

Prins într-o bătaie, pe la Piaţa Lipscani, Ali a fost bătut măr şi lăsat să zacă în stradă. Aşa l-au găsit autorităţile, care l-au şi trimis imediat la Tulcea, căci numărul garnizoanei era scris pe căpăţâna de pe care tartanul dispăruse demult. Poate dacă se mulţumea cu cealmaua ar fi avut astăzi urmaşi, bucureşteni get-beget.