Boala şi moartea lui Eminescu

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Mihai Eminescu  (15 ianuarie 1850 - 15 iunie 1889) este înmormântat la Cimitirul Bellu.
Mihai Eminescu  (15 ianuarie 1850 - 15 iunie 1889) este înmormântat la Cimitirul Bellu.

La 15 iunie s-au împlinit 124 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu. Data a trecut aproape neobservată, ca atâtea altele, absorbită de vârtejul vieţii noastre literare şi politice.

Se pare şi că există o anumită prejudecată legată de data morţii poetului. Dacă la 15 ianuarie, comemorarea e de rigoare, 15 iunie e trecută de obicei sub tăcere. Sunt totuşi mai multe lucruri care trebuie lămurite referitoare la boala şi la moartea poetului decât acelea referitoare la naşterea sa. Şi, cu siguranţă, mai importante decât nehotărârea istoricilor literari privind fixarea acesteia din urmă la 15 ianuarie 1850, respectiv, la 20 decembrie 1849, dată care ar fi fost consemnată, conform mărturiei târzii şi nu tocmai credibile a unui frate al poetului, de căminarul Eminovici, tatăl, pe marginea unei foi de Biblie, niciodată regăsită. 

Mitul cultivat al sifilisului

N-am de gând să fac nici cel mai mic credit opiniei senzaţionale, dacă e să mă exprim civilizat, pusă în circulaţie după 1989, dar germinată înainte, conform căreia Eminescu nici n-ar fi fost bolnav, ci victimă nefericită a unei cabale liberalo-conservatoare care ar fi făcut din el primul deţinut politic român, ucis în spitalul bucureştean Caritas de un nebun. Întrebarea, care şi-a primit răspunsul corect, dar împărtăşit de prea puţini încă, este cu totul alta: de ce boală a suferit cu adevărat marele poet. Şi care a fost, în definitiv, cauza morţii lui.

Tradiţia vrea ca Eminescu să fi contractat în tinereţe la Viena cea mai răspândită boală a secolului al XIX-lea şi anume sifilisul, dacă nu cumva, sunt de părere alţii, l-a moştenit dintr-o familie numeroasă şi fragilă psihic. Sifilisul ar fi dus la paralizie progresivă şi la deces. Tradiţia cu pricina e de dată relativ recentă. Cel care a impus-o, s-ar zice, definitiv este cel mai faimos biograf al poetului, G. Călinescu.

Simptome de maniaco-depresiv

În 1972, medicul Ion Nica a studiat cazul, pornind de la mult-puţinele mărturii existente, şi a contestat
diagnosticul călinescian. Studiul lui Ion Nica nu l-a convins pe Ş. Cioculescu, autor al unei riposte severe în „România literară“. M-a convins, în schimb, pe mine.

Am polemizat atunci, în paginile aceleiaşi reviste, cu bătrânul (ah, era mai tânăr decât sunt eu acum!) critic, fiecare rămânând la ale lui.

În 1996, un alt medic, Ovidiu Vuia, a reluat ipoteza colegului său şi a susţinut o opinie asemănătoare: poetul ar fi suferit de o psihoză endogenă de tip maniaco-depresiv, fără demenţă, paralizie şi distrugere a creierului.

Toate simptomele cunoscute pledează pentru concluzia că Eminescu a suferit de boala lui Hölderlin mai degrabă decât de aceea (nu foarte sigură, nici ea) a lui Maupa­ssant. Nefiind vorba de sifilis, tratamentul cu mercur s-ar fi dovedit inadecvat, grăbindu-i poetului moartea.  Dacă nu i s-ar fi aplicat tratamentul cu pricina, Eminescu ar fi avut parte de declinul îndelungat al poetului german. Responsabilitatea erorii de diagnostic revine doctorilor Iszac şi Marinescu (acesta aflat la începuturile prodigioasei lui cariere de neurolog).

Ce poate face ştiinţa împotriva unui mit? Mitul e la el acasă iar medicina, în deplasare. Luesul lui Eminescu aparţine mitologiei naţionale. 

Impunerea legendei biografice cade, ea, în sarcina unui critic literar şi biograf, pe care l-am numit deja, G. Călinescu, urmat de alţi biografi, după război, precum George Munteanu şi Petru Rezuş, şi de mai toţi criticii importanţi, în cap cu Ş. Cioculescu. Medicii citaţi mai sus nu le-au putut scoate din cap criticilor literari spirocheta pallida, vinovată de luesul originar sau dobândit al poetului.

Ce poate face ştiinţa împotriva unui mit? Mai ales în condiţiile în care lupta propriu-zisă nu s-a dat pe teren medical, ci pe teren cultural. Unde mitul e la el acasă iar medicina, în deplasare. Luesul lui Eminescu aparţine mitologiei naţionale. Am mai spus-o şi altădată: aproape că înţeleg supărarea doctorului Ovidiu Vuia pe critici, chiar dacă găsesc inacceptabil tonul jignitor folosit în carte.

În ceea ce mă priveşte, rămân împărţit între convingerea inebranlabilă că ştiinţa (în cazul acesta, ştiinţa medicală) este aceea care ne apropie de adevăr, indiferent sau mai ales fiind vorba de Eminescu, şi o neţărmurită admiraţie faţă de capacitatea criticii literare de a fixa în conştiinţa câtorva generaţii o idee falsă, transformând-o în prejudecată naţională. Era, fireşte, nevoie pentru aceasta de geniul lui G. Călinescu.

Un medic, Ovidiu Vuia, a susţinut: poetul ar fi suferit de o psihoză endogenă de tip maniaco-depresiv, fără demenţă, paralizie şi distrugere a creierului.
Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite