Cu ani în urmă, la postul naţional de radio, inegalabilul Dem Rădulescu şi un alt actor - din păcate, nu-mi mai amintesc numele - interpretau un scheci despre integrarea în Europa. Dem Rădulescu punea întrebări, în calitate de expert al Uniunii Europene, despre ce avem şi ce nu avem. În general, la răspunsul ”românului”, ”expertul” spunea ”trebuie să aveţi mai mulţi!”

”Expertul,” la capătul investigaţiei întreabă ”off the record”, ce e cu gaura din drapelul naţional, iar replica ”românului” este: ”sunt ăia de care ziceţi să avem mai mulţi”.

Aşa, dragi cititori, m-am gândit şi eu, oare de ce stăm cu gaura aceea în galbenul tricolorului? În 1999, aflându-mă la Primăria dn Cluj, pe vremea lui Gheorghe Funar, acesta a invitat în sala de festivităţi un specialist în heraldică, acesta spunând că stema României nu este cea mai reuşită, întrucât nu reprezintă România în plenitudinea ei. Astfel, simbolistica Transilvaniei conţine elementele ungureşti, săseşti (vulturul negru de stepă, cele şapte turnuri). În plus, au scris unii ziarişti, modul în care acvila cruciată priveşte a fost interpretat ca semn că ea are privire de ... cioară. Urmărind stemele României, acestea au avut de-a lungul istoriei diverse ”accesorii”, ba coroana şi emblema Casei de Hohenzollern, ba steaua roşie a comuniştilor, care să lege ideea de stat cu aceia care o conduc. Deocamdată nu s-au decis specialiştii noştri la cum va arăta stema, aşa că eu unul mă abţin.

Vreau, în schimb, să arăt un aspect esenţial în simbolistică. Fiind urmaşi ai Romei, deşi sunt unii care se bat cu mâna în piept că n-ar fi tocmai aşa, precum clarvăzătoarea care se laudă în prime-time că are convorbiri ”în alte reţele” cu Elodia, am învăţat de la ei să dăm cu ciocanul. În momentul în care dispărea un împărat mai rău, era un obicei să-i fie dărâmate statuile, să-i fie şters numele din inscripţii (procedeu numit martelare), deoarece suferea un proces de damnatio memoriae.

Aşa şi noi, am învăţat să demolăm tot ce era înainte, nu neapărat că era mai bine sau mai rău. Cum miturile noastre fundamentale sunt ale Mioriţei (din trei asociaţi, doi trebuie să-l omoare pe al treilea) şi al meşterului Manole (trebuie să moară cineva ca treaba să iasă bine), alternanţa deal-vale, atât de dragă lui Lucian Blaga (sper c-am nimerit de data asta, nu ?) nu ne dă o cotă de piaţă prea bună.

De unde însă povestea cu boldul? Am citit, nu mai ştiu exact unde, o mărturie despre poza înălţării steagului sovietic pe Reichstag. Fotograful a ales doi soldaţi, unul cu steagul, iar celălalt să-l ţină. Fotograful a dus pozele la cenzură şi nu mică i-a fost mirarea când vigilentul cenzor a văzut că soldatul care-şi susţinea camaradul avea un ceas la fiecare mână. ”Cum să spunem noi că soldatul sovietic dezrobitor fură?”, a tunat replica cenzurii, iar fotograful, gândindu-se cu groază că putea lua nişte instantanee în Siberia, a găsit soluţia salvatoare: un bold, o masă optică şi a ”răzuit” de pe clişeu ceasul buclucaş.

Florentina Dolghin scria, cu ceva timp în urmă, despre retuş şi manipulare în spaţiul sovietic. Pe măsură ce Stalin creştea în putere şi scăpa de tovarăşii de nădejde, poza de la ”absolvire”, adică de la revoluţie suferea modificări de circumstanţă, în sensul că Buharin, Zinoviev, Kamenev sau Troţki cam ”dispăreau” din ”fotografiile de familie”.

Eram în clasa a treia, când, după revoluţie, la 1 februarie 1990, prima zi a trimestrului II, învăţătoarea ne-a spus să rupem poza ”tovarăşului”. Tatăl meu mi-a spus că şi el a prins o sesiune  de ”rupt pagini”, când era elev de şcoală, ca şi mine, prin anii '50, când s-a produs epurarea grupului  Ana -Luka -Teo, eliminaţi de Dej, după ce aceştia băgaseră ”spaima-n burgheji”.

La revoluţie, având în sânge moştenirea romană, dar şi adaosurile sovietice, românii s-au jucat cu foarfeca în drapelul naţional, decupând stema cu spice, petrol, soare şi munţi, vegheată de steaua roşie.

După ani şi ani, când, spuneau unii ziarişti, ne confundau pe la Moscova unii tovarăşi cu Ciadul (şi ei aveau tot roşu, galben şi albastru), politicienii s-au găsit să umple golul cu o stemă. Din ce am citit eu, sunt destui contestatari ai acesteia, unii ca mine, dezinteresaţi, alţii animaţi politic de gândul de a vopsi România monarhistă.

Oare nu putem cădea şi noi la o învoială cu istoria? Nici măcar la simbolul reprezentativ, stema ţării, nu putem să ne înţelegem. Tricolorul a fost folosit de paşoptişti, deşi sunt voci care arată că şi steagul lui Tudor Vladimirescu, pe care era Mântuitorul Hristos, avea treabă cu tricolorul, veştmintele lui Hristos fiind în roşu, galben şi albastru. La 1848, pe tricolor scria ”Dreptate şi Frăţie”, în spiritul revoluţiei franceze. Ulterior, s-a ajuns la unitate, la independenţă, dar aşa cum tot schimbăm constituţia, nu ne punem de acord nici la stemă.