Căderea Cortinei de Fier. Cum a negociat Margaret Thatcher despărţirea Europei de Est de comunism

Căderea Cortinei de Fier. Cum a negociat Margaret Thatcher
despărţirea Europei de Est de comunism

FOTO: Getty Images

Margaret Thatcher, prima femeie premier în Marea Britanie, a fost unul dintre politicienii cu care s-a sfătuit Mihail Gorbaciov, liderul Uniunii Sovietice. În 1987, încurajat de ea, acesta a semnat Tratatul privind Forţele Nucleare Intermediare, prin care URSS şi Statele Unite hotărau să nu mai producă rachete cu rază scurtă şi medie de acţiune. Anul acesta, însă, Rusia şi SUA au renunţat la acord.

„De ce vă temeţi de perestroika noastră?“, a întrebat-o Mihail Gorbaciov, secretarul general al Partidului Comunist al Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (URSS), pe Margaret Thatcher, premierul Marii Britanii, în aprilie 1989. „Tocmai pentru că am fost prima care a început o perestroika asemănătoare în ţara mea“, i-a răspuns ea. „Şi pentru că am fost prima care a spus că succesul dumneavoastră e în interesul nostru. E în interesul nostru ca Uniunea Sovietică să devină mai paşnică, mai prosperă, mai deschisă spre schimbare, ceea ce ar merge mână în mână cu libertăţile personale, cu mai multe deschideri şi schimburi. Continuaţi-vă drumul, iar noi vă vom sprijini“. 
 
Când a devenit Gorbaciov liderul URSS, în ’85, Thatcher era deja de şase ani, din ’79, prim-ministrul Marii Britanii şi din ’75, liderul Partidului Conservator, de centru dreapta. Era o femeie cu simţul umorului, însă fermă; purta întotdeauna accesorii: mărgele cu perle, broşe sau eşarfe. Pentru că şi ea implementase recent reforme economice, se simţea pregătită să îi dea sfaturi lui Gorbaciov. Înaintea ei, premierul Marii Britanii fusese James Callaghan, liderul Partidului Laburist de centru stânga. Formaţiune alcătuită din social democraţi, democrat socialişti şi sindicalişti; susţinători ai intervenţiei statului în economie şi apărători ai intereselor muncitorilor.

Odată ce şi-a preluat funcţia, Thatcher şi-a propus să-şi îndrepte ţara semi-socialistă spre liberalism, ca să-i amelioreze viaţa economică. Asta după stagflaţia din anii ’70, caracterizată de o rată a inflaţiei mare, de şomaj ridicat şi de o creştere economică mică. Între reformele economice neoliberale adoptate de ea au fost privatizarea companiilor de stat, reducerea forţei sindicatelor şi flexibilizarea pieţei muncii – care le permitea instituţiilor să angajeze şi să concedieze oamenii cu uşurinţă. Unii specialişti au considerat că aşa s-a ajuns, de fapt, la inegalitate economică şi socială. De asta le-a devenit antipatică mai multor cetăţeni. 
 
Reformele din sistemul comunist

Până în ’85 secretar general al Comitetului Central, Mihail Gorbaciov a fost promovat şi a devenit, la 54 de ani, secretarul general al Partidului. Şi-a dorit să ţină comunismul în viaţă în ţara lui prin reforme precum perestroika (restructurare) şi glasnost (deschidere). Voia să devină transparente activităţile din Partid şi din instituţiile Guvernului, a luat măsuri care să ajute unele ministere să devină independente, precum cel al agriculturii şi al industriei – să ia decizii fără ca Ministerul Comerţului Exterior să mai fie intermediar. Iar mass-media avea o oarecare libertate să publice insatisfacţiile unor cetăţeni legate de politica şi economia URSS. Schimbările au continuat: în 1988, au început şi operaţiunile de retragere a trupelor sovietice din Afganistan. Războiul ţinuse mai bine de nouă ani şi costurile uriaşe nu mai puteau fi acoperite de sovietici. 
 
De ce îi era necesar Uniunii Sovietice un astfel de conducător? În ’79, trupele sovietice au invadat Afganistanul ca să lupte alături de Partidul Popular Democrat de acolo, marxist-leninist, împotriva rebelilor islamişti, susţinuţi de câteva ţări, printre ele şi Statele Unite ale Americii. Atunci, preţul petrolului nerafinat ajungea la 100 de dolari pe baril, URSS producea petrol rapid, iar veniturile mari au determinat Guvernul Sovietic să cheltuiască o mare parte din bani, de pildă pe importuri de alimente. Ulterior, preţul petrolului a scăzut la 20-30 de dolari pe baril şi economia ţării a avut de suferit. Mai mult, între ’82 şi ’85 au murit trei secretari generali ai Partidului Comunist: Leonid Brejnev, Yuri Andropov şi Konstantin Cernenko. În acest context, URSS avea nevoie de schimbări în sistemul politic şi economic şi de un nou lider – dispus să dialogheze cu politicienii din Occident, şi să negocieze accesul Uniunii Sovietice la tehnologia din Vest. 
 
Cum s-au cunoscut Thatcher şi Gorbaciov

Ca să participe la înmormântarea lui Yuri Andropov, Thatcher a zburat la Moscova în februarie 1984. L-a întâlnit şi pe succesorul lui, Konstantin Cernenko, pe care nu l-a agreat. În schimb i-a invitat pe Gorbaciov, secretarul Comitetului Central, şi pe soţia lui, Raisa, la reşedinţa ei din Marea Britanie. S-au dus spre finalul anului şi la cina dedicată lor au participat miniştri ai Cabinetului acesteia. După cină, Gorbaciov şi Thatcher au discutat în bibliotecă – secretarul general nu avea consilieri în preajmă şi nici notiţe care să îl ajute să îşi organizeze gândurile.

El i-a vorbit despre reformele pe care voia să le implementeze în economia sovietică, iar ea l-a sfătuit să lase piaţa liberă, a scris Robin Renwick, fost diplomat şi membru al Camerei Lorzilor din Parlamentul britanic, în cartea „O călătorie cu Margaret Thatcher: Politica externă sub conducerea Doamnei de Fier“. Aşa a poreclit-o presa sovietică, pentru că era mână forte. 
 
FOTOGRAFII: Getty Images şi Wikimedia Commons 

La fel ca Mihail Gorbaciov, i-a povestit cu acea ocazie el, şi alţi politicieni sovietici erau îngrijoraţi de Iniţiativa Strategică de Apărare, programul militar lansat de preşedintele american Ronald Reagan. Urmărea construirea unui scut antirachetă în America de Nord, pentru contracararea atacurilor cu rachete balistice ce ar fi putut fi lansate de ţările inamice, în special de URSS. Dar nici ruşii nu au rămas descoperiţi: au dezvoltat un sistem antirachetă în apropiere de Moscova. 
 
Chiar în decembrie ’84, în urma acelor conversaţii, Thatcher a declarat într-un interviu pentru postul de televiziune BBC: „Îmi place domnul Gorbaciov. Putem să facem afaceri. Amândoi ne încredem în sistemele noastre politice. (...) Nu o să le schimbăm niciodată. Nu există nici o îndoială, dar (…) vrem să facem tot ce putem ca să împiedicăm un nou război şi de aceea am dezbătut subiectul dezarmării“. 
 
URSS şi Marea Britanie, la un spectacol de balet

Thatcher a revenit la Moscova un an mai târziu, de această dată pentru înmormântarea lui Cernenko. Gorbaciov i-a povestit atunci despre degradarea economiei sovietice. Ulterior, Thatcher a început să studieze discursurile lui Gorbaciov, a căutat informaţii despre perestroika şi glasnost. Dincolo de problemele economice, a observat că disidenţi precum fizicianul nuclear Andrei Saharov aveau mai multă libertate de exprimare.

Peste ceva vreme, de la ea a aflat Reagan de temerile lui Gorbaciov referitoare la Iniţiativa Strategică de Apărare. Thatcher a continuat întrevederile cu Gorbaciov, a mai călătorit la Moscova, unde a participat cu familia Gorbaciov la un spectacol, „Lacul Lebedelor“, de la Teatrul Bolşoi. Apoi, în timpul unei noi conversaţii, ea i-a reproşat lui Gorbaciov că încă nu se conturau intenţiile Uniunii Sovietice de a renunţa la politicile expansioniste din Afganistan şi Etiopia. Tensionaţi amândoi, până la urmă, Gorbaciov i-a reproşat că ea nu-şi dorea o lume fără arme nucleare. Curând, într-un interviu televizat, când au întrebat-o corespondenţii sovietici de ce se opunea dezarmării nucleare, a enumerat, semeaţă, din memorie, arme din arsenalul nuclear sovietic. 
 
Margaret Thatcher, alături de Mihail Gorbaciov şi de soţia lui, Raisa, în 1989 

Dar conflictele dintre Gorbaciov şi Thatcher n-au fost majore. El a şi elogiat-o la şedinţe ale Biroului Politic, comitetul executiv al Partidului Comunist, căci ea era de acord cu perestroika, deşi asta li se părea o greşeală politicienilor americani. O aprecia şi pentru că „a ajuns la putere într-o perioadă în care Regatul Unit a rămas în urma marilor naţiuni vestice şi a reuşit să schimbe situaţia locală şi internaţională a ţării“. Avea încredere în premierul Marii Britanii. În decembrie 1987, îndemnat de ea, a acceptat să semneze Tratatul privind Forţele Nucleare Intermediare (acronim INF, de la The Intermediate-Range Nuclear Forces Treaty). Un acord prin care URSS şi Statele Unite se angajau să nu mai producă rachete cu rază scurtă şi medie de acţiune, pe distanţe între 500 şi 5.500 de kilometri, lansate de la sol.

Tratatul încheiat de Mihail Gorbaciov şi Ronald Reagan a expirat în februarie 2019, iar Vladimir Putin, actualul preşedinte al Rusiei, şi preşedintele american Donald Trump au hotărât să renunţe la el. Cele două ţări s-au acuzat una pe alta de încălcarea pactului; de exemplu, SUA i-a imputat Rusiei că a dezvoltat o rachetă care rezista peste 500 de kilometri, însă fostul URSS a negat. Iar ruşii au subliniat că SUA şi-a instalat de mai multă vreme sistemul antirachetă în ţări europene.  
  
De partea Solidarităţii

Sfârşitul lui 1988. Thatcher a acceptat să viziteze o altă ţară comunistă, Polonia, la invitaţia lui Wojciech Jaruzelski, secretarul general al Partidului Muncitoresc Unit Polonez. L-a refuzat cu câţiva ani înainte, după care a fost de acord să meargă acolo cu condiţia să-i cunoască pe disidentul Lech Wałęsa şi pe Józef Glemp, şeful Bisericii Catolice. Jaruzelski a introdus Legea marţială ca să descurajeze opoziţia politică. Aşa a devenit ilegal Sindicatul Solidaritatea – în fruntea lui a fost iniţial Wałęsa –, mai mulţi membri au fost arestaţi şi cel puţin 90 – ucişi. 

După impunerea Legii marţiale, Agenţia de Informaţii a Statelor Unite a produs un program de televiziune pentru americani, „Lăsaţi Polonia să fie Polonia“. Actorul American Charlton Heston a fost gazda şi a chemat personalităţi culturale şi politice precum muzicianul Frank Sinatra şi regizorul Orson Welles ca să transmită mesaje de susţinere. Printre invitaţi s-a numărat şi Margaret Thatcher, care a vorbit în numele britanicilor şi a afirmat că lupta polonezilor împotriva totalitarismului i-a impresionat.  
 
Pe şantierul naval de la Gdańsk, Thatcher l-a cunoscut pe electricianul şi disidentul Lech Wałęsa, aflat într-un fel de arest. Ştia că era pasionat de pescuit, aşa că i-a dăruit ustensile pentru această îndeletnicire. Câteva mii de muncitori au salutat-o în acea zi fluturând banere cu Solidaritatea, ea a profitat de situaţie şi le-a propus liderilor sindicali să îşi stabilească obiectivele. Au convenit să se străduiască să-l determine pe Jaruzelski să legalizeze mişcarea lor. 
 
„Noi, polonezii, îi admiram gândirea limpede“

„Din punctul meu de vedere“, îi mărturisea Thatcher lui Gorbaciov, în aprilie ’89, despre Solidaritatea, „acesta este începutul pluralismului politic, pentru că Solidaritatea este o mişcare politică, nu doar un sindicat. Participă şi tineri, şi pensionari, nu doar muncitori. M-am întâlnit cu liderii Solidarităţii şi i-am sfătuit să aibă un dialog cu Guvernul, să nu se limiteze doar la confruntări. Le-am spus că nu pot să lase negocierile deoparte, nu ar duce nicăieri, şi observ că mi-au ascultat sfatul“, potrivit unor înregistrări din colecţia ONG-ului National Security Archive.

Dar, din notiţele unor diplomaţi germani, publicate de presă, Thatcher nu avea încredere deplină în Solidaritatea; se temea ca să nu cumva cerinţele sindicatului să deranjeze atât de tare URSS, încât să decidă să intervină. În schimb, SUA a ajutat Solidaritatea prin Agenţia Centrală de Informaţii (CIA, acronim din engleză). Statele Unite ar fi plănuit să-l şi sancţioneze pe Jaruzelski în anii ’80, însă Thatcher s-a opus. Pentru unii, ea a rămas politicianul căruia polonezii îi datorează libertatea, pentru alţii, s-a rezumat mai degrabă la cuvinte şi nu la fapte. 
 
„Noi, polonezii, îi admiram gândirea limpede în ce privea aspectele pozitive şi negative ale Războiului Rece. Doamna Thatcher a crezut în dreptatea şi în moralitatea unei societăţi libere. (…) A înţeles corect, cu alte cuvinte, că oamenii îşi doreau să muncească din greu – cât timp le rămânea rodul muncii lor. Era opusul a ceea ce eram învăţaţi în comunism: că numai altruismul forţat putea duce la construirea unei societăţi prospere“, a scris Radek Sikorski, ministrul de Externe al Poloniei, între 2007 şi 2014, într-un articol pentru publicaţia „The Telegraph“. Considera că datorită lui Thatcher s-au început negocierile dintre Partidul Comunist şi Solidaritatea. 
 
La vest de Cortina de Fier, Thatcher şi Reagan au fost de mai multe ori în dezacord, de pildă în legătură cu dependenţa energetică a Europei de URSS. Reagan nu şi-a dorit ca, în anii ’80, sovieticii să construiască o conductă de gaze care să conecteze URSS la Europa de Vest. A şi avertizat Marea Britanie că va impune sancţiuni în caz că unele companii de-acolo aveau de gând să se implice, ceea ce nu i-a picat bine lui Thatcher, căci îi surâdeau astfel de contracte. 
 
Cu preşedintele Ronald Reagan, în Biroul Oval de la Casa Albă 

John Lewis Gaddis, istoric cu experienţă în Războiul Rece şi profesor la Universitatea Yale, a argumentat că, dintre Lech Wałesa, Ronald Reagan, Papa Ioan Paul al II-lea, liderul chinez Deng Xiaoping şi Margaret Thatcher, ultimii doi au avut un rol secundar în căderea comunismului: că au reuşit doar să promoveze capitalismul în locul economiei planificate, în timpul crizei economice din anii ’80. Iar fostul preşedinte Ronald Reagan, prin deciziile lui, ar fi slăbit de fapt Uniunea Sovietică: a sprijinit, de exemplu, disidenţii din Europa de Est. Jiří Dienstbier, fost disident în Cehoslovacia şi primul ministru de Externe postcomunist, recunoaşte susţinerea din partea administraţiei Reagan, care a trimis jurnalişti şi politicieni să se întâlnească cu disidenţii. 
 
   

Margaret Thatcher: „Nu vom grăbi decomunizarea Europei de Est“ 

 
După Reagan, George H. W. Bush a devenit preşedintele Statelor Unite în 1989, iar Gorbaciov încă nu ştia în ce ape se scălda. Îl neliniştea „pauza“ luată de noul şef de stat în relaţiile cu URSS, ca să analizeze paşii pe care putea să-i facă mai departe. Bush alegea să fie precaut. Gorbaciov spera ca Thatcher să cerceteze şi să influenţeze în viitor deciziile noului preşedinte. Mai mulţi consilieri ai lui Bush, printre ei cel pentru securitate naţională, Brent Scowcroft, nu se încredeau în Gorbaciov. Scowcroft îl considera un lider sovietic periculos, pentru că ştia cum să influenţeze opinia europenilor din Vest. 
 
Nici Thatcher nu cunoştea viziunea politică a lui Bush, spre deosebire de cea a lui Reagan. De aceea, simţea că trebuia să fie mai hotărâtă când îşi exprima poziţiile politice. Împreună cu François Mitterrand, fost preşedinte al Franţei şi primul secretar al Partidului Socialist, şi cu Mihail Gorbaciov s-a împotrivit reunificării Germaniei în ’89, după căderea comunismului. În septembrie, i-a explicat lui Gorbaciov, potrivit notiţelor lui Anatoli Cerniaev, consilierul pe politică externă al conducătorului sovietic, că Marea Britanie şi, în general, Europa de Vest nu voiau această uniune dintre Republica Democrată Germană şi Republica Federală Germania, căci s-ar fi ajuns la schimbarea graniţelor stabilite după al Doilea Război Mondial. 

Ceea ce ar fi ameninţat securitatea statelor europene, spunea ea. „Nu ne dorim destabilizarea Europei de Est şi prăbuşirea Pactului de la Varşovia“. Acel tratat a fost o alianţă militară a statelor din Europa de Est pentru a-i ţine piept alianţei politico-militare NATO. În realitate, Thatcher se temea de o Germanie puternică. Cerniaev şi-a notat opiniile lui Thatcher imediat după ce s-a încheiat întâlnirea; ea n-a vrut să fie înregistrate discuţiile. „Totuşi, susţinem desfăşurarea internă a acestor procese, nu ne vom amesteca şi nu vom grăbi  decomunizarea Europei de Est. V-o spun şi din perspectiva preşedintelui Statelor Unite“, a mai precizat ea. „Mi-a cerut să vă spun că Statele Unite nu vor face niciun pas care ar putea ameninţa interesele de Securitate ale Uniunii Sovietice sau care ar putea fi percepute de URSS drept o ameninţare“.
 
De aceeaşi părere cu ea, Gorbaciov i-a răspuns: „Credem că ţările socialiste ar trebui să îşi ia singure deciziile în legătură cu problemele interne: ar trebui să poată decide ce drum să aleagă şi în ce ritm să îşi implementeze opţiunea socialistă. Nu vom interveni în aceste procese“. Chiar în timpul acelei întâlniri a vrut s-o convingă şi să-şi schimbe opinia despre păstrarea armelor nucleare tactice (bombe gravitaţionale, rachete, mine de teren). Însă premierul le considera obligatorii pentru securitatea Marii Britanii şi a Europei, că puteau să menţină pacea. 
 
Până la urmă, Gorbaciov şi Mitterrand s-au răzgândit şi nu s-au mai opus unificării Germaniei. În situaţia asta, Thatcher a analizat că, pentru stabilitatea din regiune, noua Germanie trebuia bine ancorată printre instituţiile vestice. Aşa că l-a sfătuit pe Gorbaciov să accepte ca ţara să devină membră NATO, în schimbul unor credite din Vest, care să aline situaţia economică a URSS ce se deteriora rapid, a însemnat John O'Sullivan, autorul discursurilor lui Thatcher, în volumul „Preşedintele, Papa şi Premierul: Cei trei care au schimbat lumea“. Pactul de la Varşovia s-a dizolvat în mod paşnic, iar Germania reunită a intrat în NATO şi în Comunitatea Europeană.
 
De vorbă cu Ion Iliescu

La o cină din cadrul Conferinţei de Securitate şi Cooperare în Europa, din Paris, în ’90, Thatcher a vorbit cu Ion Iliescu, preşedintele României abia ieşite din comunism, despre limitele următoarelor negocieri. La aceeaşi masă, Gorbaciov, care i-a auzit, i-a aprobat. El, de exemplu, nu ar fi acceptat niciodată o schimbare a graniţelor Uniunii Sovietice. Dar nu a mai putut să împeidice asta – URSS s-a dizolvat.  
 
În timp ce Gorbaciov îşi pierdea puterea, şi Thatcher îşi pierdea popularitatea printre oamenii politici şi printre cetăţeni. În special pentru că devenise eurosceptică. După trei mandate, şi-a dat demisia în noiembrie 1990, la 65 de ani. Dar nu înainte de un ultim discurs în Camera Comunelor a Parlamentului Marii Britanii. Cu un sacou albastru împodobit cu o broşă argintie şi cu zâmbetul pe buze, a amintit de victoria democraţiei. „Sub conducerea noastră, Marea Britanie, a influenţat atât reconstituirea Europei, cât şi relaţiile dintre Est şi Vest. 

Acum zece ani, estul Europei se afla sub conducere totalitară, iar locuitorii nu ştiau ce înseamnă nici drepturile, nici libertăţile. Astăzi avem o Europă în care democraţia, legea şi drepturile de bază ale omului se răspândesc. (…) În care zidul Berlinului a fost dărâmat şi Războiul Rece a ajuns la sfârşit. Aceste schimbări nu s-au petrecut întâmplător“, a continuat ea. „Locuitorii din Europa de Est nu cred că ţările lor ar fi fost libere fără disponibilitatea guvernelor din Vest de a le apăra libertatea. Şi care au păstrat vie speranţa că într-o zi şi Europa de Est se va bucura de libertate“.  
 
