Mai zilele trecute, Nicolae Breban, onorabil pentru el şi pentru breaslă, deplângea şi regreta execuţia absolut inandmisibilă, cum se va vedea şi mai limpede în timp, într-o ordine socială firească, amintind răfuielile din anii 50, urmate de dramatice condamnări  la ani  grei de temniţă.

Dar să mă întorc de la epistola venită din Italia. Autoarea este una din cele două surori, după tată, ale lui Eugen Barbu, fiicele poetului Nicolae Crevedia. Puţină, foarte puţină lume ştie sau mai ştie, povestea surorilor marelui scriitor. Imi amintesc că la Luceafărul lui Eugen Barbu, printre scriitorii recent eliberaţi din închisorile comuniste, invitaţi să scrie în revistă se afla şi Nicolae Crevedia. L-am cunoscut bine şi pe el şi am aflat, atunci, şi „povestea”. Eugen Barbu, deşi infirma hotărât „la vedere” faptul că ar fi, cum se spunea, fiul nelegitim al lui Crevedia, în discuţiile particulare nega mai puţin vehement, apărându-se cu un umor cald de „gura lumii”.

Categorică era şi asemănarea fizică a lui Eugen Barbu cu poetul şi gazetarul vlăscean, asemănare care mergea până şi la negii de pe faţă, cercetaţi nervos, ca un tic, cu degetele, de marele prozator. Şi mai surprinzătoare era asemănarea palmelor şi degetelor şi, mai mult decât orice, asemănarea vocii lui Barbu cu vocea lui Crevedia, încât atunci când Crevedia venea, seara, la redacţia din Ana Ipătescu a Lucefărului şi întreba de mine, secretarul general de redacţie, toată lumea credea că sosise Barbu.

Dar, cum ziceam, „pe faţă” Barbu nega vehement. Într-o seară din săptămâna ce urmase anunţului lui Barbu că a pus punct ultimei propoziţiuni din „Princepele”, i-am cerut lui Barbu dactilograma ca să citesc primul romanul, la fel cum se petreceau lucrurile în acei ani cu tot ce scria el. M-a refuzat.

-         Până la apariţie nu dau nimănui, în afara redactorului editurii, să citească manuscrisul

-         Nimănui?, întreb eu mirat.

-         Cu o excepţie, zice Barbu, adăugând ca să mă lase şi mai uimit. Cu o singură excepţie! I-am dat ieri Princepele lui Crevedia să-l citească şi el.

Peste câteva zile Barbu a venit la redacţie agitat, emoţionat, stăpânit de o adevărată nelinişte. Fireşte, l-am întrebat ce s-a întâmplat.

-         Aseară a venit Crevedia la uşa mea şi mi-a adus manuscrisul Princepelui.

-         Şi?, insist eu

-         Şi s-a repezit şi mi-a pupat mâna!

-         Nu te mai dezici de el?, întreb eu cu brutalitate.

Se chinuia să zâmbească; nu mai vrea să-şi nege tatăl, cel puţin faţă de mine.

Se ştie că tâmplarul Nicolae Barbu, fiu de ţăran de la Oteteliş, din Vâlcea, ajuns lucrător la Atelierele CFR Griviţa s-a însurat cu fiica unei văduve tutungioaice din Groapa vestită de la marginea Bucureştilor şi, în căsuţa acestora, existentă şi azi, şi-a aflat gazdă, la un moment dat, şi studentul din satul Crevedia, din Vlaşca. Nu mai insist. Fetele lui Crevedia, care mai târziu avea să-şi aducă fiul în noua lui familie, mai mult şi mai des decât pe un invitat, au crescut astfel împreună cu Eugen Barbu fiind mândre de fratele lor căruia îi spuneau „Pomponiu”. Era, spuneau fetele, un băiat spilcuit, ambiţios, împătimit de citit şi de muzică şi foarte plin de el. Era, mai ziceau, fratele care le lipsea şi îl tratau ca atare. Aceste fete trăiesc, una în Bucureşti, Ioana, care şi seamănă cu Eugen Barbu sau, mai exact cu Nicolae Crevedia, la chip, cealaltă, Diana, stabilită în Italia şi hotărâtă să se dedice punerii în valoare a operei fratelui ei. Îmi mai amintesc că, în epoca Luceafărului, cele două surori veneau la redacţie să-şi viziteze fratele şi el se purta foarte apropiat de ele şi mai ştiu că le-a şi ajutat. Sora cea mică, repet, Diana, este autoarea epistolei trimise din Italia. A tradus Princepele, însoţind traducerea de un bogat aparat critic. Dar iată scrisoarea:

„Vă doresc un Paşte fericit, cu zile senine şi bucurii.

Primirea caldă pe care mi-aţi făcut-o primăvara trecută a fost pentru mine o întoarcere în timp. „Luceafărul”, Casa Scânteii, mereu alături de familia mea. Cartea lui Barbu e gata. Mă zbucium în căutarea unui editor în Italia ca să asigur editarea, vânzarea şi , mai ales, participarea la Târgul Internaţional al Cărţii de la Torino (poate în mai, anul viitor). Important este să existe cartea tipărită ca apoi să o duc mai departe. Există posibilităţi şi, până la urmă, orice carte are soarta ei.

Cu cele mai frumoase gânduri,

Diana”

Iată şi trista postumitate a marelui scriitor. Nimeni din ţară nu i-a venit traducătoarei în întimpinare. Nimeni din instituţiile de profil, ca să zic aşa. Măcar să vadă cât este de reuşită traducerea şi dacă nu s-ar putea face ceva ca un mare roman al literaturii române moderne să fie cunoscut şi dincolo de malurile Dâmboviţei, cu moravurile lor nefericite. N-are nimeni nici un interes.

Vorba Dianei, sora lui Eugen Barbu:

„Orice carte are soarta ei!”

La noi, soarta „voiei întâmplării”.