Apostolii lui Stalin. Profeţii despre trecutul lui Silviu Brucan: „Aşa s-a făurit în mod sistematic societatea docilă şi conformistă a erei comuniste“

Diplomatul Silviu Brucan

În anii ’90, Silviu Brucan era cel mai vocal lector televizat al valorilor democratice româneşti. Făcea ample exerciţii de ştiinţă politică şi le prezicea românilor ieşirea din peştera ignoranţei. Ca un prooroc venit din alte vremuri. Mai precis, din vremurile în care România devenea bolşevică, iar crima era justificată chiar de publicisitica sa. Era stalinistul vopsit. Acesta este trecutul său, fără fard.

29 noiembrie 1944. Andrei Ianuarievici Vîşinski, fost procuror sovietic, prim locţiitor al comisarului poporului din URSS, ajuns în România pentru a supraveghea transformarea ţării în gubernie bolşevică, îi trimite un mesaj strict secret lui Viaceslav Mihailovici Molotov, ministru de Externe sovietic. Telefonogramă: „Nu este oare cazul să se publice în ziarele de aici articolul «Situaţia din România» (n.r. – îndreptat împotriva lui Iuliu Maniu) din nr. 22 al revistei (n.r. – sovietice) «Războiul şi clasa muncitoare? Aceasta o pot face ziarele apropiate prietenilor. Aştept indicaţii“.

1 decembrie 1944. Silviu Brucan (născut Saul Brucăr), ziarist la „Scânteia“, publică, în oficiosul Partidului Comunist Român (PCR), următorul text: „Iuliu Maniu nu mai este astăzi, în politica ţării, decât o încăpăţânată încercare de rezistenţă în faţa valului forţelor progresiste în plină desfăşurare. Prezenţa acestui strigoi în politica românească nu-şi mai are rost“. Misiune îndeplinită.

COPILUL TERIBIL AL PUBLICISTICII ANGAJATE
În redacţia de la „Scânteia“, Silviu Brucan era copilul teribil al publicisticii angajate. Nu era cunoscut în nomenclatura de vârf a partidului şi nici nu avea de ce să fie: era prea tânăr pentru a fi fost parte din trecutul glorios al mişcării. Era însufleţit însă de noile perspective ale carierei de politruc pe care şi-o dorea cu toată fiinţa. Combătea bine tovarăşul Brucan, se spunea în fabrici şi uzine. Şi era adevărat: articolele de fond din „Scânteia“, semnate de Silviu Brucan, Sorin Toma (născut Moscovici), Ştefan Voicu (născut Aurel Rotenberg), Traian Şelmaru sau Nestor Ignat, puteau fi adevărate capete de acuzare pentru adversarii politici ai regimului. De fapt, „Scânteia“ era oglinda scrisă a partidului. Cianură pentru popor. Era o vorbă în comunism: singurele informaţii credibile din ziare se găseau în rubrica de decese şi comemorări. Restul – propagandă nocivă, îngrijită prudent de către o mână de prescriitori ascultători. Silviu Brucan a fost acolo de la început.

LA „SCÂNTEIA“, DORMEA CU PISTOLUL SUB CAP
„Am scos-o numai Dumnezeu ştie cum!“, se răsfaţă Silviu Brucan, în volumul „De la capitalism la socialism şi retur. O biografie între două revoluţii“. Despre debutul său de slujbaş în gazetăria de partid povesteşte romanţat: „Miron (n.r. – Miron Constantinescu, primul redactor-şef al publicaţiei) şi cu mine dormeam pe podea şi ne acopeream cu pături, aşa cum făceam în casele conspirative, după terminarea şedinţei de celulă. Înainte de a adormi, ne puneam pistoale Beretta sub pernă, ca în filmele cu cowboy. [...] Când, după vreo două luni, am fost chemaţi la casieria Comitetului Central pentru a ni se plăti salariul, ne-am uitat unii la alţii cu mirare. Ruptura de realitate era o caracteristică cvasigenerală a tuturor celor ieşiţi din ilegalitate“.

Citiţi şi primul episod al serialului „Apostolii lui Stalin“ - o analiză a „religiei comuniste“ făcută, la rece, de foşti adepţi ai ideologiei.

Totuşi, ca în cazul fiecărui comunist care a supravieţuit lui decembrie ’89, memoria lui Brucan e selectivă, iar autobiografiile sale par nişte romanţe patriotice, anevoioase, dar prolifice. Ca într-o „sărbătoare continuă“ în care Parisul interbelic e un Bucureşti comunist. Brucan n-a fost niciodată idealistul care pare. N-a crezut în nimic şi în nimeni mai mult decât în el însuşi. A fost un stalinist feroce, însă doar pentru că stalinismul era al celor puternici. A fost apoi un anticeauşist vocal, doar pentru că anticeauşismul îl reaşeza în viaţa publică. Şi-a însuşit, nonşalant, rolul de profesor de democraţie pentru românii abia ieşiţi din peştera comunismului naţional. De fapt, Silviu Brucan şi-a dorit un singur lucru: ca viitorul să fie mereu îngăduitor cu alegerile sale din trecut. Cel mai mult a investit în posteritate. Un cosmetician autarhic, autosuficient şi foarte îngăduitor cu sine. Un om fără regrete.

MAROTA EDITORIALĂ: IULIU MANIU
Brucan a lucrat la „Scânteia“ încă de la primul număr publicat în legalitate, la 21 septembrie 1944. Era unul dintre cei care scriau articolele de fond, editorialele de pe prima pagină, în care erau înfieraţi cu mânie aşa-zişii duşmani ai poporului, fasciştii ori imperialiştii occidentali. Una dintre obsesiile publicistice ale perioadei, demnă de manualele de propagandă ale lui Goebbels, era compromiterea principalului adversar politic: Iuliu Maniu, preşedintele Partidului Naţional Ţărănist. În paginile din „Scânteia“ s-a cerut, cu subiect şi predicat, moartea ţărănistului şi a colaboratorilor săi. Despre veninul editorial, Brucan vorbeşte indiferent: „Tot aşa cum am recunoscut cu francheţe că am fost stalinist, recunosc şi faptul că am scris articole în stil stalinist“. În 1992, când este tras la răspundere pentru articolul „Da! Nicio cruţare“, din 17 mai 1947, spune dezinvolt: „Am recitit articolul incriminat şi pot spune că l-aş semna şi astăzi, probabil cizelând puţin stilul“, arată în volumul memorialistic „De la capitalism la socialism şi retur“.

Citiţi şi al doilea episod al serialului „Apostolii lui Stalin“ - un amplu portret al Anei Pauker, cea mai puternică femeie.

Nu insistăm asupra publicisticii maligne a lui Silviu Brucan, însă o nuanţă e necesară: articolele publicate de oficiosul partidului erau, în majoritatea lor, reproducerea ad litteram a ordinelor venite de la partid. În comunism, presa nu era a patra putere în stat, ci însăşi expresia puterii în stat. Deşi unii dintre gazetari, printre care şi Brucan, îşi asumă stalinismul ca pe un crez imuabil, orice iniţiativă pretins-jurnalistică trebuia să se supună directivelor de la Partid. Efectul? Explică Silviu Brucan: „Aşa s-a făurit în mod sistematic societatea docilă şi conformistă a erei comuniste. Mai trebuie menţionat că articolul de fond, după ce era aprobat de conducerea ziarului, mergea în mod obligatoriu la secţie, la CC, pentru a fi sfinţit cu aghiasmă“.

„Tov. Silviu Brucan este inteligent, sesizează uşor problemele şi poziţia adversarilor în discuţia cu aceştia, iar în cuvântul şi intervenţiile făcute în şedinţe găseşte răspunsurile potrivite situaţiei“, arată o apreciere din 29 martie 1960 cu privire la activitatea sa.

JOCUL DE TABINET DE LA OLĂNEŞTI
Din postura de sfetnic al noii democraţii, Silviu Brucan vorbeşte, sfătos, despre nomenclatura de vârf din perioada sângeroasă a stalinismului românesc. Era unul dintre membrii orchestrei, însă îşi prezintă tranziţia de la I. Stalin la I. Iliescu din postura de martor, nu de actor: „Mă aflam cu Gheorghiu-Dej la Olăneşti, trimis de doctori pentru o cură de ape minerale. Lucram împreună cu Gaston Marin la raportul privind planul de electrificare a ţării. Într-o duminică, veniseră de la Bucureşti, în vizită, Ana Pauker, Vasile Luca şi Chişinevschi. Au discutat ei ce-au discutat politică, iar apoi n-au mai ştiut ce să facă. S-au aşezat în jurul unei mese şi au trecut la cel mai simplu joc de cărţi – tabinet, jocul pensionarilor. Era o privelişte jalnică: cogeamite conducători ai unei ţări jucând tabinet. Mai târziu, au devenit mai sofisticaţi: jucau pocher“.

Citiţi şi al treilea episod al serialului „Apostolii lui Stalin“: Evanghelia comunistă după Vasile Luca, ministrul de Finanţe cu şase clase.

PICANTERIILE DIN INTIMITATEA CU DEJ
De fapt, Brucan era unul dintre sfetnicii intimi ai lui Gheorghiu-Dej. „Într-o noapte, la un pahar de vin roşu (slăbiciunea lui), şi-a vărsat focul în faţa mea. Venisem la sediu după încheierea gazetei şi l-am întâlnit pe culoar. Era vădit amărât şi simţea nevoia să-şi descarce sufletul. Ne-am dus în camera lui şi acolo a început să-şi dea drumul“, povesteşte Brucan în volumul de memorii despre prima noapte în care i-a fost tovarăş şi confident lui Dej. Se întâmpla după o divergenţă mai serioasă cu Ana Pauker (născută Hanna Rabinsohn). Au urmat şi altele, căci dictatorul nu-şi părăsea consilierii în care-şi investea încrederea o noapte.

În plus, Brucan avea ceva al lui: „Devenisem deja preferatul lui Gheorghiu în materie de redactare a discursurilor şi a documentelor de partid. M-a chemat într-o zi să-mi propună «să lucrăm împreună», fiindcă, nota el cu oarecare timiditate, «nu prea stau bine cu scrisul». Am acceptat cu mare bucurie. Omul îmi plăcea şi cred că sentimentul era reciproc, pentru că mă chema destul de des la «ora confesiunilor», când simţea nevoia să se descarce. Mi se adresa pe numele conspirativ «Tache»“, povesteşte Brucan şi, chiar dacă e probabil să-şi exagereze importanţa pe canapeaua lui Dej, cu siguranţă cei doi colaborau în cele mai cordiale relaţii, cel puţin pe linie de partid.

Citiţi şi al patrulea episod al serialului „Apostolii lui Stalin“: Gheorghe Gheorghiu-Dej, electricianul cu patru clase: „Să aşteptăm cu construirea socialismului până îşi dă Ghiţă Bacalaureatul

Ideologul din Primăverii şi oracolul din Dămăroaia

În noiembrie 1955, stalinistului Brucan i se deschide uşa lagărului bolşevic: păşeşte, pentru prima dată, pe pământ american – în New York, în calitate de ambasador al României în SUA (martie 1956-10 iulie 1959). Numirea lui nu trece neobservată de către românii aflaţi în exil peste ocean. „Primeam zilnic scrisori de ameninţare cu cap de mort, ceea ce trăda afilierea lor politică, iar noaptea târziu mă sunau la telefon pentru a-mi reaminti marea bogăţie a folclorului românesc, în care sfinţii şi mamele ocupă un loc privilegiat“, povesteşte Brucan în volumul de memorii. Fostul ministru de Externe Ştefan Andrei sugerează, în volumul „I se spunea Machiavelli“, că Brucan ar fi devenit agent al serviciilor americane, însă racolarea sa rămâne doar o legendă cu potenţial.

Oricum, în America, Brucan se simte ca un al doilea Columb. Descoperă diplomaţia personală şi fastul ospeţelor oficiale. Se laudă că, datorită relaţiilor sale, a reuşit să importe fraudulos tehnologie americană pentru rafinăria de la Brazi – după ce a furat un catalizator de platină, deţinut la vremea respectivă doar în SUA şi Marea Britanie. Ca urmare a planului său, inginerul american Percival Keith, cu ajutorul căruia ar fi pus la cale tranzacţia, a fost condamnat, în anii 1965-1966, la zece ani interdicţie de a mai construi uzine în ţări străine.

„A LUPTAT MEREU PENTRU SUPREMAŢIE“
În SUA, stângăciile profesionale ale lui Brucan erau mult mai vizibile. Academicianul Mircea Maliţa, consilier al primei misiuni a României la ONU (1956-1960) l-a cunoscut îndeaproape pe Silviu Brucan chiar pe teritoriul american. „El a luptat întotdeauna pentru supremaţie, pentru a avea o poziţie mare. Credea despre sine că avea o inteligenţă ieşită din comun. Ca ziarist, într-adevăr a fost bun. În scriere. În ciuda faptului că nu avea studii, avea un talent destul de bun. Dar ăsta era singurul lui lucru bun. Îl supăra că eu citeam mult şi, sigur, că aveam un alt gen de a mă exprima. El nota mereu cărţile pe care auzea că le citesc eu. Încerca să le caute şi el, să vadă exact. Făcea asta cu un sârg de elev“, povesteşte Maliţa pentru „Weekend Adevărul“. În perioada 1960-1961, Brucan este reprezentantul permament al României la ONU.

Citiţi şi al zecelea episod al serialului „Apostolii lui Stalin“, biografia lui Petru Groza, ultimul burghez. De la tentativa eşuată de suicid la idila cu Elena Lupescu şi „divorţul decent şi elegant de monarhie“.

„VÎ NASTAIAŞCI BOLŞEVIK!“
La mai puţin de un an de la descălecarea pe pământ american, după Revoluţia din Ungaria din 1956, Brucan e solicitat în ţară pentru o altă misiune de maximă importanţă pentru ţară. Potrivit memoriilor sale, uşor contrafăcute în mod vizibil, însă tangente cu adevărul istoric, Dej l-ar fi însărcinat să elaboreze un document cu circuit intern, cu scopul de a analiza metodele prin care România se poate desprinde de sub talpa sovietică. „Desatelizare“, acesta se pare că ar fi fost cuvântul folosit. Deşi tot Dej se oferise să trimită 2.000 de unguri din România la Budapesta, pentru a calma spiritele. „Gheorghi Afanasievici, vî nastaiaşci bolşevik!“ (n.r. – eşti un adevărat bolşevic), îi spusese Hruşciov atunci. În România, se pare că Dej pregătea altceva: „Nici să nu sărim peste cal, nici să nu învârtim sabia lui Damocles în vânt“, i-ar fi spus dictatorul român lui Brucan.

CINE RÂDE LA GLUMELE LUI DEJ
În 1960, Dej participă pentru prima dată la o sesiune ONU. Cu vaporul Baltica, alături de nimeni altul decât Hruşciov. În America, primul şoc al comunistului a fost, potrivit lui Brucan, că nimeni nu râdea la glumele lui. Asta până când fostul redactor de la „Scânteia“ a luat rolul interpretului. „Drept rezultat, ori de câte ori Dej făcea o glumă, comesenii râdeau în hohote. «Aşa, vasăzică!», a exclamat Dej. «De acum înainte tu ai să fii interpretul meu, iar pe Vasilică expediază-l acasă cu primul avion». Într-adevăr, testul suprem al unui interpret este traducerea unui banc“, povesteşte Brucan în „De la capitalism la socialism şi retur“.

Citiţi şi cel de-al unsprezecelea episod al serialului „Apostolii lui Stalin“, biografia lui Lucreţiu Pătrăşcanu, comunistul-intelectual care ar fi putut fi: „Îmi plac femeile, dar amanta mea numărul unu rămâne politica.

Pe continentul american, Brucan se simţea ca peştele-n apă. Trecea drept un profesionist al ştiinţei politice şi chiar era invitat de americani să le vorbească despre stânga europeană. „Actualitatea marxismului în America azi“ era titlul unei prelegeri ţinute în faţa unor milionari americani. În plus, publica articole în ziarele şi revistele democrate, participa la conferinţe şi putea scrie cărţi. Nimeni nu-i chestiona pregătirea, iar aceasta era, pentru el, cea mai frumoasă iluzie a importanţei politice.

Totuşi, după întoarcerea în România, publică, alături de soţia sa, Alexandra Sidorovici, volumul „America văzută din interior“ – o critică acerbă a modului de viaţă american şi a deprinderilor mercantile specifice capitalismului. În dreptul cuvântului „consumerism“, pune o notă de subsol – explicaţia pentru românii care nu ştiu: „mania de a consuma“.

Citiţi şi al cincisprezecelea episod din serialul „Apostolii lui Stalin“: Politrucul regimentului: Biografia completă a lui Valter Roman şi interviu cu fiul său, Petre Roman.

„O ŢUICĂ D-AIA BĂTRÂNĂ“ CU CEAUŞESCU
Momentul de glorie al colaborării cu Gheorghiu-Dej vine, însă, în 1964. Brucan se întorsese deja de trei ani în România şi mai era solicitat, în aceeaşi calitate de consilier, de către liderul suprem. Unul dintre aceste momente este în 1964, când fostul ambasador e rugat de Dej să scrie un răspuns oficial pentru Hruşciov, ca urmare a intenţiei acestuia de a forma o armată cu comandament unic, formată din statele membre ale Tratatului de la Varşovia. Textul e criticat de Borilă, Bodnăraş, Drăghici şi Maurer, dar susţinut de Ceauşescu şi, în cele din urmă, aprobat de Dej. Seara, Brucan e chemat la Ceauşescu, pentru a marca victoria. „Se mai bâlbâia puţin, abia mai târziu i-a trecut de tot (Se pare că şi-a făcut operaţie). Am tăcut. Ce era să zic? Apoi comandă: «Alexandre, ia adu o ţuică d-aia bătrână, să sărbătorim victoria asupra laşităţii politice»“.

Tot textierul de partid Silviu Brucan ar fi fost omul din spatele Declaraţiei din aprilie 1964, document prin care Dej a subliniat statutul naţional al partidului şi independenţa României în raport cu URSS. „Am lucrat la ea aproape două luni de zile, iar Gheorghiu-Dej a citit-o şi a recitit-o de cel puţin zece ori înainte de a căpăta forma definitivă“, povesteşte Brucan.

„TELEENCICLOPEDIA“ ŞI MARGARETA PÂSLARU
În 1962, Dej îi încredinţează o altă sarcină importantă lui Brucan, modernul, vizionarul, strategul: „M-a chemat şi mi-a spus că trebuie organizată şi în România o televiziune care să-i educe pe oameni, dar, totodată, să le placă, şi că, după cei şapte ani pe care i-am petrecut în America, eram omul cel mai indicat să organizez aşa ceva la noi. Mi-a surâs ideea, dar i-am atras atenţia că primesc numai dacă mi se va lăsa libertatea să organizez televiziunea aşa cum cred de cuviinţă“. Nu doar experienţa americană, ci şi anii petrecuţi la „Scânteia“ îl recomandau pe Brucan pentru noua sarcină. Şi, din ce spune, se va achita cu succes şi de această misiune. În volumul de memorii, Brucan spune că el a iniţiat programe precum „Istoria teatrului“, „Teatru TV“, „Teleenciclopedia“ sau „Varietăţi“. Si tot el le-ar fi adus în faţa camerei pe binecunoscutele interprete de muzică foarte uşoară Margareta Pâslaru, cea mai frumoasă femeie, şi Marina Voica, sirena sovietică eşuată pe pământ românesc.

După moartea lui Dej, cariera politică a lui Brucan e umbrită de conflictul mocnit dintre acesta şi noul lider suprem, Nicolae Ceauşescu. Renunţă la televiziune şi, până la pensionare, rămâne profesor la catedra de ştiinţe sociale a Institutului de Medicină şi Farmacie Bucureşti. Îi ia însă locul un alt meşteşugar al aforismelor sentimetale şi al moralei secundare: Octavian Paler. În notele tovarăşilor de partid, Brucan e asupru criticat: „Începând din anul 1966, încălcând în mod grosolan disciplina de partid, a început să facă comentarii denigratoare la adresa politicii partidului şi statului nostru, redactând şi trimiţând articole în care calomnia realităţile din ţara noastră unor ziare occidentale: «New York Times», «New York Herald Tribune» şi «Washington Post»“.

Citiţi şi al şaptesprezecelea episod al serialului „Apostolii lui Stalin“ - Biografia lui Chivu Stoica, incompetentul candid din umbra marelui Dej. „E un bou de un anumit soi.“

UNICA OBSESIE A LUI BRUCAN
Reununţă la activitatea politică, iar preocuparea sa principală în raport cu partidul este recunoaşterea stagiului de ilegalist din 1937, şi nu din 1944 (când intră, de fapt, în partid). Trimite memorii peste memorii, însoţite de autobiografii în care îşi potenţează activitatea din timpul războiului. La 13 noiembrie 1980, în pragul pensionării, i se acordă stagiul din 1940. Insistenţa fostului diplomat e uşor de înţeles: odată cu recalcularea activităţii pe linie de partid, are loc şi recalcularea remuneraţiei sale.

Nu poate sta departe însă de arena politică principală, iar în martie 1989 semnează „Scrisoarea celor 6“, în care îl critică pe fostul vecin de pe bulevardul Jdanov, Nicolae Ceauşescu. La vremea respectivă, nici măcar nu mai era membru de partid – fusese exclus la 16 iunie 1988. Orişicât, prin documentul de protest, Brucan redebutează în politică. Va fi aproape şi în momentele fierbinţi ale Revoluţiei când, de la etajul 11 al Televiziunii, va coordona strategiile noii puteri. Se pare că a avut o contribuţie şi la Manifestul FSN citit la televizor: tăierea finalului „Aşa să ne ajute Dumnezeu!“.

În democraţie, Silviu Brucan va juca o altă carte: aceea de politolog cu experienţă, de gânditor independent. După ce slujise, vreme de 45 de ani, cauza comunistă, amnezic şi sfidător, le va da românilor lecţii de democraţie. Va deveni oracolul din Dămăroaia, deşi fusese ideologul din Primăverii. Toate acestea, pentru a-şi alimenta unica obsesie: cosmetizarea istoriei personale pentru a se dărui, fără păcate, posterităţii. Silviu Brucan a murit la 14 septembrie 2006, la vârsta de 90 de ani. Profeţiile sale despre trecut încă trăiesc. 

Debutul în politică: „M-am ales cu capul spart“

Silviu Brucan s-a născut la 18 ianuarie 1916, în Bucureşti, pe strada Berzei, la numărul 100. Vizavi de Piaţa Matache Măcelaru. Era unul dintre copiii răsfăţaţi ai familiei: Adolf şi Etty Brucăr aveau patru copii, iar micului Saul, unicul băiat, îi făceau toate mofturile. Îşi permiteau, pentru că Adolf Brucăr era unul dintre cei mai importanţi negustori de stofe din piaţă – în special pentru că materialele erau importate din Anglia. „Făcea afaceri pe picior“, spunea Brucan, la 25 octombrie 1949, într-un chestionar de partid.

Saul a crescut în mediul mic-burghez din jurul atelierului de stofe. Era prieten cu Cristache, fiul cârciumarului din Matache, cu care juca fotbal pe străzile din Bucureşti. Se înscriseseră şi la echipa de fotbal Juventus, antrenată de Emerich Vogel, şi chiar jucaseră un meci cu Unirea Tricolor. Saul era fundaş. Şcoala a făcut-o pe strada Luterană, la Evangelische Schule, celebră pentru disciplina prusacă pe care o imprima elevilor. În clasă, ar mai fi existat un alt Brucăr, Mircea, fiul filosofului I. Brucăr, în casa căruia viitorul ziarist ar fi citit pentru prima oară opera lui Baruch Spinoza, după cum arată în volumul de memorii. La 10 ani, Brucan se înscrie în organizaţia sionistă „Haşomer Haţair“.

Citiţi şi cel de-al douăzecilea episod al serialului „Apostolii lui Stalin“. Lăcătuşul Alexandru Drăghici, „meşterul“ terorii staliniste: „Securitatea respectă legalitatea, dar legalitatea o întoarcem cum ne convine“

ADOLF AVENTURIERUL ŞI „ANII DE MIZERIE“
În memoriile sale, Brucan spune că, la 11 ani, firma comerciantului de stofe Adolf Brucăr de pe strada Şepcari a dat faliment ca urmare a crahului de la Bursa din New York. Explicaţia: stofele englezeşti erau articole de lux, iar prăbuşirea comerţului l-a lăsat fără muşterii. „A fost o cădere într-un abis: peste noapte, familia a rămas fără o leţcaie, fiind nevoită să vândă casa, mobila, până şi paltonul de blană al mamei. Îmi aduc aminte şi acum când, într-o zi, întorcându-mă de la şcoală, am găsit-o pe mama plângând în hohote. [...] Am dormit pe podea împreună cu cele trei surori ale mele, acoperindu-ne cu paltoanele. Mama a plâns toată noaptea, iar tata nici n-a venit pe-acasă“, povesteşte Brucan în „De la capitalism la socialism şi retur“.

Momentul capătă o altă încărcătură, dar şi mai multe nuanţe într-o autobiografie de partid din 25 octombrie 1949: „Tatăl meu, pe atunci un bogat negustor de stofe, ducea afacerile într-un ritm de aventurier aşa încât, când împlineam 11 ani, a dat faliment cvasi-fraudulos, vânzând toate lucrurile de preţ, fără a scăpa însă de puşcărie (a făcut 7 luni de închisoare pentru fals). De atunci ne merge prost. [...] Devenisem un simpatizant (n.r. – al mişcării comuniste). Anii de mizerie, pot spune chiar de foamete, pe care i-am trăit în perioada între 14 şi 20 de ani, m-au îndreptat în această direcţie“.

RECITA PE DINAFARĂ PAGINI ÎNTREGI DIN CEZAR
Din această perioadă, Brucan are romanţele lui: după ce a terminat şcoala primară, s-a întreţinut din meditaţii pentru elevii bogaţilor, cărora le recita pe dinafară pagini întregi din Cezar, „Commentarii de Bello Gallico“. A făcut cursuri de liceu la „Sf. Sava“ şi la „Gheorghe Lazăr“. Spune că audia cu pasiune cursurile lui Nicolae Iorga, Tudor Vianu şi Nae Ionescu, dar că n-a putut intra la facultate ca urmare a politicii „Numerus clausus“, prin care legionarii limitau accesul evreilor la studii superioare. Îşi petrecea timpul însă în cercurile comuniste. „Una dintre formele de activitate era serata culturală. [...] Se ţinea o conferinţă cu subiect ştiinţific sau literar, se citeau schiţe sau capitole de roman şi, cel mai adesea, se recitau poezii“, aşa descrie Brucan activitatea comunistă din ilegalitatea interbelică.

Citiţi şi cel de-al 23-lea episod al serialului „Apostolii lui Stalin“: Omul care s-a născut Apostol şi a murit speranţă. La 97 de ani.

CORECTOR LA „ADEVĂRUL“
În aceeaşi perioadă de aparentă efervescenţă culturală bolşevică, Brucan a intrat în câmpul muncii. „După terminarea liceului – am rămas un an repetent – am făcut serviciu de corector de noapte, iar ziua lucram la un birou de documentare creat împreună cu un capitalist (e vorba de documentare prin tăieturi de ziare, după modelul unor organizaţii similare străine)“, arată în autobiografia din 25 octombrie 1949. Capitalistul era, de fapt, cumnatul său, iar „agenţia de documentare“ se chema „Memo“, arată un referat de partid din 20 iunie 1988.

„Ucenicia în presă mi-am făcut-o la «Gazeta de seară» a lui Ceacâru (el a fost acela care mi-a stabilit semnătura, Silviu Brucan). Ţineam o cronică socială mondenă, ceea ce mi-a permis să cunosc viaţa de noapte a Bucureştilor, foarte vie şi interesantă la acea vreme. Făceam şi corectură la «Adevărul literar»“, povesteşte Brucan în volumul de memorii.

BĂTAIA DE LA GARA DE NORD
Simpatiile pentru comunişti îl atrăgeau, se pare, şi în altercaţii de cartier. Brucan povesteşte că, fiind apropiat de presa din Sărindar (n.r. – adresa redacţiilor „Adevărul“ şi „Dimineaţa“), ducea un război angajat cu simpatizanţii aşa-zişi fascişti ai patronului ziarului „Universul“, Stelian Popescu. Aceştia sabotau distribuţia ziarelor finanţate de familia Pauker: „În fiecare duminică dimineaţa, patrulam în jurul chioşcurilor de la Gara de Nord. Când apăreau legionarii, se încingea o bătaie zdravănă şi, o dată, m-am ales cu capul spart. Era debutul meu în viaţa politică românească“.

În 1937, Brucan editează prima revistă proprie, „Dacia Nouă“, „cu caracter antifascist, unde a îndeplinit funcţia de secretar de redacţie până în 1938“, după cum arată referatul de partid din 1988. Revista a fost însă interzisă în dictatura carlistă, iar zelosul publicist – încorporat în armată: trei ani la grupul 2 Grăniceri Pază de la Bazargic, de pe frontiera bulgară. Aici, avea altă misiune: să supravegheze graniţa româno-bulgară şi să combată traficul de haşiş şi heroină. „Ca şef de pichet, timp de un an, Brucan a înregistrat trei soldaţi morţi, doi ucişi de comitagii în timp ce patrulau de-a lungul frontierei, iar cel de-al treilea căzut într-o abuscadă cu contrabandişti“, arată volumul biografic „De la capitalism la socialism şi retur“.

„ĂSTA ŞTIE ŞI JIU-JITSU!“
În 1940, după eliberarea din armată, e primit în UTC şi cooptat membru în Comisia financiară a CC al UTC. Se ocupa de colectarea banilor pentru organizaţia de tineret, arată biografia de partid. În 1943, Brucan cade în mâinile agenţilor Siguranţei. Se pare că agentul „Guşe“ l-ar fi recunoscut după o fotografie de-a unui alt tovarăş. Nu era însă membru de partid, iar la percheziţie nu e găsit cu nimic suspect, aşa că autorităţile nu-l reţin mai mult de 24 de ore. Totuşi, din acest moment, Brucan îşi face un titlu de glorie în volumul de memorii: „Comisarul Vasilache, sperietoarea comuniştilor, l-a trecut prin furcile lui caudine. [...] l-a chemat pe unul Dobre, o namilă de boxer, ca să-i care câţiva pumni. Când să-l lovească, Silviu a ridicat instinctiv cotul braţului şi mâna atacantului a alunecat peste capul lui. La care, Vasilache a exclamat: «Ia uite, ăsta ştie şi jiu-jitsu!»“.

Iar bravura nu se opreşte aici. După eşecul interogatoriului, comisarul Vasilache l-ar fi repartizat, la comisarul Reinhardt, care ar fi încercat să-l racoleze. I s-a spus că preţul informaţiilor sale e 2.000 de lei. Lunar. „Domnule comisar, eu câştig într-o lună de zece ori pe-atât!“, l-ar fi dezarmat Brucan pe agent.

„ARĂTA A BĂRBAT, ERA PUTERNIC ŞI FRUMOS“
La începutul anului 1944, Brucan e anunţat de către tovarăşa Alexandra (Saşa) Sidorovici că a fost primit în partid. „Din aprilie 1944, a muncit pe linie de propagandă pentru crearea formaţiunilor de luptă patriotică în vederea actului de la 23 august 1944“, arată o biografie făcută de Comisia Controlului de Partid la 11 martie 1965. După 23 august, va fi trimis în funcţia de secretar de redacţie la ziarul „Luptătorul“ şi, apoi, la „Scânteia“.

Va deveni unul dintre cei mai energici scribi de partid, iar propaganda îngrijită de el va avea urmări sângeroase. Îi va câştiga însă încrederea lui Gheorghiu-Dej, iar asta-l va face atotputernic. Despre întâlnirea cu dictatorul român scrie în volumul de memorii: „Gheorghiu arăta a bărbat, era puternic şi frumos, de unde şi succesul său la femei. L-am întâlnit imediat după 23 august, în acel sediu provizoriu al Partidului din Aleea Alexandru, şi am stabilit din primul moment o comunicare directă cu el. [...] Se comporta cu modestie şi afabilitate, aş spune firească“.