O copilărie fără apă şi încălzire
Margaret Roberts, numele său înainte de căsătorie, s-a născut pe 13 octombrie 1925 în oraşul Grantham, aproape de Cambridge. Tatăl ei, politician în localitate, era patronul a două magazine alimentare, însă nu i-a oferit familiei  o viaţă confortabilă, căci voia să pună bani deoparte. Acasă nu aveau încălzire, nici baie amenajată, nici apă potabilă. Se spălau într-o cadă de fier. Margaret şi sora ei dormeau în camere deloc spaţioase.

După Marea Criză Economică din anii ’30, tatăl lor făcea tot posibilul ca să nu aibă probleme financiare – mulţi locuitori din oraş şi clienţi de-ai lui erau încă şomeri, iar el îşi făcea griji că nu vor mai avea resurse pentru cumpărături. Margaret nu se înţelegea bine cu mama ei, o femeie casnică dominatoare, în schimb îşi admira tatăl. Încurajată de el, în copilărie împrumuta numeroase cărţi de la bibliotecă; cânta la pian şi câştiga premii la festivaluri locale de muzică, a scris conservatorul Jonathan Aitken, fost membru al Parlamentului Marii Britanii, în volumul „Margaret Thatcher. Putere şi personalitate“. 
 
Cea care avea să devină premierul Marii Britanii a studiat chimia la Colegiul Somerville de la Oxford, iar în anul patru, interesată de politică, a fost aleasă preşedintele Asociaţiei Conservatoare a Universităţii Oxford. În vremea studenţiei, nu-şi permitea să iasă în oraş cu alţi colegi, pentru că tatăl îi plătea taxa de şcolarizare şi bugetul era limitat, dar a mai primit burse şi a şi muncit în vacanţe. S-a căsătorit cu Sir Denis Thatcher, om de afaceri, în 1951, şi au avut împreună doi fii. 
 
Chimistă şi avocată o perioadă, în ’59, Thatcher a fost aleasă membru al Parlamentului britanic pentru regiunea Finchley din nord- vestul Londrei. După aceea, Edward Heath, fost premier, a numit-o secretar de stat pentru Educaţie şi Ştiinţă în Guvernul Conservator. Peste câţiva ani, a câştigat, în locul lui Heath, conducerea Partidului Conservator şi a rămas în istorie drept prima femeie din Marea Britanie care a devenit liderul unui partid important. Iar în 1979, a devenit şi prima femeie premier în ţara natală, pe care a condus-o 11 ani. A murit pe 8 aprilie 2013, la 87 de ani, în urma unui accident vascular cerebral. 
 
Povestea ei continuă să atragă atenţia. Pentru filmul biografic „The Iron Lady“/ „Doamna de Fier“, regizat de Phyllida Lloyd, apărut în 2011, Meryl Streep – a avut rolul principal – a obţinut, printre altele, premiile Oscar, Globul de Aur şi BAFTA
 
 

INTERVIU Armand Goşu, istoric şi analist politic, despre Thatcher şi Gorbaciov: „Relaţiile au rămas calde şi după ce au plecat de la putere“

 
FOTO: Eduard Enea
 
Expert în spaţiul ex-sovietic şi conferenţiar la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti, Armand Goşu descrie conflictele şi învoielile dintre Margaret Thatcher, Mihail Gorbaciov şi Ronald Reagan.
 
„Weekend Adevărul“: Rusia şi Statele Unite ale Americii s-au retras recent din Tratatul INF. Ce rol şi-a asumat Thatcher în 1987, în ce priveşte aceste tratative şi de ce?   
Armand Goşu: Ar fi exagerat să afirm că intervenţia premierului britanic a fost decisivă pentru încheierea Tratatului INF. În acelaşi timp, ar fi eronat să spun că n-a jucat niciun rol. Doamna Thatcher avea o relaţie foarte bună cu Gorbaciov, era o relaţie personală de încredere între ea şi secretarul general al Partidului Comunist şi, graţie acestei relaţii, a contribuit la deblocarea negocierilor sovieto-americane, începute în toamna lui 1980. Deci, primele runde s-au purtat într-un context nefavorabil. Invazia sovietică din Afganistan, boicotarea de către Occident a Olimpiadei de Vară de la Moscova, criza politică din Polonia, câştigarea alegerilor americane de către Ronald Reagan, cu un program de combatere activă a Uniunii Sovietice, toate acestea nu aveau cum să favorizeze negocierile. Negocierile au căpătat mai multă substanţă abia după venirea lui Mihail Gorbaciov la putere. În mecanismul de luare a deciziilor în politica externă şi de securitate s-a petrecut o veritabilă revoluţie.

Poziţia Kremlinului pe diverse dosare, instrucţiunile pentru negocieri, erau tradiţional redactate sub ochiul vigilent al cabinetului secretarului general cu participarea diplomaţilor sovietici, a activiştilor de la Secţia Externă a CC al PCUS şi a cadrelor din KGB. Dominau conservatorii, care blocau orice colaborare cu Vestul. În 1986, Gorbaciov a înfiinţat în subordinea Biroului Politic o comisie specială care coordona pregătirea directivelor şi instrucţiunilor, ce erau apoi discutate şi aprobate de membrii Biroului Politic.

Aici a adus pe lângă diplomaţi, birocraţi din aparatul CC şi din KGB şi cercetători din institutele Academiei de Ştiinţe, profesori, oameni din afara sistemului militarizat. Această comisie specială prezenta Biroului Politic propuneri mai nuanţate, care spărgeau monopolul birocraţiei osificate stalinisto-brejneviste. Acest detaliu este important pentru discuţia noastră. Negocierea finală şi încheierea Tratatului INF s-au produs după summitul americano-sovietic de la Reykjavik. Decisivă a fost vizita secretarului de stat George Shultz la Moscova, din aprilie 1987, care a reprezentat un moment de cotitură în relaţia dintre SUA şi URSS. Lucrurile sunt bine cunoscute, stenograma convorbirii a fost publicată încă de acum 25 de ani. În discuţia dintre Gorbaciov şi Shultz s-au stabilit detaliile Tratatului INF semnat în decembrie 1987, la Washington. 
 
Ce impact ar putea avea încetarea acestui Tratat asupra securităţii Europei Centrale şi de Est?
 
Tratatul INF era într-un fel o relicvă a Războiului Rece. Răspunsese necesităţilor acestuia. Peste 2.500 de rachete cu rază mică şi medie au fost distruse, ca urmare a încheierii lui. Numai că el e depăşit. Astăzi situaţia internaţională este sensibil diferită. Atât Washington, care a iniţiat procedura de suspendare a tratatului INF, cât şi Moscova, sunt conştiente că au nevoie de un alt instrument de drept internaţional care să includă şi China, care nefiind limitată de vreun tratat, şi-a construit un arsenal impresionant care poate să fie decisiv într-un eventual conflict în Marea Chinei de Sud. Într-o variantă ideală, dar puţin probabilă, administraţia de la Washington convinge Moscova să i se alăture în efortul de a determina Beijingul să încheie un tratat prin care China acceptă să-şi limiteze arsenalul de rachete cu rază mică şi medie.

 Dacă e să ne referim la securitatea Europei Centrale şi de Est, NATO a anunţat că nu reia cursa înarmărilor, nu mută în Europa Centrală şi de Est noi rachete. În ultimele decenii, Rusia driblase prevederile INF folosindu-se mai ales de regiunea Kaliningrad, unde a dislocat rachete cu o rază mai mică decât limita inferioară consemnată de tratatul din decembrie 1987. După anexarea Crimeei, Rusia a trecut temeinic la construirea sistemelor anti-acces şi de excludere, care formează un brâu din zona Balticii, până în Latakia din Siria. Iar acum, Putin încearcă să folosească suspendarea INF ca pretext pentru relansarea cursei înarmărilor. Însă, complexul militaro-industrial din Rusia a început, cu un deceniu şi jumătate în urmă, să lucreze la noi tipuri de arme. Pe 1 martie 2018, în discursul ţinut în faţa Adunării Federale, Putin a prezentat succesele obţinute în fabricarea unor noi tipuri de arme.

Cel mai spectaculos proiect era o rachetă cu combustibil nuclear. Un astfel de motor de rachetă, probabil, a fost testat în regiunea Arhanghelsk, pe 8 august, când s-a produs o explozie. Pentru 48 de ore, nivelul radiaţiilor a rămas crescut. Au murit cinci experţi în energie nucleară, care au fost decoraţi post-mortem. Însă, în ciuda casandrelor care au anunţat sfârşitul lumii, nu cred că suspendarea Tratatului INF va afecta dramatic securitatea în jurul graniţelor României. Suspendarea n-are legătură cu Rusia, ci cu China. 
Marea Britanie se temea că o Germanie unificată va fi atât de puternică încât va schimba raportul de forţe în lumea occidentală, ceea ce vedem bine că se şi întâmplă. Nu doar Thatcher ar fi preferat o Germanie slabă, chiar şi cu menţinerea a două state, ci şi preşedintele Franţei, Mitterrand. SUA au acceptat din primul moment reunificarea, dar alte dosare le reţineau atenţia.
„Thatcher, o relaţie excelentă cu Gorbaciov“

Unii istorici, oameni politici şi jurnalişti consideră că Margaret Thatcher nu a avut o contribuţie majoră la căderea regimului comunist în ţările din Europa Centrală şi de Est. Alţii dimpotrivă. 

Cauzele prăbuşirii regimurilor comuniste necesită o discuţie mult mai lungă. Este exagerată afirmaţia că Margaret Thatcher a avut o „contribuţie majoră“. Principalul gropar al regimurilor comuniste din Europa este însuşi Gorbaciov, care, renunţând la doctrina Brejnev, i-a lipsit pe sateliţii Uniunii Sovietice de sprijinul extern atât de important în momentele de criză, cum a fost 1956 în Ungaria, 1968, în Cehoslovacia sau 1979 în Afganistan. Thatcher a avut o relaţie excelentă cu Gorbaciov, care a debutat înainte ca acesta din urmă să ajungă în fruntea PCUS. În decembrie 1984, Gorbaciov a vizitat Londra, toţi ochii erau aţintiţi asupra lui, se specula că ar putea fi următorul lider comunist, cel de atunci, Cernenko, era bolnav.

Deşi era doar unul dintre membrii Biroului Politic, Gorbaciov a fost primit de prim-ministrul Thatcher, de membri ai Parlamentului, de liderul opoziţiei laburiste. A fost însoţit de soţia sa, Raisa, dar şi de Aleksadr Iakovlev, viitorul arhitect al perestroikăi, fost ambasador sovietic în Canada. Gorbaciov a făcut o impresie excelentă, era destupat la minte, flexibil, înţelegea lumea în care trăia, era o persoană cu care se putea negocia. Presa britanică era entuziasmată. Diplomaţii sovietici care i-au monitorizat atent vizita raportau ministrului de Externe, Gromîko. Acesta din urmă, l-a şi propus pe Gorbaciov în funcţia de secretar general, două luni mai târziu, la moartea lui Cernenko. Cu acea ocazie i-a lăudat capacitatea de a vedea nuanţele, de a fi flexibil, de a lua decizii curajoase, portret parcă preluat din presa britanică.

Doamna Thatcher ar fi spus cu ocazia primei lor întâlniri cuvinte care au devenit celebre: „I like Mr. Gorbachev. We can do business together“. În anii următori au avut loc mai multe vizite ale prim-ministrului britanic la Moscova, ocazie cu care în 1987 inaugura Biroul BBC din capitala sovietică, şi ale lui Gorbaciov la Londra. Au colaborat de multe ori, lăsând în urmă o bogată corespondenţă. Relaţiile dintre cei doi au rămas calde şi după ce au plecat de la putere. Peste câţiva ani, alt premier britanic, Tony Blair, a încercat să repete succesul doamnei Thatcher şi să construiască o relaţie personală de încredere cu Putin, vizitându-l în martie 2000 la Petersburg.

Vizita era importantă, chiar dacă era privată, pentru că legitima astfel acţiunile militare violente ale Rusiei din Cecenia. Nici Blair nu era Thatcher, nici Putin, Gorbaciov, şi nici contextul nu era favorabil, astfel încât relaţiile dintre cei doi n-au căpătat consistenţă. 
 
Care erau temerile lui Thatcher în legătură cu reunificarea Germaniei? Şi care era atitudinea lui Gorbaciov cu privire la acest proces? 
Marea Britanie se temea că o Germanie unificată va fi atât de puternică încât va schimba raportul de forţe în lumea occidentală, ceea ce vedem bine că se şi întâmplă. Nu doar Thatcher ar fi preferat o Germanie slabă, chiar şi cu menţinerea a două state, ci şi preşedintele Franţei, Mitterrand. SUA au acceptat din primul moment reunificarea, dar alte dosare le reţineau atenţia. Însă Gorbaciov a fost cel mai pozitiv faţă de acest proiect, din primul până în ultimul moment. De ce? Pentru că Helmut Kohl promisese să plătească pentru reunificare. Iar Uniunea Sovietică avea nevoie de bani. În acelaşi timp, consilierii liderului de la Kremlin ştiau din istoria secolelor XIX-XX, că o Germanie unificată şi puternică are potenţialul să schimbe echilibrul în relaţiile internaţionale. 
(Notă: Interviul a avut loc pe 11 august) 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: