Cazul Paul Goma: singur împotriva tuturor. De la luptele cu regimul comunist la exil

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Paul Goma a fost pus la zid de regimul comunist. FOTO: Photoland/Corbis, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, Facebook
Paul Goma a fost pus la zid de regimul comunist. FOTO: Photoland/Corbis, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, Facebook

Lui Paul Goma nu-i lipsea nimic să devină unul dintre cei mai cunoscuţi şi mai admiraţi scriitori români contemporani, foşti contestatari ai regimului comunist. În România de azi, însă, mult mai cunoscut e numele său anagramat. Modelele unei generaţii se schimbă. Paul Goma s-a născut pe 2 octombrie 1935.

În primăvara anului 1977, Paul Goma ieşea din sediul anchetelor Securităţii de pe Calea Rahovei. Fusese bătut şi umilit de către însuşi şeful Securităţii, generalul Nicolae Pleşiţă, şi de către colonelul Vasile Gheorghe, şeful Direcţiei Anchete Penale. Era vlăguit şi aproape ruinat, dar era mai puternic decât oricând. Fusese eliberat şi în urma protestelor din Occident alimentate de Dumitru Ţepeneag, Mihnea Berindei, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Marie-France Ionesco, postul de radio „Europa liberă“, gazetari români şi străini. Fusese salvat de la moarte, dar încă nu ştia – otrăvirea lui treptată cu aconitină, adică asasinarea „curată“ fusese oprită de teama opiniei publice internaţionale. Paul Goma reuşise să învingă Leviathanul, iar lucru ăsta e, cu adevărat, legendar. Un om împotriva unui întreg sistem. Un om împotriva tuturor. Paul Goma demonstrase încă o dată că viaţa lui înseamnă libertatea lui.

În 1977, Paul Goma era deja de şapte ani interzis de la publicare. Fusese primul scriitor român care se solidarizase public cu Charta 77 a cehoslovacilor, printr-o scrisoare adresată lui Pavel Kohout, unul dintre arhitecţii documentului istoric. Pentru libertatea lor şi pentru libertatea proprie. Îi scrisese chiar şi lui Nicolae Ceauşescu – la rigoare, scriitor şi el – să-l îndemne să se solidarizeze cu bieţii cehi şi slovaci. Teribilă ironie la nivel înalt: „Domnule Ceauşescu, mă adresez Domniei Voastre, în disperare de cauză. Sunteţi ultima speranţă a mea. […] În România, doi inşi nu se tem de Securitate : Domnia Voastră şi cu mine“.

Apoi, redactase „Scrisoarea deschisă adresată participanţilor la Conferinţa de la Belgrad“. Statele comuniste erau numite „totalitare“. După difuzarea scrisorii la „Europa liberă“, apăruseră şi primele adeziuni.

„Mişcarea Goma“
N-a durat însă mult şi dispozitivul Securităţii intră în acţiune. Ceauşescu a ţinut o cuvântare în care l-a înfierat pe Goma fără să-l numească. Goma începuse să fie ameninţat şi insultat. Preventiv. Convorbirile telefonice îi erau întrerupte. Începuse o imundă campanie de defăimare. Presiunea era din ce în ce mai mare. În jurul blocului său din cartierul bucureştean Drumul Taberei se formase un adevărat baraj din miliţieni şi securişti, cu scopul de a împiedica accesul potenţialilor semnatari ai „Scrisorii“.

Efectul fusese însă contrar. În România, un singur om reuşise să coalizeze câţiva români împotriva regimului. Numărul semnatarilor trecuse de 200. În mare parte, oameni simpli, expuşi, deci şantajabili. Se năştea „Mişcarea Goma“. Se vorbea despre libertate, dreptate şi adevăr. Paul Goma reuşise să aducă un strop de decenţă într-un noian de mocirlă politicianistă. Reuşise să fie demn, să strige ceea ce alţii ascundeau cu graţie. Goma era, de fapt, un Goliat. Era uriaş! Restul? Nişte pitici, umbriţi de dimensiunea incredibilă a protestului său individual. Mulţi – ruşinaţi de resemnarea lor şi de propriile justificări. Mai mulţi – docili, pregătiţi să muşte, să înfiereze. Oameni care-şi ignoră adevărata condiţie atunci când se ridică în picioare. Paul Goma a oferit tuturor românilor poate cel mai curajos exemplu de excepţionalitate morală.

„Scăpăm de tine, scapi şi tu de noi“
Într-o Românie comunistă, în comunism, în general, curajul nu înseamnă însă decât o autocondamnare la dispariţie socială. Paul Goma a plecat din România la 20 noiembrie 1977, cu sănătatea ruinată şi fără vreo perspectivă pentru sine şi pentru familie. În România pentru care Paul Goma trecuse la milimetri distanţă de moarte, Ceauşescu îi decorase şi îi înaintase în grad pe torţionarii lui, generalul Pleşiţă şi pe colonelul Vasile Gheorghe. Tot Ceauşescu declarase, la Congresul Uniunii Scriitorilor – instituţie din care Goma fusese exclus –, că „în patria noastră socialistă, nu există cenzură – drept care am hotărât s-o desfiinţăm“. Asta în timp ce Paul Goma era convocat aleatoriu la Securitate pentru a i se sugera să plece. În cele din urmă, Paul Goma acceptă invitaţia PEN Clubului International de a călători în Occident. Aveau dreptate securişii care-i tot spuneau „Scăpăm noi de tine, scapi şi tu de noi“. La 20 decembrie 1977, Paul Goma, soţia şi fiul cer azil politic în Franţa.

Pentru mulţi dintre români, numele lui Paul Goma e sinonim cu o introspecţie revelatorie, cu momentul în care şi-au văzut graniţele personale şi în care au înţeles că trăiesc într-o închisoare naţională, că libertatea e un cuvânt golit de conţinut şi că, în România, nimeni nu e propriul stăpăn. Paul Goma era modelul absolut al disidenţei autentice. În exil, Goma a continuat să scrie şi să construiască, volum peste volum, una dintre cele mai complexe opere memorialistice semnate de un român. Nu era exilul idilic, dacă există aşa ceva. Lupta lui nu era privită cu admiraţie univocă, iar tendinţa occidentalilor de a ajunge la compromisuri cu dictatura ceauşistă sau jocurile duble ale vesticilor adâncesc mizeria exilatului. În plus, România nu-l uitase: în 1981, fusese ţinta unui atac eşuat cu un colet-capcană şi a unei tentative de asasinat puse la cale de regimul de la Bucureşti. Dar Paul Goma a rezistat. Aşa cum rezistase până atunci: demn, vertical, intransigent, incoruptibil, ca şi când n-ar fi putut oamenii să facă atâtea nedreptăţi câte poate el îndura.

Exilul
Practic, lui Paul Goma nu-i lipsea nimic să devină unul dintre cei mai celebri şi mai admiraţi scriitori români contemporani. După 1989 însă, de la înălţimea autorităţii etice pe care i-a dat-o atitudinea sa, Paul Goma s-a manifestat ca un critic extrem de sever al contemporanilor săi. Mai nimeni n-a scăpat de acuzaţiile sale. Paul Goma a împărţit, de mai multe ori, România în două tabere. Deşi era în exil, Paul Goma s-a mai exilat o dată.

Intransigenţa lui faţă de tot ce se întâmpla în România, dublată poate de o oarecare vanitate, i-a creat o mulţime de adversităţi. Paul Goma a devenit, încă o dată, incomod. Textele lui au început să fie insuficient de conciliante nu doar cu foştii securişti metamorfozaţi în democraţi de a doua zi, ci şi cu scriitorii, foşti prieteni sau foşti adversari. N-au scapat nici măcar prietenii apropiaţi, cei care l-au susţinut când avea mai mult nevoie.

Singurătatea
Paul Goma avea faima mondială de cel mai cunoscut disident comunist. „Soljeniţîn român“, îi spusese Eugen Ionescu, iar acest atribut-emblemă, singur, ar fi putut însemna enorm. Numai că virulenţa sa, prea puţin nuanţată, la adresa multora dintre români a făcut ca soclul pe care se urcase prin forţe proprii să se clatine mai ceva ca în urma cutremurului din ’77. Paul Goma a rămas un adversar al regimului, chiar dacă nu totalitar, dar în care oamenii încă au interese personale pe care le satisfac uzând de puterea lor. De cele mai multe ori, Paul Goma a subliniat aceste devieri punându-le în contextul moştenirii comuniste. Se poate să fi avut dreptate, se poate ca oamenii să aibă, însă, alt scop decât cel politic. Oricum, derapajele personale ale tuturor adversarilor de conjunctură ai lui Paul Goma au fost puse în legătură cu biografiile acestora şi apoi în comparaţie cu propria biografie, spre a copleşi cu uşurinţă.

Atitudinea sa de astăzi nu poate fi înţeleasă însă pe deplin în lipsa asimilării întregii sale biografii, în special a momentelor sale de eroism anticomunist, exact aşa cum amplitudinea eroismului său nu poate fi explicată adecvat fără o privire înspre vehemenţa sa discursivă de astăzi. Într-un fel, multe dintre acţiunile lui Paul Goma au fost sau încă sunt produsul unui spleen incurabil, pe care-l el afişază ostentativ, cu mândrie. Paul Goma a făcut istorie în România. Astăzi, însă, biografia sa are puţine reverberaţii. Paul Goma a rămas istorie. A ajuns, din nou, singur.

paul goma
paul goma

<strong>Luptele cu regimul comunist</strong>


Paul Goma s-a născut pe 2 octombrie 1935, în familia învăţătorilor Eftimie şi Maria Goma, în satul Mana, judeţul Orhei. După ocuparea Basarabiei de Armata Sovietică, tatăl său a fost deportat în Siberia. Abia după doi ani, în 1943, întâmplarea a făcut ca familia să îl reîntâlnească, în Slobozia, pe pământ românesc. Fusese adus ca prizonier de război. Începând cu martie 1944, familia Goma s-a refugiat în satele din zona Sibiului şi a Târnavei Mari. A scăpat de comisiile de repatriere în Uniunea Sovietică folosindu-se de acte false de nerepatriabili şi astfel a reuşit să se stabilească în satul Buia, Târnava Mare. Aceasta este imaginea copilăriei lui Paul Goma, în tuşe foarte groase.

În ianuarie 1949, părinţii săi au fost arestaţi – ridicaţi de Securitate şi închişi la Mediaş. La numai 13 ani, Paul Goma era nevoit să îşi caute părinţii într-un oraş străin şi să doarmă prin gări sau la poarta Securităţii. În acelaşi an, părinţii au fost eliberaţi, iar Paul Goma a reuşit să intre în clasa a VIII-a, elev bursier al Liceului „Gheorghe Lazăr“ din Sibiu. Dar în 1952, a cunoscut chiar el faţa hâdă a Securităţii: a fost ţinut închis timp de opt zile, pentru că „a vorbit despre partizani şi a ţinut un jurnal intim codificat“. În anul următor, când trecea clasa a XI-a, a fost exmatriculat din toate şcolile din ţară. Reuşeşte cu greu să se înscrie la Liceul „Negru Vodă“ din Făgăraş.

În 1956, după doi ani de studiu în cadrul Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti, Paul Goma ajunge să fie mustrat la Rectorat pentru câteva observaţii nepotrivite cu privire la situaţia comunismului în ţară şi în afară, la Răsărit. Câteva luni mai târziu, în noiembrie, ziua în amiaza mare, Paul Goma este arestat de la Universitate şi e anchetat la Ministerul de Interne, pentru „fiţuici duşmănoase“. Cu alte cuvinte, instigare la manifestaţii ostile în urma evenimentelor din Ungaria. După două înfăţişări la proces, în martie 1957, este condamnat. Sentinţa: doi ani de închisoare corecţională. Un an a stat la Jilava, pe următorul l-a petrecut la Gherla, de unde a fost trimis în domiciliu forţat în Bărăgan, la Lăteşti. Din 1963, când se ridică pedeapsa de domiciliu oblogatoriu, până în 1965, când revine la facultate, are diverse slujbe minore, de subzistenţă.

FOTO: „Paul Goma, destinul unui disident“ este primul volum despre disidentul român, apărut în 2005 şi semnat de Mariana Sipoş. A doua ediţie a apărut în 2014.

Începând cu 1966, începe să aibă o activitate de scriitor prolifică. În august 1968, după invadarea Cehoslovaciei de trupele Pactului de la Varşovia, la Uniunea Scriitorilor din România, avea loc şedinţa de primire în partid a unor tineri scriitori, printre care şi Paul Goma. Aventura aceasta avea să se termine curând, în 1971, când Paul Goma a fost propus pentru excluderea din PCR, din cauza publicării în limba germană a romanului „Ostinato“ în RFG. La târgul de carte din Frankfurt, cartea lui Paul Goma apărea la stand cu eticheta „Carte interzisă în România“. Conflictul cu autorităţile comuniste de la Bucureşti au culminat în 1977 cu scrisoarea adresată de Paul Goma iniţiatorilor Chartei 77 din Cehoslovacia, citită la Radio Europa Liberă. A fost arestat şi închis la Rahova, în clădirea Securităţii. Nu a putut fi condamnat fără a scandaliza comunitatea internaţională, aşa că la 20 noiembrie 1977, Paul Goma, împreună cu soţia şi copilul său, a plecat în exil la Paris. Paul Goma, refugiat politic. De aici, scriitorul a continuat lupta anticomunistă, cu numeroase cărţi şi articole de revistă.

<strong>Cât de departe e Paul Goma de România?</strong>


În jurul numelui lui Paul Goma s-au ţesut cele mai pasionale dezbateri şi conflicte. De cele mai multe ori, despre Paul Goma s-a vorbit numai în exces, iar excesul l-a transformat într-un fel de mit, în faţa căruia unii fac plecăciuni, în vreme ce alţii îl repudiază fără răspundere.

Excepţionalitatea lui etică şi valoarea literară ne obosesc admiraţia şi ne paralizează entuziasmul, spun unii. Goma e binar, la fel ca morala creştină, pentru că nu permite niciun fel de reconciliere, spun alţii.

Radicalitatea lui morală, probată cu propria-i existenţă, ne inconfortează veşnicele acomodări şi preaomeneştile delăsări, se poate răspunde. Iar alţii spun că Paul Goma e regizorul unui spectacol dezolant al unei gândiri stereotipe, care recurge permanent la generalizări, la etichete colective, la anateme aruncate definitiv asupra unor categorii, nu asupra unor persoane. Într-un asemenea spectacol, e uşor de închipuit cum, în faţa scenei, spectatorii tac jenaţi.

Oricine ar avea dreptate, un lucru e clar: între Paul Goma şi România există o distanţă mai mare decât între Paris şi România. Am încercat să-l întrebăm de ce există această prăpastie dificil de conciliat şi am insistat asupra faptului că absenţa domniei sale dintre români este o lamă cu două tăişuri. Răspunsurile lui Paul Goma mai degrabă i-au confirmat pe cei care-i contestă intransigenţa publică. Nu vom reproduce replica domniei sale.

Totuşi, o dare de seamă, fugitivă şi concisă, asupra celor mai vizibile controverse în care Paul Goma a fost implicat e necesară – de asemenea, nu vom reproduce calificativele pe care acesta le-a acordat, poate gratuit, poate cuvenit, colegilor lui, scriitori.

La începutul anilor ’90, Paul Goma l-a acuzat pe Gabriel Liiceanu că a retras din librării şi a trimis la topit volumul „Le tremblemment des hommes“, apărut mai întâi în franţuzeşte şi publicat ulterior la editura Humanitas. Apoi, în 1995, Paul Goma a anunţat că vrea să candideze la preşedinţie, dar n-a mai candidat. Tot în anii ’90, Goma a încercat un soi de proces al comunismului, căci voia să-şi vadă pedepsiţi torţionarii. Judecătorul se întreba, la momentul respectiv, dacă nu e cazul s-o lase baltă, că petentul oricum nu mai trăieşte. Scandalos.

Scandalul care i-a afectat cel mai tare imaginea publică a fost însă iscat în urma publicării eseului „Săptămâna roşie 28 iunie 3 iulie sau Basarabia şi Evreii“, în care stabileşte o legătură cauzală şi cronologică între crimele de război comise după 22 iunie 1941 de regimul antonescian împotriva evreilor şi ceea ce numeşte „răzbunarea pentru faptele reprobabile din anul precedent“. Un fragment a fost publicat şi în revista „Viaţa Românească“. Cum o acuzaţie de antisemitism are efectul unei lapidări din spaţiul public, scandalul a început. S-a trecut la sancţionarea responsabilului de număr, Liviu Ioan Stoiciu şi la producerea unor comunicate de tot hazul din partea Comitetului Director al Uniunii Scriitorilor. Deşi Paul Goma este căsătorit cu o evreică, deci fiul lor este evreu, acuzaţia de antisemit a rămas – chiar dacă Paul Goma a deschis şi un proces împotriva celor care au emis această acuzaţie, proces pierdut în instanţă.

În 2011, Autoritatea Naţională pentru Cetăţenie şi Direcţia Generală de Paşapoarte informau că Paul Goma figurează în evidenţele instituţei cu statut de cetăţean român, conform art. 34 din Legea 21/1991 a cetăţenei române. Cu alte cuvinte, cetăţenia sa nu a fost retrasă niciodată, aşa cum se vehicula. Totuşi, astăzi, încă se mai cere redobândirea cetăţeniei lui Paul Goma. Lucru care s-a întâmplat în 2013 – însă în Republica Moldova. Paul Goma a călătorit atunci fără escală în România. Pe de altă parte, la doar un an distanţă, o înţelegere între scriitorii moldoveni pro şi anti-Goma a făcut ca acestuia să i se retragă candidatura la Premiul Naţional al Republicii Moldova.

Anul trecut, instanţele din România erau pe cale să respecte cererea lui Paul Goma din anii ’90: asupra torţionarului Constantin Istrate, în vârstă de 88 de ani, era solicitată urmărirea penală, la iniţiativa IICCMER. Torţionarul a murit în acelaşi an, în comuna Peciu Nou, unde-şi dusese ultimele zile. Procesul încă nu începuse. Constantin Istrate a murit în patul său.

paul goma
paul goma
paul goma

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc a organizat, săptămâna trecută, un simpozion internaţional cu titlul „Paul Goma – 80 de ani“. Lucrările s-au concentrat pe rolul jucat de Paul Goma în formarea unei disidenţe româneşti anticomuniste, după modelul Chartei 77 şi cunoscută drept „Mişcarea Goma“. În centrul dezbaterilor s-a aflat şi importanţa lui Goma pentru revitalizarea exilului românesc şi a luptei pentru drepturile omului în plină perioadă totalitară. I-am rugat pe câţiva dintre vorbitorii invitaţi la simpozion să ne redacteze discursul pe care l-au susţinut cu acest prilej. Fiecare dintre ei a scris despre latura persoanalităţii lui Paul Goma pe care a cunoscut-o mai bine. Redacţia „Weekend Adevărul“ nu a intervenit în textele pe care urmează să le citiţi.


<strong>Amestecul exploziv de politică şi literatură</strong>


de Ion Simuţ, critic şi istoric literar, profesor universitar şi redactor la revista „Familia” din Oradea:

Nu am putea spune că biografia şi opera lui Paul Goma sunt îndeajuns de cunoscute pentru a nu mai stârni controverse. Scriitorul e, din păcate, mai mult comentat din auzite decât citit. E un caz notoriu, pe care toată lumea pretinde că-l cunoaşte, fără a mai fi nevoie să se documenteze suplimentar. Suspiciunile ajung şi ţin loc de adevăruri. E riscul celebrităţii. Ca şi înainte de 1989, şi după 1990 au rămas neclarificate o mulţime de aspecte, lucru profitabil pentru o discuţie deschisă ipotezelor de interpretare, ceea ce nu e rău în principiu, dar e dăunător pentru atmosfera morală din jurul scriitorului, viciată de bănuieli. Străduinţa neostenită a scriitorului de a aduce clarificări s-a soldat, în mod paradoxal, cu apariţia altor incertitudini, difuzate public în acuze grele: ba e agent străin (CIA, Mossad, KGB), ba e agent acoperit al Securităţii trimis cu misiune în Franţa; ba e „jidovit“, ba e antisemit; ba e naţionalist, ba e antiromân; ba că nu a fost anticomunist, ci doar anticeauşist; ba că nu ar conta pentru politica mare, ci doar pentru lupta sindicală; ba că nu e nici măcar scriitor, ci doar un agitator, iniţiatorul unei mişcări de paşaportare; ba că nu e un opozant pe cont propriu, ci un disident teleghidat din umbră, făcut sau inventat de alţii (Radio Europa Liberă, de pildă). Minimalizările şi încercările de compromitere au fost numeroase. Toate aceste ipoteze animă piaţa publică şi împart opinenţii în grupuri contradictorii, capabile să dezvolte o adversitate de neîmpăcat. Spune-mi ce crezi despre Goma, ca să-ţi spun cine eşti! Să recunoaştem că despre niciun alt scriitor român nu s-au iscat atâtea suspiciuni şi controverse. Cazul Paul Goma ar putea fi discutat printr-o comparaţie potrivită numai în raport cu Panait Istrati, deşi situaţiile sunt mult diferite, dar amestecul exploziv de politică şi literatură din biografia şi opera celor doi e cam acelaşi.

Opera politică: drama libertăţii
Caracterul confesiv al operei sale izvorăşte din nevoia de a depune mărturie despre o viaţă de opozant la regimul comunist din România. Omul nu poate fi detaşat de scriitor. Paul Goma a revenit de repetate ori asupra unui adevăr despre sine însuşi pe care l-ar vrea formulat în favoarea scriitorului şi nu a disidentului. Scriitorul este mai important decât disidentul, iar disidentul nici nu este disident în sensul propriu al acestui cuvânt (persoană care se separă de o comunitate politică din care a făcut parte), ci un opozant. Experienţa lui cuprinde o serie de episoade de confruntare cu Securitatea, de detenţie şi de efecte dramatice distorsionante ale propriei vieţi. Opera sa este, în mod firesc, o reflectare a acestei experienţe. Faptele sunt îndeobşte cunoscute. Opoziţia lui Paul Goma faţă de regimul Ceauşescu s-a soldat în 1977 cu expulzarea lui în Franţa. Cazul militantului pentru respectarea drepturilor omului în România fusese internaţionalizat şi va deveni ulterior şi mai mediatizat. Niciun alt scriitor român din perioada comunistă nu a avut notorietatea lui Paul Goma. Un asemenea merit e greu de iertat.

Oricare ar fi atitudinea noastră faţă de scriitor, nu putem să nu recunoaştem, de oricare parte a baricadei am fi, că Paul Goma reprezintă un capitol important din istoria politică a României postbelice şi un capitol şi mai important din istoria literaturii române postbelice. Cum a trăit Paul Goma experienţa libertăţii refuzate într-un regim dictatorial şi cum şi-a asumat această idee a libertăţii reprezintă interesul maxim al operei politice a lui Paul Goma.

Banalizarea anticomunismului
Anticomunismul a devenit astăzi, în România, politică oficială de stat, având drept consecinţă, pentru cine îl adoptă, un conformism rezultat dintr-un fel de corectitudine politică unanim acceptată. Consecinţa, tristă şi surprinzătoare, este că anticomunismul însuşi, altă dată atât de rar, clandestin şi eroic în condiţiile dictaturii lui Gheorghiu-Dej sau Ceauşescu, se devalorizează. Paul Goma, cel mai important scriitor disident al nostru (sau opozant), pierde din aură prin oficializarea unui gest ce fusese singular în anii ’70. O atitudine de opoziţie la regimul comunist ca societate închisă (controlată de partidul unic şi de Securitate), atitudine ce avusese impresionante ecouri în presa internaţională, se banalizează, simultan cu literatura care a însoţit-o. Paul Goma, un Soljeniţîn român, cum a fost numit acum trei-patru decenii, s-a multiplicat la scară naţională: toţi suntem anticomunişti, mai mult sau mai puţin oneşti. O singură împrejurare (esenţială) s-a schimbat: nu mai înfruntăm interdicţia de a fi anticomunişti. Nu mai e atât de interesantă în sine disidenţa lui Paul Goma, pentru că tuturora ne e uşor să ne imaginăm retrospectiv anticomunişti, ignorând faptul că nu avem un adversar care să ne pună viaţa în pericol. Dar nu şi-a pierdut interesul modul în care s-a construit şi s-a dezvoltat această atitudine. Cum se naşte şi cum se formează un disident? – iată o curiozitate ce poate rămâne intactă, iată un subiect ce poate particulariza literatura unui scriitor, aşa cum îi particularizează şi biografia.

Anticomunismul e astăzi una din soluţiile (morale, politice, intelectuale) cele mai la îndemână. Obligă la un conformism inevitabil: decent şi onest, nu poţi fi decât anticomunist. Cazul Paul Goma (notoriu altădată) şi literatura lui sunt victimele acestui fenomen de uzură (adică de uzualitate şi banalitate) a anticomunismului. S-a dus gloria de a fi fost anticomunist, pentru că anticomunismul s-a oficializat! Romanul autobiografic „Din calidor: o copilărie basarabeană“ ne face să înţelegem cum a putut deveni cineva anticomunist încă de la instaurarea comunismului în România. Aceasta e partea pozitivă, o cazuistică de istorie trăită în împrejurările cele mai dramatice, când nu doar identitatea îţi este pusă în pericol, ci viaţa pur şi simplu. Anticomunismul nostru de azi nu comportă niciun risc, e banal. Anticomunismul lui Paul Goma comporta toate riscurile, era excepţional. De aceea nu trebuie să-l privim ca pe un simplu caz documentar, istoricizat, ci ca pe unul de exemplaritate morală ce merită permanentizat ca memento şi ca termen de comparaţie pentru noi înşine.

paul goma

<strong>Cetăţenia lui Goma</strong>


de Flori Bălănescu, cercetător ştiinţific la Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, reprezentanta editorială a lui Paul Goma în România

În ce priveşte statutul actual al scriitorului, în raport cu statul român de drept, acesta continuă să fie indecis. Din 2013, datorită luptei sisifice a lui Andrei Ţurcanu cu guvernanţii de la Chişinău, Paul Goma nu mai este „apatrid“, a primit cetăţenia moldoveană şi paşaport moldovenesc. Guvernanţii de la Bucureşti nu au luat timp de 25 de ani acele hotărâri care să ducă la stingerea efectelor statutului de azilant (refugiat) politic pe care Paul Goma îl are din noiembrie 1977. O repunere formală în drepturile integrale de cetăţean român ar însemna emiterea unor acte de identitate: certificat de naştere, carte de identitate, paşaport, pe care familia Goma le-a predat OFPRA – Oficiul Francez pentru Refugiaţi şi Apatrizi – când a cerut azil politic. De atunci, Ana-Maria, Filip-Ieronim şi Paul Goma au devenit azilanţi pe criteriu politic şi „apatrizi“, deoarece au refuzat cetăţenia franceză, oferită în 1980 scriitorului român şi lui Milan Kundera. Goma a refuzat-o din motive pe care mulţi suntem incapabili să le înţelegem: a vrut să rămână solidar cu românii chinuiţi de acasă, de unde nu a plecat pentru o viaţă lipsită de griji, transmiţându-le că nu i-a abandonat. Şi pentru că mă aştept la obiecţii legate de folosirea termenului „apatrid“, voi spune că dicţionarul explicativ al limbii române nu este de ajuns pentru a analiza şi înţelege realitatea comunistă. Ideologicul a alterat şi a dislocat conţinutul propriu, legitim al cuvintelor şi conceptelor.

Dicţionarele clasice nu sunt de ajuns nici în postrealitatea comunistă, moştenitoare, fără probleme de conştiinţă, a tuturor ilegalităţilor şi crimelor totalitare. Toţi refugiaţii politici români care nu au dobândit (nici până în prezent) cetăţenia altui stat sunt apatrizi, deoarece au fost împiedicaţi să îşi exercite drepturile constituţionale. Atâta timp cât comunismul, ca practică ideologică, nu face obiectul unei damnatio memoriae, atâta vreme cât statul de drept actual nu ia măsuri pentru anularea tuturor efectelor anticonstituţionale şi nedemocratice ale statului totalitar, pentru a restaura fie şi simbolic dreptatea, nu se poate considera că simpla înscriere a victimelor în listele de la Evidenţa populaţiei presupune că acestea sunt cetăţeni români cu drepturi depline şi nici că beneficiază de respectul cuvenit. Memoria lui Paul Goma înseamnă istorie. Este motivul pentru care exemple similare de refugiaţi pe criterii mai mult sau mai puţin politice nu se pot constitui în argumente în favoarea respectării legislaţiei în domeniu, de („re“)dobândire a cetăţeniei etc.

Statul român (ca noi toţi!) are obligaţia morală, istorică, legală de a-l repune pe Paul Goma în drepturile cetăţeneşti, fără a-l trimite pe la diverse ghişee. Să explice MAE de ce statul francez a continuat după 1990 să prelungească familiei Goma statutul de refugiaţi politici şi cum de e posibilă o astfel de struţocămilă în interiorul UE.

paul goma

<strong>Ithaka interzisă</strong>


de Andrei Ţurcanu, filolog, profesor universitar, poet, publicist, critic şi istoric literar din Republica Moldova

Atâta vreme cât la putere în Republica Moldova s-au perindat cadrele nomenclaturii de partid sovietice nu m-am gândit vreodată că Paul Goma ar vrea să revină şi ar putea reveni în Basarabia. La 28 ianuarie 1997 scriitorul îi trimite lui Dinu Mihail două texte promise cu o notă explicativă: „Dacă doriţi să le mai publicaţi, atunci puneţi la fiecare, următoarea precizare: Paul Goma atrage atenţia cititorilor: cum nu a fost partizanul lui Snegur, nu este nici al lui Lucinschi. El este cu adevărul, cu dreptatea, cu limba română, cu neatârnarea faţă de Ruşi – pe care îi consideră nenorocirea Românilor (a Polonezilor, a Balţilor) şi tragedia permanentă a Basarabenilor şi a Bucovinenilor“. [...]

O cursă cu obstacole a fost pentru mine orice iniţiativă ce ţinea de Paul Goma. O forţă ocultă neîndurătoare, secondată de o frică meschină autohtonă, de laşităţi egoiste sau de un mercenariat cinic s-a pus mereu de-a curmezişul oricărei încercări de a-l aduce pe exilatul nostru în Ithaca sa natală. Lucrurile au ieşit la iveală în toată hidoşenia lor după ce Uniunea Scriitorilor i-a propus candidatura pentru Premiul Naţional. Ceea ce a urmat nu poate fi calificat altfel decât o interminabilă şi ruşinoasă „înNEGURAre“ a lui Paul Goma: intervenţii ale ambasadelor străine, denunţuri publice în stilul cel mai bolşevic, eschivări laşe, inclusiv de la votul final, schimbarea regulamentului comisiei de premiere şi presiuni asupra membrilor ei făcute numai pentru ca scriitorul nostru să nu ia premiul.

La toate acestea aş adăuga încă o pagină dezonorantă – dezinteresul cinic al  Primarului Chişinăului, care nici nu a catadicsit să răspundă demersurilor unor personalităţi marcante pentru a se acorda Centrului de studiere a comunismului în Basarabia şi Bucovina „Paul Goma“ un local ce ar fi trebuit să fie şi o casă pentru familia Goma. Nenumăratelor scrisori trimise la Primărie de Centrul „Paul Goma“, de Uniunea Scriitorilor, de Mircea Snegur, Vladimir Beşleagă etc. li s-a răspuns printr-o ofertă umilitoare – un demisol execrabil la marginea oraşului. Intervenţiile pe lângă alte instituţii ale Republica Moldova, inclusiv una foarte recentă pe lângă una dintre primele persoane ale politicii moldoveneşti, s-au ciocnit de fiecare dată de o eschivare ambiguă, dincolo de care am sesizat un sentiment de înţelegere/compasiune/aprobare dublat de unul, mai puternic, de prudenţă/frică/oportunism dictat de comandamentele „corectitudinii politice“. 

Nu numai Goma este un indezirabil. Tot ce are vreo atingere cu el într-un fel sau altul cade sau riscă să cadă sub incidenţa indezirabilului. Insul cu înNEGURArea m-a învinuit de antioccidentalism. Dincolo de orice comentariu este refuzul Preşedintelui Băsescu de a da curs cererii mele, în care îl rugam să intervină în problema unui paşaport românesc pentru doamna Goma ca să poată veni la Chişinău. Deşi demersul respectiv i-a fost înmânat personal şi, cu toate că mai apoi am avut pe marginea subiectului dat discuţii cu doi dintre consilierii săi, rezultatul a fost … tăcerea.

Ithaca îi este interzisă lui Paul Goma. Uitându-mă în urmă şi recapitulând eforturile depuse pe parcursul celor cinci ani pentru readucerea acasă a copilului/bătrânului de la Mana, constat un sentiment amestecat de insatisfacţie şi de tristeţe adâncă, părerea de rău a unui scop neîmplinit şi amărăciunea faţă de nimicnicia morală şi laşitatea atâtor persoane fără coloană vertebrală de la care, pentru revenirea lui Paul Goma acasă, s-ar fi cerut doar un pic de curaj. Pe de altă parte, nu pot să nu remarc apariţia şi afirmarea la baştina scriitorului a unui curent popular pro-Goma tot mai puternic. În ciuda reticenţelor şi a opreliştilor, numele îndărătnic al lui Paul Goma şi opera sa plină de tumulturile unor disecţii necruţătoare, împletindu-se cu simfoniile unei poezii discrete, calde,  îşi fac tot mai energic cale printre bolovanii plânşi şi tăcuţi ai Basarabiei, bolovani, care priviţi mai de aproape, nu sunt altceva decât „bieţii basarabeni demult-puşi-pe-burtă“ de o istorie ingrată.

paul goma

<strong>Figură cheie a opoziţiei faţă de regimul comunist</strong>


de Ana-Maria Cătănuş, cercetător ştiinţific III la Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Academia Română

„Pentru scriitorii preocupaţi de adevăr, viaţa n-a fost niciodată simplă, nu este şi nici nu va fi!”. Concluzia lui Aleksandr Soljeniţîn din lucrarea sa Viţelul şi stejarul sintetiza soarta scriitorilor captivi regimurilor totalitare, în care adevărul avea sursă unică – puterea politică – la fel şi dezlegarea dată scriitorilor de a-l rosti. O soartă pe care Paul Goma avea să o împărtăşescă în România comunistă.

Sunt deja câteva decenii de când Paul Goma a devenit subiect de cărţi, al propriilor cărţi sau ale altora. Un lucru este însă incontestabil: admirat sau, dimpotrivă, hulit, Paul Goma rămâne una dintre figurile cheie ale opoziţiei faţă de regimul comunist din România.

De numele lui Paul Goma se leagă începutul disidenţei româneşti, în 1977, dar şi singurul demers colectiv, cu audienţă şi susţinere însemnate, pentru respectarea drepturilor omului din România. În primăvara anului 1977, într-o Românie zguduită de un cutremur devastator, „mişcarea Goma” lăsa să se vadă fisurile existente în relaţia dintre regimul comunist şi societatea românească.Iniţial o mână de oameni, apoi câteva sute, potrivit rapoartelor întocmite de Securitate, au semnat direct sau şi-au manifestat susţinerea faţă de Scrisoarea deschisă adresată Conferinţei de la Belgrad.

Redactată în principal de pictorul Sergiu Manoliu, Scrisoarea deschisă a fost semnată în primă fază de Sergiu şi Carmen Manoliu, Emilia şi Erwin Gesswin, Adalbert Feher şi Şerban Ştefănescu. Lor li s-au alăturat Paul Goma şi soţia lui, Ana-Maria Năvodaru Goma. Scrisoarea devenea cunoscută românilor după ce în primele zile ale lunii februarie 1977 a fost transmisă la Radio Europa Liberă.

Ţinând locul unui document programatic, Scrisoarea deschisă urmărea să atrăgă atenţia statelor participante reunite la Belgrad la Conferinţa CSCE asupra încălcării drepturilor omului în România. Erau vizate drepturi precum libertatea cuvântului, a presei, a întrunirilor sau libertatea conştiinţei. De asemenea, era invocată nerespectarea dreptului la libera circulaţie a ideilor, a informaţiilor, dar şi a persoanelor.

Libertatea de mişcare – în speţă, emigrarea – a reprezentat motivaţia, dar nu singura!, unei părţi însemnate dintre semnatarii Scrisorii deschise de a se alătura proiectului. Din această cauză mişcarea Goma a fost catalogată pe nedrept şi nu fără intenţia de a-i diminua importanţa drept o „mişcare a paşaportarilor”. Doar că nu toţi cei care au semnat scrisoarea şi mai ales Paul Goma, devenit figura centrală a mişcării pentru respectarea drepturilor omului, doreau să emigreze. Dovadă în acest sens stau scrisorile primite de Paul Goma, în care semnatarii declarau deschis că nu intenţionează să emigreze, ci voiau să trăiască într-o ţară în care drepturile cetăţeneşti să le fie respectate.

Tuturor acestora regimul comunist, prin vocea lui Nicolae Ceauşescu, le-a răspuns la doar câteva zile distanţă, catalogându-i drept „elemente declasate, trădătoare, puse în slujba intereselor cercurilor străine”. Iar la şedinţa CPEx din 30 martie 1977, centrată pe situaţia creată de „măgarul de Goma”, după spusele aceluiaşi Nicolae Ceauşescu, au fost trasate măsurile care trebuiau luate împotriva scriitorului român, dar şi a celorlalţi semnatari. Goma trebuia arestat, iar ceilalţi, în funcţie de situaţia fiecăruia, urmau să fie puşi în discuţia colectivelor de muncă, un eufemism pentru demascarea publică, şi pedepsiţi. Printr-un astfel de „proces” a trecut şi medicul Ion Vianu, unul dintre cei care s-au solidarizat cu „mişcarea Goma”. Acesta a fost demascat la începutul lunii aprilie 1977 în cadrul unei adunări ţinute în aula Facultăţii de Farmacie a IMF Bucureşti, în prezenţa a 300 de cadre didactice. Participanţii au votat în unanimitate excluderea sa din rândul cadrelor didactice şi „trimiterea sa în faţa organelor de stat pentru calomnii şi încălcarea legilor ţării”.

Paul Goma a fost arestat la 1 aprilie 1977, acuzat iniţial de „trădare prin transmitere de secrete”. Va petrece mai bine de o lună de zile în arestul închisorii Rahova. Eliberat la 6 mai 1977, Goma a părăsit România câteva luni mai târziu. Dorinţa sa declarată atunci, de a reveni în România, locul unde voia să-şi scrie şi să-şi publice cărţile, nu s-a împlinit nici azi.

paul goma

<strong>Femeia ca spectacol estetic în romanele lui Paul Goma</strong>


de Aliona Grati, cercetător principal la Institutul de Filologie al Academiei de Ştiinţe a  Moldovei, critic şi istoric literar

Avem în Paul Goma un scriitor înzestrat, un inconfundabil romancier. În pofida tuturor denigrărilor şi minimalizărilor, Paul Goma se numără printre cei mai importanţi prozatori români postbelici. Comunicarea mea din cadrul simpozionului pune în evidenţă calitatea sa de creator de personaje feminine. Ceea ce e de remarcat în romanele lui Paul Goma este, pe lângă numărul mare de femei, variabilitatea formelor şi vastul registru al culorilor pe care acestea le capătă într-o estetică carnavalescă adaptată la un stil personal şi care îl consacră pe creatorul lor ca pe un artist modern deschis spre experimentul avangardist. Limbajul cu care descrie femeia, asocierile şi expresiile ce numesc indicii de exterior şi interior, din lumea fizică şi psihică, semnalele sufletului, fantasmele, tonusul, ritmul şi mobilitatea ei vor da naştere unor stranii configuraţii. Alaiul romanesc de femei-iluzii cu modulaţii înşelătoare, rotunde, abundente, corpolente, longiline, filiforme, dezasamblate, ascuţite, cilindrice, grele, păstoase, fărâmicioase, făinoase, lichide, lascive etc. constituie adevărate provocări estetice. Memorabile datorită ciudatelor portrete fizice şi lingvistice, căpătând distorsiuni fizionomice direct proporţionale cu deteriorarea istoriei, femeile lui Paul Goma compun o galerie de personaje de excepţie.

Personajul de marcă al lui Paul Goma – basarabeanul răzvrătit în confruntare cu istoria, diferit de personajele resemnate, contemplative, senine, păşuniste care aglomerează literatura română, în special, din stânga Prutului, se întoarce în braţele Femeii Octrotitoare ori de câte ori simte acut strânsorile vieţii şi umilinţele istoriei. El îşi creează, pornind de la principiul feminităţii, propria lume. Tema femeii este una predominantă şi conducătoare în toate cărţile scriitorului, o temă care ascunde şi fructifică o bogăţie imensă de semnificaţii. În calidorul memoriei afective, a „ţinerii-de-minte-cu-simţăminte“, personajele femei consemnează etape din biografia sa. Femeile care într-o măsură mai mare sau mai mică i-au marcat viaţa sunt evocate, (re)trăite, recreate. Unele s-au constituit în unităţi aparte ca surse de inspiraţie pentru o carte, precum Justa, Sabina, Bonifacia, Castelana, Ela. Tragedia intervine atunci când femeia „cade în istorie“, devine complice cu Puterea. Roman intim şi Bonifacia consemnează începutul abisului care desparte femeile „adevărate“ de cele corupte de regimul comunist. Aşa se întâmplă că nicio femeie din Roman intim, spre exemplu, cu excepţia mamei, nu scapă de compromitere, purtând în carnaţia lor lăudată sâmburele decăderii şi morţii. Figurile lor se înfăţişează paradoxale prin incongruenţă, surprinzând într-o viziune sinoptică atributele de Magna Mater şi de curvă, hetairă generoasă şi fiinţă înfiorătoare cu caracteristici mecanizate sau aparţinând regnului animal. Nu practica în sine a prostituţiei îl oripilează pe autor, senzualitatea genuină a „picatelor“ are la el ecouri din misterele antice de iniţiere, ci compromiterea unora din ele, infirmitatea lor sufletească ca rezultat al îndoctrinării ideologice.

paul goma
Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite