Cum i-au „prins“ angajaţii Societăţii Române de Radiodifuziune pe asasinii premierului Armand Călinescu
0
Cei opt legionari care l-au asasinat pe şeful Guvernului în urmă cu 74 de ani, pe 21 septembrie 1939, şi care au luat cu asalt sediul Societăţii Române de Radiodifuziune pentru a face public atentatul lor, au fost reţinuţi de angajaţii instituţiei. Câţiva dintre aceştia au povestit, în ziarele vremii, cum i-au înfruntat pe simpatizanţii „Mişcării Legionare“.
Joi, 21 septembrie 1939. În mijlocul zilei, premierul Armand Călinescu pleacă de la Ministerul Apărării spre casă, însoţit de un agentul său, Radu Androne, şi de şoferul maşinii. La intersecţia Bulevardului Carol al II-lea (n.r. – azi Bulevardul Regina Elisabeta) cu strada Ştirbei Vodă, maşina sa este blocată în faţă de o căruţă, iar din spate este lovită de un alt automobil. Îmbrăcat în costum, deschis la culoare, premierul coboară din maşină, să vadă ce se întâmplă. Face câţiva paşi, dar este împuşcat fără tăgadă de atentatorii aflaţi în maşina din spate. Un comando de opt legionari îl pune la pământ pe Preşedintele Consiliului de Miniştri cu 20 de gloanţe. Agentul său este şi el asasinat. Şoferul, deşi rănit, reuşeşte să fugă.
Moartea premierului este, în curând, anunţată la radio de legionarii înşişi. Imediat după atentat, aceştia intră în Sediul Societăţii Române de Radiodifuziune, întrerup emisiunea şi anunţă la microfon: „Prim-ministrul, Armand Călinescu, a fost asasinat“.
Cei opt, tineri studenţi la facultăţile Politehnica şi Drept din Bucureşti, plătesc însă repede şi cu aceeaşi monedă pentru isprava lor. Sunt „prinşi“ de oamenii aflaţi în instituţie, arestaţi de autorităţi şi, după câteva ore, executaţi prin împuşcare chiar în locul unde ei îl omorâseră pe Armand Călinescu. Trupurile lor sunt lăsate în centrul Capitalei trei zile, să fie văzute de oameni, iar lângă ele este pusă o pancartă. Pe ea scria: „Aceasta va fi de aici înainte soarta asasinilor trădători de ţară“.
La Radio se emitea „Valsul Imperial“
Arhiva de istorie orală a Societăţii Române de Radiodifuziune (SRR) a păstrat câteva mărturii ale angajaţilor care au povestit cum au „pus“ mâna pe cei opt legionari şi despre momentele de spaimă trăite de muzicieni. Căci, în timp ce grupul format din Ion Ionescu, Isaia Ovidiu, Ion Moldoveanu, Gheorghe Paraschivescu, Cezar Popescu, Marin Stănciulescu, Traian Popescu, Ion Vasiliu şi condus de Dumitru (Miti) Dumitrescu a luat cu asalt sediul, în studioul de orchestră se cânta „Valsul Imperial“ al compozitorului austriac Johann Strauss Jr.: „Se emitea Valsul Imperial, dirija Bobescu, la pian era Pruner şi în momentul în care Bobescu dirija, s-a trezit cu un pistol lângă obraz. Bineînţeles toţi au rămas... fiecare în aer cu ce cânta şi au anunţat legionarii ăia la microfon că ei l-au omorât pe Armand Călinescu.“, spunea Domnica Păun Ghiţescu, şefă pe atunci a secretariatului general al instituţiei, într-un interviu acordat pe 30 septembrie 1939 în Revista Radio Adevărul.
„Atacă legionarii!“
Vasile Ionescu, fost director general al Societăţii, reda, tot pentru aceeaşi publicaţie, firul întâmplărilor de când cei opt legionari au intrat pe poarta Societăţii şi până când acesta a îndreptat arma spre ei strigând „Mâinile sus, că trag!“ :„Au venit până în poarta Societăţii cei opt legionari asasini în aceeaşi maşină, puţin după ora 14:00 şi înşelând vigilenţa şi buna credinţă a portarului instituţiei, Niculae Corbase, şi a santinelei (...), au tras câte un foc de revolver, rănind portarul şi santinela, deschizându-şi astfel drumul către studio.
La ora 14:30, în calitatea mea de atunci de subdirector general adjunct al Societăţii, mă găseam în incinta Societăţii, în biroul meu de lucru situat la etajul 1 al clădirii (…). Ca întotdeauna, aveam aparatul de radio deschis pentru urmărirea desfăşurării programului de emisiune radiofonică. Se terminase radiojurnalul şi orchestra de radio, sub bagheta virtuosului violonist şi dirijor Constantin Bobescu, executa selecţiuni din operete. Dintr-o dată, atenţia îmi este atrasă de două focuri de armă ce veneau dinspre poartă, dinspre intrarea Societăţii. Mă reped la fereastra care era deschisă şi adresându-mă celor care se găseau acolo, am cerut relaţii. Mi s-a răspuns scurt: «Atacă legionarii!» Orchestra încă îşi continua programul şi în timp ce mă îndreptam spre uşă, aud în emisiune un zgomot suspect şi apoi, în tăcerea ce se făcuse prin încetarea orchestrei, o voce străină, cavernoasă, strigând: «Primul ministru, Armand Călinescu, a fost...» (…) Apăsând butonul de siguranţă, am produs scurt-circuitul care a scos microfonul din funcţionare şi totodată am pus în mişcare sirena de alarmă. Această instalaţie o aveam făcută ca o măsură de prevedere în astfel de imprejurări.
Tulburat de cele petrecute şi voind să preîntâmpin alte evenimente, am coborât în fugă etajul şi ajungând în holul studiourilor, am strigat: «Gardă, ascultă comanda la mine!», după care am început să urc scările, pentru a intra în studioul în care se făcea transmisia şi unde se găseau legionarii. Aveam în mână ochelarii, aşa cum plecasem din birou. Eram urmat de un gradat din gardă, şoferul Coşciug Theodor, care luase la repezeală o armă din rastel şi de cameristul Crâşmaru Vasile care era şi el înarmat.
N-am apucat să ajung la ultima treaptă a scării pentru că în acel moment, deschizându-se larg uşile studioului, îmi apar în faţă legionarii asasini ai primului ministru Armand Călinescu, complet răvăşiţi ca înfăţişare, dezorientaţi şi buimaci. Stăpân totuşi pe mine, am strigat cu voce puternică: «Mâinile sus, că trag!», iar din spatele meu, însoţitorii de mai sus au şi întins armele spre ucigaşi. Nici n-am avut timp să repet somaţia pentru că legionarul Dumitrescu care era în faţă şi părea să fie şeful, a aruncat pistolul jos în faţa mea şi după el i-au urmat exemplul şi ceilalţi şapte, ridicând mâinile sus, în somaţie. I-am făcut inofensivi cu ajutorul gărzii Societăţii şi am anunţat telefonic Prefectura Poliţiei Capitalei asupra celor întâmplate la sediul Societăţii (…)“.
„Bombe, bombe, pistoale!...“
Un alt angajat al Radioului, inginerul Paul ştiubei, îşi amintea că în timp ce venea spre muncă, s-a întâlnit cu un membru al orchestrei, martor la cele întâmplate în studio: „Episodul din 1939 a avut loc în timp ce eu eram în drum spre Radio, intram de serviciu după masă. Şi m-am întâlnit cu Jelescu, din orchestră, care era alb la faţă şi mi-a zis: «..bombe, bombe, pistoale!...» M-am speriat: «Ce este?» Când am ajuns acolo, se liniştiseră lucrurile, se terminase... «Ei, ce s-a întâmplat, legionarii l-au omorât pe Armand Călinescu, după aceea au venit la Radio, au tras un foc în portar, l-au împuşcat în picior, au trecut de santinelă, i-au luat arma santinelei, şi au intrat în studio, în timp ce cânta Orchestra radio. Şi au scos toate armele şi bombele şi au anunţat asasinarea lui Călinescu. Din întâmplare la pupitrul de comandă era un inginer care făcea practică, atuncea învăţa meseria. şi inginerul Bude (...) era pe-alături; până să apuce să se repeadă să închidă microfoanele, ăia au reuşit să spună asta în emisie! După aceea i-au arestat...»“.
După ce au fost arestaţi cei opt tineri, emisiunea s-a reluat. S-a anunţat, printr-un comunicat, că primul ministru fusese asasinat şi că „elementele legionare au fost deja arestate“ : „S-a continuat apoi desfăşurarea programului de radio, prin introducerea muzicii grave, adecvată în astfel de situaţie, în locul muzicii uşoare care era prevăzută în programul zilei“, preciza Vasile Ionescu.
Răzbunarea „Căpitanului“ - un pretext?
„Ordinul“ ca Armand Călinescu să fie ucis a fost dat de legionarul Horia Sima, refugiat în Germania Nazistă, liderul Comandamentului Legionar din Berlin la acea vreme. Prin asasinarea premierului, considerat vinovat de represiunea antilegionară ordonată de Regele Carol al II-lea, şi mai ales de asasinarea mai multor legionari printre care şi liderul acestora, Corneliu Zelea Codreanu, cei opt studenţi îşi răzbună „Căpitanul“. Liderul „Mişcării Legionare“ fusese ucis în noiembrie 1938, în satul ilfovean Tâncăbeşti, împreună cu alţi 13 legionari. Există însă şi alte ipoteze istorice care spun că Horia Sima, prin eliminarea lui Călinescu, a dat pretext autorităţilor să decimeze „Mişcarea“ lui Codreanu.
Sute de legionari din toată ţara şi din închisori au fost asasinaţi, ca urmare a evenimentului din 21 septembrie 1939: 13 legionari în închisoarea Râmnicu Sărat, 44 în închisoarea Miercurea Ciuc, 32 în lagărul de la Vaslui, câte doi-trei aleşi la întâmplare în fiecare judeţ, în total 252. Despre această decizie drastică, însuşi Regele preciza că „este o măsură oribilă, de fapt în afară de lege, dar care, în urma celor întâmplate, îşi are justificarea în interesul liniştei ţării“., potrivit notelor sale din cartea „Carol al II-lea. Între datorie şi pasiune. Însemnări zilnice, vol. II“.
„Chiorul, singurul care vede bine în ţara aceasta“
Armand Călinescu (1893 - 1939) a fost ministru de Interne în perioada 10 februarie 1938 - 21 septembrie 1939 şi prim-ministru din 7 martie 1939 până la tragicul său sfârşit. Loial Regelui, cu un hadicap vizibil, constând în faptul că vedea numai cu un ochi, în urma unui accident din copilărie, premierul purta un monoclu negru. De altfel, Regele Carol obişnuia să-l aprecieze, cu uşoară ironie, „chiorul, singurul care vede bine în ţara aceasta“.
Se încarcă comentariile...
