Bunele maniere de altădată

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
„Domnii nu ieşeau în oraş fără pălărie şi când, într-un moment delicat din viaţa lui, Maiorescu pleacă de la tribunal cu capul gol, are grijă să noteze în „Însemnări zilnice“ că întreg Iaşul îşi va fi închipuit că a înnebunit.”
„Domnii nu ieşeau în oraş fără pălărie şi când, într-un moment delicat din viaţa lui, Maiorescu pleacă de la tribunal cu capul gol, are grijă să noteze în „Însemnări zilnice“ că întreg Iaşul îşi va fi închipuit că a înnebunit.”

Comunismul a pus capăt nu doar ţărănimii tradiţionale, dar şi lumii bune tradiţionale, şi, odată cu ele, bunelor maniere

Despre bunele maniere am citit în ultimele decenii doar într-o cărţulie a regretatei Antoaneta Tănăsescu, fosta mea colegă de facultate, care rezuma un seminar ţinut la Facultatea de Litere din Bucureşti după Revoluţie. Se pare că nu e un subiect la modă, pentru simplul motiv căbunele maniere înseşi nu mai sunt la modă. Trebuie spus din capul locului că nu există bune maniere în general. Ele diferă de la societate la societate, de la epocă la epocă şi de la un strat social la altul. Şi, fireşte, de la o civilizaţie la alta.

Ţăranii de odinioară

În societăţile temeinic şi de mult timp stratificate, fiecare strat îşi are comportamentul şi „limbajul“  caracteristic. Nu numai clasele „de sus“, cum se crede de obicei, îşi au conduita personală şi socială fixată, dar şi clasele „de jos“. Ţăranul român de până la al Doilea Război mondial era un tip decent, care îşi spăla rufele murdare în familie, umbla pe uliţă îmbrăcat corect, de Sărbători sau duminica la biserică purta costumul naţional. Cel din Ardeal împrumuta obiceiuri de la nemţii sau ungurii cu care conlocuia. Nu numai satele ardeleneşti arătau altfel decât cele din sudul munţilor sau din Moldova, dar nici straiele, nici comportamentul nu erau la fel.


Degradarea manierelor din satul tradiţional s-a produs odată cu industrializarea de după 1949, când, invadând oraşele, ţăranii au devenit, în limbaj marxist, lumpen-proletari, adică nu încă orăşeni, deşi nici ţărani nu mai erau. Literatura descrie deseori acest proces, de pildă, în „Moromeţii“, când cu fiii cei mari ai lui Ilie Moromete, fugiţi cu oile în Capitală. Cât priveşte diferenţa dintre comportamentele sud dunărene şi cele ardeleneşti, citiţi-l pe Slavici din nuvele! În „Gura satului“ sau „Pădureanca“, veţi găsi un sat ordonat moral după criterii mult mai stricte decât satul lui Preda sau Stancu. Există într-una din nuvele o scenă admirabilă, în care cuscrii se nimeresc întâmplător pe o podişcă îngustă şi nu ştiu cum să facă să treacă, fiindcă „legea“ nescrisă nu le dă voie să se afle în acelaşi timp într-un loc înainte de nunta copiilor lor. În vremea asta, femeile care îi însoţesc îi privesc uluite, cu mâna la gură şi abia stăpânindu-şi râsul.

Gulere albe, frac şi lavalieră

Nici în aristocraţia sau în marea burghezie românească, bunele maniere nu sunt aceleaşi de-a lungul vremii. Mai bine de jumătate din secolul al XIX-lea, societatea înaltă e marcată de influenţa orientală în felul de a se purta şi îmbrăca sau în moravuri. Domnia lui Carol I apropie lumea românească de Occident. Manierele boiereşti-orientale lasă locul unora moderne. Protocolul vizitelor sau dejunurilor, de exemplu, e atât de strict, încât e greu de primit ideea unora (având-o la origine pe a lui Călinescu din biografia poetului) că Eminescu s-ar fi putut comporta la masa lui Maiorescu precum un boem neglijent, suflându-şi nasul în şervet, care nici nu era de hârtie ca azi, ci de bumbac. Domnii nu ieşeau în oraş fără pălărie şi când, într-un moment delicat din viaţa lui, Maiorescu pleacă de la tribunal cu capul gol, are grijă să noteze în „Însemnări zilnice“ că întreg Iaşul îşi va fi închipuit că a înnebunit.

Gulerele înalte, albe, erau de rigoare (expresia gulere albe defineşte până azi o categorie de funcţionari superiori), ca şi, în anumite ocazii, fracul şi lavaliera. Englezii actuali au păstrat o parte din aceste restricţii în anumite cluburi exclusiviste, în care n-ai acces fără cravată. Ideea era să ai ţinuta considerată cuviincioasă, care denota eleganţă şi curăţenie. „Boemul“, în viziunea călinesciană, Eminescu îşi dădea regulat  lucrurile la spălătoreasă, s-au păstrat câteva bonuri, şi se îmbrăca nu fără oarecare eleganţă. Trecuse epoca în care boierul-poet Costache Conachi îl primea pe istoricul francez Saint-Marc Girardin întins pe canapea şi purtând un soi de neglijeu turcesc.

Rămăşiţe din aceste bune maniere găsim în romanul interbelic, la Hortensia-Papadat Bengescu, Camil Petrescu, Gib Mihăescu, Ionel Teodoreanu, Cezar Petrescu şi alţii. Aşezate însă pe un laxism al moravurilor de care romanul anterior nu ne spusese nimic.Societatea înaltă e mult mai deschisă decât înainte. Lumea însăşi e mult mai amestecată. Dar chiar aşa cum e, această lume dispare cu totul după al Doilea Război. Comunismul a pus capăt nu doar ţărănimii tradiţionale, dar şi lumii bune tradiţionale, şi, odată cu ele, bunelor maniere. O mitocănie fără frontiere ia naştere odată cu şapca muncitorească, în locul pălăriei burgheze, care rezistase până la război, dar fusese prohibită după aceea, cu pardesiul şi costumul cumpărate „pe puncte“, din stofă proastă, cu pantofii cu talpă de crep ai doamnelor-tovarăşe, şi culminează cu inaplicabilul, din fericire, proiect de lege care ne obliga să folosim exclusiv apelativul tovarăşe.

Cuvântul mitocan provine de la denumirea locuitorilor din metocul mănăstiresc, a mărginaşilor care îndeplineau diferite munci pentru mănăstire, dar aveau interdicţie de a locui în incintă. Mitocănia comunistă reprezintă  cucerirea redutei centrale de către marginile societăţii. Şi înfrăţirea ţăranului care nu mai e ţăran cu burghezul care nu mai e burghez, într-o lume fără maniere, în care, vorba cuiva, tot ce e permis e obligatoriu. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite