Bucuria lui Radion Chiaburu

„E poza de la Voievod!“, mi-a spus Radion Chiaburu şi ochii i s-au făcut mari. N-am să pot descrie niciodată bucuria ingenuă care poate răsări pe figura unui om care, la 93 de ani!, poate să-şi retrăiască toată viaţa doar privind o fotografie cu chipul şi autograful tânărului Mihai I, atunci Mare Voievod de Alba Iulia.

Pentru mine, aceste câteva secunde copleşitoare, petrecute, în urmă cu aproape un an, în studioul Adevărul Live, rămân cel mai tulburător exerciţiu de memorie.

Radion Chiaburu, fiu de ţăran, adus în Bucureşti tocmai din satul basarabean Peceştea (Orhei), a fost coleg de clasă cu regele Mihai din clasa I de liceu până într-a V-a. A făcut şcoală în Clasa Palatină cu profesori precum Gheorghe Lazăr şi Constantin C. Giurescu. A învăţat, de pildă, despre lupta de la Codrii Cosminului, chiar acolo, în codru. A învăţat despre agricultură pe câmp şi despre oameni vorbind cu ei. Prima oară a purtat pantaloni lungi la finalul clasei a IV-a. Era un semn al maturităţii. Radion Chiaburu făcut o altfel de şcoală într-o altfel de epocă. Apoi, a fost pilot de vânătoare şi a luptat în război. A făcut Facultatea de Drept tot cu profesori din interbelic, dar în comunism a lucrat la o întreprindere civilă din industria lemnului. Făcea ambalaje. Radion Chiaburu a murit, în urmă cu o săptămână, în anonimatul în care i-a fost dat să trăiască: în apartamentul său îngust dintr-un cartier muncitoresc al Capitalei, apartament pe care, cu prea multă generozitate, aş putea să-l numesc modest.

Poate că bătrânul acesta n-a fost un erou, poate că eleganţa, generozitatea şi umorul său contează doar pentru cei care l-au cunoscut. Poate că Radion Chiaburu a fost doar un privilegiat căruia o fericită coincidenţă a copilăriei i-a lăsat câteva amintiri extraordinare. Poate că strălucirea care apărea în ochii săi atunci când privea fotografii cu foştii colegi de clasă, cu regele Mihai, nu-i cu nimic diferită de reacţia pe care poate s-o dea oricui un album de fotografii vechi. Nu cred.

Într-o lume pentru care trecutul încă mai poate oferi lecţii despre prezent, poveştile pe care Radion Chiaburu le-a adunat ar fi fost arhicunoscute. În acea lume, şcoala pe care-a făcut-o micul fiu de ţăran n-ar fi rămas unică, iar nobleţea sa ar fi fost banală. Totuşi, pare atât de străină, atât de departe, lumea în care respectul pentru trecut poate valoriza astfel de poveşti. Amnezia rămâne mai confortabilă.

În drum către „Adevărul“, Radion Chiaburu se bucura ca un copil când vedea blocurile de sticlă, magazinele-mastodont şi multe maşini în trafic. Îi plăcea că s-a dezvoltat frumos oraşul, că are culoare şi că e un furnicar în care pare că toată lumea munceşte. Nu vreau să-mi imaginez momentul în care vor rămâne doar blocurile astea de sticlă şi nu va mai fi nimeni să se bucure de ele.