Subiect de ficţiune şi de literatură memorialistică şi înfăţişat în pictură, palatul a fost construit între 1705 şi 1722, ca gest al recunoştinţei Reginei Anna faţă de victoria repurtată de John Churchill, primul Duce de Marlborough, în bătălia de la Blenheim. Devenită reşedinţă a familiei Spencer-Churchill, această operă a barocului englez se deschide, generos, publicului, în intervalele în care absenţa actualului duce şi a familiei sale permite vizite îndelungi prin încăperile luxoase şi grădinile minuţios elaborate.

Admirând colecţia de portrete, sculpturi, tapiserii şi mobilă, vizitatorului atras de asocierea cu Winston Churchill i se va revela, în aceeaşi măsură, şi existenţa unei alte naraţiuni ce a marcat istoria recentă a palatului – biografiile convergente a trei personaje cvasiromaneşti. Dacă unul dintre ele a stăpânit palatul, celelalte două şi-au petrecut la Blenheim anii tinereţii, drept beneficiare (şi, treptat, victime) ale unor şarmante capricii ale destinului.

Când, la sfârşitul secolului al XIX-lea, Charles Spencer-Churchill, al IX-lea Duce de Marlborough, moşteneşte o reşedinţă ameninţată de ruină, el urmează o practică relativ comună în epocă – mariajul de interes mutual cu o bogată moştenitoare americană. De altfel, uniunile dintre nobili britanici şi tinere din familii de industriaşi prosperi de pe celălalt mal al Atlanticului se transformă într-un fenomen tipic pe parcursul Gilded Age – perioadă aproximativ echivalentă cu Belle Époque. Odată tranzacţia încheiată, ducele devine soţul epatantei Consuelo Vanderbilt – fiica industriaşului William Vanderbilt I –, precum şi al unei părţi consistente din averea sa. La celălalt capăt al trocului, tânăra, obligată la căsătorie de către o mamă dornică de renume, obţine prestigiosul titlu nobiliar, cunoscând gloria unei vieţi marcate de proximitatea aristocraţilor şi a monarhilor.

Palatul Blenheim este supus unei renovări interioare complete, fără a suferi nicio schimbare structurală. Consuelo nu îl percepe ca pe un cămin, ci ca pe un monument căruia motto-ul Praf şi cenuşă, sculptat deasupra şemineului din dormitorul său, îi adânceşte melancolia. Sterilă emoţional, căsnicia intră în declin, curând după naşterea celor doi moştenitori, dar va continua, formal, timp de aproape 20 de ani. Efemerul cuplu priveşte, azi, dintr-un somptuos tablou expus în Salonul Roşu. Creaţie a desăvârşitului John Singer Sargent, pictor al aristocraţiei şi el însuşi produs al întâlnirii dintre Lumea Veche şi Lumea Nouă, imaginea ducelui, a ducesei şi a celor doi fii, alături de doi spanieli englezi, în Holul de primire al Palatului, a fost surprinsă în 1905. Anecdotica consemnează strategia lui Sargent în a masca diferenţa de înălţime dintre Consuelo şi soţul său – graţioasa moştenitoare Vanderbilt este înfăţişată pe o treaptă, inexistentă în realitate, dominându-l, astfel, firesc, pe duce, cu câţiva centimetri mai scund. Pe peretele opus al Salonului Roşu, un alt tablou, realizat de Joshua Reynolds, cu aproape 130 de ani mai devreme, surprinde numeroasa familie a celui de al IV-lea Duce de Marlborough.

Al treilea personaj ce influenţează direct istoria palatului Blenheim intră în scenă – şi îşi păstreză locul pentru aproximativ trei decenii – atunci când Consuelo şi Charles fac cunoştinţă cu Gladys Deacon, o americană cosmopolită, a cărei bizară frumuseţe se afirmă drept complement al unei inteligenţe ce îi câştigă, printre altele, admiraţia lui Marcel Proust. Împrietenindu-se cu familia Marlborough, Gladys devine unul dintre invitaţii frecvenţi la Blenheim, unde relaţia sa amoroasă cu Charles se desfăşoară sub privirea tolerantă a lui Consuelo. Douăzeci de ani mai târziu, la câteva luni după pronunţarea divorţului dintre cei doi, Gladys devine soţia ducelui. Fără a contribui financiar la renovarea palatului, precum predecesoarea sa, ea îi serveşte drept inspiraţie lui Charles, încurajându-l să continue reamenajarea Grădinii Italiene. Din această epocă datează terasele de vegetaţie din grădina acvatică, precum şi amplasarea unei cópii a Fântânii celor patru fluvii a lui Bernini. Proiectând palatul, la începutul secolului al XVIII-lea, arhitectul John Vanbrugh nu îi găseşte locul adecvat, dar, odată integrată în noul peisaj, ea devine punctul central al grădinii. Procesul de reamenajare include un element exotic, semn al recunoaşterii influenţei lui Gladys – un sfinx cu chipul său, uşor înclinat, veghează asupra spectaculoasei desfăşurări a naturii supuse arhitectului peisagist. Fire incisivă, în contrast cu discreţia lui Consuelo, Gladys îşi impune autoritatea intervenind şi asupra aspectului palatului. De pe plafonul intrării principale privesc trei ochi, de un albastru tulburător – reproducerea ochilor ei, surprinşi în numeroase fotografii, dintre care una, considerată prima fotografie selfie, a fost realizată, în 1928, probabil în dormitorul său de la Blenheim.

Deşi născut dintr-o longevivă pasiune, mariajul nu rezistă incompatibilităţii dintre soţi, după cum nu poate învinge antipatia pe care Gladys, considerată excentrică şi dificilă, le-o provoacă servitorilor, obişnuiţi cu gentileţea lui Consuelo. Gladys îi mărturiseşte unui prieten francez că încă se simte turistă în palatul pe care îl străbate, de la un capăt la altul, într-un mic automobil. Spre disperarea ducelui, principala sa preocupare este creşterea spanielilor englezi, indiferenţi la splendoarea interioară a reşedinţei. În urma separării, Charles părăseşte palatul şi, în chip de răzbunare împotriva lui Gladys, decide întreruperea furnizării de electricitate şi de gaz. Caricaturile epocii, de altfel, o înfăţişează pe Ducesa de Marlborough gătind la lumina lumânării, pe parcursul celor doi ani petrecuţi singură, înainte de a fi evacuată forţat.

Văr primar şi bun prieten al celui de al IX-lea Duce de Marlborough, Winston Churchill nu face obiectul unei descoperiri pentru numeroşii turişti ce vizitează Blenheim, dar imaginea sa, elogiată cu devoţiune, domină vasta reşedinţă. Dormitorul în care s-a născut – cu două luni mai devreme, provocând zvonuri alimentate de precipitarea nunţii lordului Randolph Churchill şi a americanei Jennie Jerome – găzduieşte cele mai variate obiecte personale, printre care scutecul împrumutat, în acea seară de 30 noiembrie 1874, de la o femeie din satul apropiat, familia fiind surprinsă nepregătită. Colecţia de articole expuse în celelalte încăperi include scrisori, fotografii, fragmente din discursuri celebre, precum şi uniforma de husar şi un minuscul scaun de lemn pe care Winston obişnuia să se aşeze, în jurul vârstei de 2 ani.

Profund ataşat de Blenheim, în care îşi petrece copilăria şi adolescenţa, sub supravegherea afectuoasă a bunicii paterne, Frances Anne Spencer-Churchill, Winston îşi exersează atât talentul literar, cât şi abilităţile de pictor, pentru a-i onora istoria. Astfel, Holul de primire al Palatului este surprins într-una dintre picturile sale, alături de eleganta anfiladă de încăperi a laturii de sud, ce se încheie cu Biblioteca Lungă, cu cele peste 10 000 de volume – unul dintre locurile preferate ale lui Winston. Mândru de strămoşul său, primul Duce de Marlborough, el îi scrie biografia, proces consumat, în cea mai mare parte, la Blenheim.

Numeroase alte locuri ale reşedinţei evocă memoria celui mai mare britanic. Capela,  construită la aproape 30 de ani de la ridicarea palatului, se distinge ca martor al botezului său. Parcurile întinse amintesc de scrisorile pe care Winston le trimite, în copilărie, mamei sale, descriindu-i jocurile şi şedinţele de echitaţie pe poneiul Rob Roy. O plimbare prin Grădina memorială Churchill duce, inevitabil, la Templul Dianei, un mic tetrastil în stil ionic, unde, în vara lui 1908, Churchill o cere în căsătorie pe Clementine Hozier, cea care îi va dărui 5 copii şi îi va fi alături până la moarte.

În Salonul Verde, fotografiile de început de secol stau alături de fotografiile recente ale actualului Duce de Marlborough şi ale familiei sale. Palatul îşi primeşte, pentru câteva ore, miile de vizitatori anonimi, la fel cum i-a primit, pentru o noapte sau mai multe, pe Edward VIII, Wallis Simpson şi Cecil Beaton. Din mijlocul grădinilor şi al fântânilor, monumentul lui Consuelo rămâne căminul unor destine cărora ficţiunea le-a recunoscut, umil, forţa, extravaganţa şi fragilitatea.

Note bibliografice

  1. Fielding Daphne, The Face on the Sphinx, Hamish Hamilton, London, 1978.
  2. blenheimpalace.com

Acest articol a fost publicat, în premieră, pe site-ul Contributors.ro.