Cămătarii. Faimă rea, dar importanţă mare

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Zaraful Tudorake
Zaraful Tudorake

Pe cercul al şaptelea, aproape de fundul Iadului se află cămătarii, lăsaţi pe mâna monstrului Gerion, patronul corupţiei, un personaj cu faţă de om bun, dar cu trup de crocodil şi cu o coadă unduioasă, capabilă să intre oriunde, legând şi dezlegând lucrurile.

Aşa zice Dante. În realitatea medievală, cămătăria nu era o îndeletnicire onorabilă (nu este nici astăzi), dar nici nu era interzisă de vreo lege. Harpagon (a lui Molière) se dădea de viţă nobilă, dar trăia pe ascuns de pe urma cămătăriei. De altfel, nici nu era o meserie, ci o anexă căci oamenii care împrumutau bani aveau şi alte afaceri, erau negustori, care dispuneau de bani lichizi mai degrabă decât boierii.

În Bucureştiul de până în secolul al 18-lea, au existat şi bancheri, dar şi zarafi şi negustori de încredere, cărora uneori oamenii le încredinţau economiile spre păstrare ori la care mergeau ca să schimbe valută, să ia bani cu împrumut, plătind un comision baban. Exact ca acum.

Miercuri l-am ascultat pe Ion Caramitru vorbind despre Shylock, cămătarul din Neguţătorul din Veneţia (Shakespeare).

Evreu, obligat să trăiască în ghetourile veneţiene, dezavantajat social prin naştere, Shylock se află într-o stare permanentă de revoltă, iar când fiica îi fuge cu un creştin, luând şi banii care constituiau baza cămătăriei lui, Shylock intră în criză. Primul om care îi cade în mână este un client, care nu-şi poate plăti datoria la timp: Antonio. Acesta este un bărbat carismatic şi de onoare, bun creştin, cu un dispreţ declarat faţă de evrei, cu o furie civică împotriva cămătarilor şi mai ales fără pic de consideraţie faţă de Shylock. El s-a învoit, sub semnătură, că în cazul unui întârzieri a plăţii, îi va da cămătarului dreptul să-i ia o livră de carne, de lângă inima sa. Shylock are acest contract şi vrea ca el să fie onorat. Veneţia e oripilată, lumea încearcă să-l înduplece, iar Antonio e gata să se umilească în faţa cămătarului. Toată cetatea se află la picioarele sale. Insuşi dogele se roagă de el, însă Shylock este de neînduplecat, a devenit un câine crâncen. Cum se poate sfârşi o astfel de poveste, în care un om are legea de partea sa, şi toată cetatea împotrivă? Mai contează legea în faţa furiei generale? De cele mai multe ori - nu. Mai ales acolo unde există o antipatie generală faţă de o clică, de o breaslă, de o categorie umană, rasială, sexuală etc.

Niciodată iubiţi, cămătarii sunt totuşi produsul direct al datornicilor, mai precis al oamenilor care acceptă situaţia de client al unui cămătar. Deşi mi se pare o situaţie mai josnică decât cămătăria, nimeni nu-i blamează pe datornici. Un îndatorat e un om la ananghie, pe câtă vreme, un cămătar e un tip venal. Mila creştină se îndreaptă întotdeauna spre omul care deşi ştia bine că n-o să-şi poată plăti datoria, s-a împrumutat cu o maximă nesimţire. În timp ce cămătarul care şi-a pierdut banii împrumutaţi nu este decât un nenorocit.

În Bucureştiul medieval, cămătarii erau oameni respectaţi. Chiar şi Băltăreţu care l-a lăsat pe marele boier Dudescu în sapă de lemn, a rămas menţionat de istorici, ca negustor cinstit. Exista o uliţă a zarafilor pe lângă Hanul cu Tei, unde lumea alerga la nevoie să schimbe talerii în arginţi ori să împrumute o sumă oarecare. Uneori luau bani ca să-ţi răscumpere o moşie, aşa cum au făcut fraţii Stan şi Vlad Hăroe, pe la anul 1657. Alteori dădeau o fugă la zarafi pentru nevoi mai mici şi-şi amanetau obiectele de preţ. În tot Imperiul Otoman lucrurile funcţionau la fel. Radu, poreclit Stridiagiul (vânzătorul de stridii), grec din Epir, a luat de la cămătari 400.000 de galbeni, cu o dobândă exorbitantă, ca să-şi poată cumpăra tronul Valahiei. Şi i-a plătit la timp punând biruri care-au cocoşat populaţia.

Prin clienţii lor, poate iertaţi de datorii, poate şantajaţi, cămătarii aveau influenţă şi în politică. A existat în secolul al 18-lea, ştiţi, secolul ăla care-mi place mine, un zaraf pe care-l chema Petrache, amestecat în mai multe intrigi la Stambul. Se pare că i-a dat o mână de ajutor lui Moruzi să urce pe tron. Poate făcea parte din Frăţia Sf Andrei. Sau poate că şi-a negociat cumsecade răsplata.

Istoria măruntă menţionează şi zarafi perdanţi, ca Răducanu din Bucureşti, pe care nevasta l-a reclamat la Divan că nu mai avea mintea întreagă. O luase razna, nu mai avea grijă de avere şi-ajunsese chiar să-şi ierte datornicii. Prin urmare trebuia scos din drepturi, ceea ce s-a şi întâmplat.

Printre bancherii Bucureştiului s-au numărat şi oameni de încredere, ca Hagi Moscu ori Sachelarie, dar şi zarafi respectabili, între care un anume Hagi Tudorake. Pe acesta l-am făcut personaj în Manuscrisul fanariot. Era un negustor foarte apreciat, cu prăvălie de lux în incinta hanului Colţea, unde se găseau mătăsuri şi lucruri scumpe. El dădea bani cu împrumut, dar mai ales cunoştea valoarea oricărei monede şi ştia să facă schimburi valutare avantajoase. A rămas şi-un portret al lui, pe care îl pun aici, şi care ni-l arată ca pe un bărbat impresionant, elegant şi aproape la fel de blând ca Gerion:)

Bineînţeles, zarafii erau oameni bogaţi şi vanitoşi, exact ca Shylock. În Arhondologia lui Sion este menţionat un zaraf armean pe nume Bogdan Siminovici, care pe la 1847 şi-a cumpărat cu 150 de galbeni, rangul de sluger.

Numai scriitorii i-au zugrăvit ca pe nişte monştri şi i-au „ţintuit de urechi“ (ca în romanul lui Filimon) ori au făcut să-i blameze toată cetatea ca în comedia shakespeariană.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite