A fost moşier, fin intelectual şi apropiat al ţăranilor. A fost „tovarăşul de drum“ preferat al comuniştilor români şi al lui Stalin. A girat, din postul de prim-ministru al României, instaurarea regimului comunist şi politicile represive. Petru Groza a fost ultimul burghez.

16 decembrie 1943. Petru Groza se întoarce de la Bucureşti la reşedinţa sa de la Deva cu trenul. Pe peronul gării, are însă o surpriză: e aşteptat nu de familie, ci de agenţii Siguranţei, care descoperiseră că urma să sprijine, cu 350.000 de lei, Uniunea Patrioţilor de la Deva, organizaţie criptocomunistă. Este escortat acasă şi, rapid, trimis la Bucureşti. Pe Bulevardul Pache Protopopescu, nr. 2. În anchetă, le spune poliţiştilor: „Nu uitaţi că eu sunt dac!“.  După două zile, e eliberat şi lăsat să-şi petreacă sărbătorile de iarnă acasă. Se întoarce la Deva, însă după doar o zi e trimis din nou la Bucureşti. Pache Protopopescu, nr. 2 şi, apoi, direct la Malmaison, în celula nr. 43.

La finalul lunii ianuarie, e eliberat din lipsă de probe. Pe referatul de eliberare, mareşalul Antonescu pusese următoarea rezoluţie: „Groza e nebun, Groza e romantic, Groza e tot ce vreţi, dar trădător de Ţară nu este. Să fie eliberat“, arată istoricul Dorin Liviu Bîtfoi în volumul „Petru Groza, ultimul burghez“, o biografie cuprinzătoare şi excelent documentată. Groza ajunge la hotel noaptea, târziu şi crede că, în sfârşit, se va putea odihni. Din senin, în camera sa intră mai mulţi oameni purtând o tavă cu bunătăţi: icre negre, roşii, şampanie, vinuri grele. Sunt tovarăşii comunişti.

La eliberarea din închisoare. Fotografii: Dorin Liviu Bîtfoi, „Petru Groza, ultimul burghez“, Ioachim Lazăr, „Dr. Petru Groza în istorie“ şi Fototeca online a comunismului românesc, Arhivele Naţionale, Fond ISISP

Lui Petru Groza, fost ministru în interbelic, preşedinte al Frontului Plugarilor (FP), moşier şi afacerist de succes, e pe cale să i se împlinească o veche profeţie: viaţa politică românească avea să se schimbe, căci va veni o lume nouă pentru care politicienii trebuie să fie pregătiţi! Petru Groza e pregătit. Ideile lui de stânga, nu chiar revoluţionare, dar pe-a-colo, îl aduseseră în graţiile comuniştilor aflaţi în ilegalitate. Această prietenie îl va menţine pe Groza opt ani în funcţia de prim-ministru al României şi încă şase la prezidiul Marii Adunări Naţionale. Şeful statului, niciodată membru în Partidul Comunist, mereu un fidel „tovarăş de drum“.

TREI ZILE ÎN PORUMBURI

Fiul lui Adam

Petru Groza se trage dintr-o familie ce are puternice legături cu lumea bisericească, dar şi cu politica. Străbunicul său, Simion Groza, era faimos tribun al lui Avram Iancu, prezent la 1849 la bătălia cu ungurii de la Dupăpiatră, Hunedoara. Bunicul şi tatăl au fost preoţi. Adam Groza (foto), părintele său, a fost membru în Partidul Naţional Român şi era binecunoscut în epocă pentru naţionalismul activ. Adam a ctitorit biserici şi a fost membru în Adunarea Constituantă. A fost şi senator al României Mari! Mama lui Petru, născută Maria Popovici, a fost şi ea fată de preot. S-a căsătorit cu Adam la 16 ani, însă a murit prematur, la vârsta de 24 de ani. Primul fiu, Petru, se pregătea să meargă la şcoală.

„MEIN KAMPF“, ÎN BIBLIOTECA LUI GROZA

La 30 septembrie 1933, un anume E.W. Bruppacher, din Zürich, îi scrie plugarului: „Insist să citiţi cartea lui Hitler, Mein Kampf, care a apărut în cea de-a 54-a ediţie, fapt unic“. Pe spatele scrisorii, Groza scrie că are deja „Mein Kampf“. La 20 iulie 1934, îi arată lui Bruppacher şi rezervele faţă de „elanul rasist al naţional socialiştilor“. Schimbul de depeşe e citat de Dorin Liviu Bîtfoi în „Petru Groza, ultimul burghez“.
 

Acasă la Petru Groza

Petru Groza e o persoană populară şi prin ospitalitatea sa: de-a lungul timpului, amfitrionului îi vor călca pragul casei din Deva, printre alţii: Liviu Rebreanu, Ghiţă Popp, Octavian Goga, Nicolae Iorga, Cincinat Pavelescu, Ion Minulescu, Ion Agârbiceanu, Victor Eftimiu, Athanasie Joja, episcopul (viitor patriarh) Teoctist, Patriarhul Justinian, „prinţul roşu“ Scarlat Callimachi, Gheorghe Brătianu, generalul Sănătescu, Iuliu Maniu (foto), Corneliu Coposu şi chiar regina-mamă Elena!

DOCTORATUL LUI PETRU GROZA

Propaganda comunistă a făcut paradă cu titulatura de „doctor“ a lui Petru Groza, pentru a-i da şi o minimă legitimitate academică. Totuşi, se cuvin câteva precizări. 1. Petru Groza nu era, fireşte, medic. Era avocat. 2. Ca avocat, nu era absolventul niciunei şcoli doctorale, ci doar licenţiat. În Transilvania însă, avocaţii absolvenţi de drept erau intitulaţi „doctori“ pentru că, prin tradiţie, la finalul studiilor, nu li se conferea o diplomă de licenţă, ci una de „doctor juris et de jure“.

Petru Groza a fost cu ochii la răsăritul roşu în cele mai importante momente din istoria belică şi postbelică a României: la 23 august 1944, Capitala are nevoie de el! Comuniştii iau atitudine: Lucreţiu Pătrăşcanu împrumută o maşină de la industriaşul Max Auschnitt şi-l trimite pe viitorul poet de curte Mihai Beniuc să-l ridice pe Groza de la Deva. Ţărănistul Ion Hudiţă povesteşte: „Duminică, 27 august [...] întâlnesc jos în stradă pe Constantinescu-Iaşi şi pe Groza, sosiţi şi ei în seara aceasta de la Periş, unde au stat trei zile şi trei nopţi, în porumburile din jurul localităţii, de teamă să nu fie ridicaţi de nemţi“, arată istoricul Dorin Liviu Bîtfoi.

În ciuda dezamăgirii şi a altor gânduri secunde provocate de zilele petrecute la Malmaison, Groza e primul „tovarăş de drum“ care-şi înscrie partidul în Frontul Naţional Democrat (FND). Drept recompensă, la 18 octombrie ’44, regelui îi e propusă formula de guvernare FND, cu Petru Groza premier. Numirea întârzie, iar negocierile nu par productive. O notă a Siguranţei, citată de Dorin Liviu Bîtfoi, arată că „Dl. Petru Groza a plecat din Bucureşti marţea trecută (n.r. – 24 octombrie), foarte supărat pe organizaţiile de stânga, deoarece acestea l-au lansat prin gazete şi la manifestaţii fără vreun rezultat pozitiv; astfel, pretinde Domnia sa, s-a făcut de râs“.

CĂTRE NICHIFOR CRAINIC: „ASCUNDE-TE CUM POŢI!“
Totuşi, la 6 noiembrie 1944, Constantin Sănătescu depune jurământul şi devine premier, iar vicepreşedintele Cabinetului – post creat special pentru el – este Petru Groza. Din Guvern mai fac parte Lucreţiu Pătrăşcanu (la Justiţie), Lothar Rădăceanu (Muncă), Ştefan Voitec (Educaţie), Gheorghiu-Dej (Comunicaţii), Romulus Zăroni (secretar de stat la Agricultură). Despre felul în care se comporta în noul fotoliu, povesteşte chiar Nichifor Crainic, în „Memoriile“ sale: „I-am trimis pe cale discretă o scrisoare, rugându-l să-mi spună care e situaţia mea. Îl cunoşteam personal de multă vreme. Mi-a trimis acelaşi sfat: să mă ascund cum pot mai bine“.

Îşi păstrează funcţia şi din 6 decembrie 1944, în noul guvern Rădescu, învestit cu acordul regelui Mihai şi sub patronajul sovieticului Andrei Vîşinski. În noul Cabinet însă, Groza joacă mâna moartă, iar din februarie ’45, numele său începe să fie fluturat ca nou premier. Pare agreat şi de „frontişti“, şi de ţărănişti.

„DIXI ET SALVAVI ANIMAM MEAM“
„Vă rog să reţineţi, domnilor, când veţi compara, cândva, atitudini între atitudini, că de la 23 august, până în momentul de faţă, eu n-am deschis gura nicăieri“, spune într-o şedinţă de guvern din 16 februarie 1945, practic momentul-cheie în care începe criza guvernamentală. Apoi trece la atacuri. E vizat Rădescu: „Dumneata ştii să călăreşti, dar eu ştiu să călăresc pe situaţia politică. Te lauzi că ai făcut lagăr. Şi eu am făcut temniţă [..] Dixi et salvavi animam meam (n.r. – Am spus şi mi-am mântuit sufletul, expresie uzuală, via Radu Beligan, şi în discursurile politice din prezent)“.

Dv., americanii, care aţi inventat bomba atomică, inventaţi ceva să mutaţi România lângă America şi voi face politică americană. Petru Groza, vorbă culeasă din volumul „Dr. Petru Groza în istorie“, de Ioachim Lazăr

Totul se clarifică odată cu cea de-a doua descălecare pe pământ românesc a fostului procuror sovietic Andrei Vîşinski. „Trebuie să comunic Majestăţii Voastre că am însărcinarea, din partea guvernului meu, să vă declar că omul care ne inspiră nouă încredere este Petru Groza, ca preşedinte al Consiliului“, spune Vîşinski la Casa Regală. Se întâmpla la 27 februarie. În ziua de 4 martie, la ora 12.45, după ce Regele făcuse demersuri semnificative, dar fără prea mare rezultat, în direcţia lui Groza, Vîşinski întăreşte: „Anularea mandatului lui Groza va fi considerată de guvernul sovietic drept un act ostil“. Şi, ca argument suprem, există deja patru-cinci divizii sovietice staţionate în Bucureşti, plus altele care pot intra oricând în oraş. La 6 martie, ora 19.30, Groza şi miniştrii săi depun jurământul înaintea regelui Mihai I.

„A TREBUIT SĂ MEARGĂ DEJ LA DEVA“
„Orice democrat de bună credinţă, de dreapta sau de stânga, nu va putea susţine că guvernul Groza nu este reprezentativ fiindcă nu cuprinde cele două partide istorice inspirate şi conduse de Iuliu Maniu. La aceasta se opune acordul de la Yalta“, avea să scrie noul premier în broşura de propagandă „Guvernul Petru Groza şi Declaraţia de la Yalta“, tipărită de comunişti în octombrie 1945 şi menită să-l înfiereze pe liderul ţărănist.

Comunistul Gheorghe Apostol are altă variantă a celor petrecute. În cartea sa de memorii denumită „Eu şi Gheorghiu-Dej“: „Groza a refuzat (n.r. – să fie numit prim-ministru), susţinând că el are două moşii şi două bănci şi nu crede că este nimerit ca un moşier şi un capitalist să fie prim-ministru al unui guvern radical de stânga. A trebuit să meargă Dej la Deva să reia discuţia cu Groza. După o zi de schimb de idei şi de păreri, Groza a acceptat să fie numit, de către rege, prim-ministru al noului guvern.“

Citiţi şi primul episod al serialului „Apostolii lui Stalin“ - o analiză a „religiei comuniste“ făcută, la rece, de foşti adepţi ai ideologiei.

De ce a fost arestat Groza?

• 28 mai 1943. Un plic cu documente ale partidului este găsit pe bancheta din spate a unui taxi în care călătoriseră Constantin Pârvulescu şi o tovarăşă de noapte. Momentul, redat deja în cadrul serialului „Apostolii lui Stalin“, are drept consecinţă arestarea mai multor membri de partid. Printre aceştia, aşa-numitul Mircea Biji, membru al Uniunii Patrioţilor, personaj de importanţă neglijabilă. Biji devine însă de nepreţuit pentru Siguranţă: le spune despre o şedinţă comunistă ce avea să se petreacă în strada Crângului, nr. 15, în Capitală. Acasă la soţii Wexler, membri ai Partidului Comunist din Germania, repatriaţi în România.
• 14 decembrie 1943. Şedinţă de partid. Participă Remus Koffler şi cadrele tehnice ale Partidului Comunist Român (PCR). Se întocmesc procese verbale şi alte documente. Koffler lasă documentele în grija gazdei, care le doseşte în pod.
• 15 decembrie 1943. Agenţii Siguranţei descoperă plicul în urma a ceea ce am putea numi, cu limbajul televiziunilor contemporane, descindere în forţă. Vor fi arestaţi, pe baza hârtiilor de partid: Petru Groza, Mihail Magheru, Petre Ion, Vlădescu Răcoasa, soţii Wexler şi alţii.

<strong>Mahoarca lui Stalin</strong>

7 martie 1945, la ora 18.15. Se încheie prima şedinţă de guvern prezidată de Petru Groza. Premierul îi informează pe cei prezenţi că a discutat cu Malinovski, preşedintele Comisiei Aliate de Control, problema Ardealului de Nord şi speră că în două-trei zile va primi răspuns. La 8 martie, îi trimite lui Stalin o telegramă solicitând retrocedarea Ardealului. „Guvernul român are onoarea de a adresa guvernului URSS şi Înaltului Comandament Sovietic rugămintea de a împlini această dorinţă a poporului român“, scrie în telegrama citată de Ioachim Lazăr în volumul „Dr. Petru Groza în istorie“. Stalin îi răspunde după doar o zi. Afirmativ: „Guvernul sovietic a hotărât să satisfacă cererea guvernului român“. La 14 martie 1945, guvernul intră şi în Ardeal. „Am adus în nordul Ardealului cuvântul guvernului ieşit din voinţă populară care a fost înregistrat de către factorul constituţional Majestatea Sa Regele“, şi-a început Groza discursul la Cluj, păstrat la Arhivele Naţionale.

FOTO 1. 24 iunie 1945. Congresul Frontului Plugarilor FOTO 2. Petru Groza înmnânează ţăranilor titlurile de proprietate după reforma agrară

Primele lucruri pe care le face din noua poziţie: reforma agrară (sunt expropriate moşiile de peste 50 de hectare, însă există şi mai multe abateri, legea aplicându-se şi pentru terenurile mai mici) şi supravegherea aplicării corecte a prevederilor armistiţiului din 12 septembrie 1944, cu alte cuvinte, exportul gratuit în URSS de cantităţi uriaşe de bunuri.

FOTO 1. 2 mai 1946, Gara de Nord. Ceferiştii dăruiesc Guvernului un tren în cinstea zilei de 1 mai FOTO 2. 6 martie 1946. Este celebrat, cu surle şi trâmbiţe, un an de la instaurarea guvernului Groza

Despre reforma agrară, reprezentantul american în Comisia Aliată de Control, generalul Cortland Van Rensselaer Schuyler scrie în jurnalul său, citat în volumul „Sovietizarea României“: „Regele s-a simţit obligat să semneze actul, de vreme ce fusese decretat legal de către guvernul pe care el îl acceptase. I-a amintit, totuşi, lui Groza că tribunalele ar putea găsi legea drept neconstituţională, datorită prevederilor ei confiscatorii. Faţă de această obiecţie, câteva zile mai târziu, Groza s-a prezentat pentru a obţine o semnătură a lui Mihai pe un decret care modifica Constituţia pentru a face posibilă validarea legii. Mihai a refuzat să semneze acest decret, bazându-se pe faptul că Constituţia nu autoriza modificări pe baza unui decret guvernamental“

FOTO 1. 1 mai 1946, Piaţa Victoriei. Pătrăşcanu, Teohari Georgescu, Dej salută cu pumnul drept. În dreapta, Petru Groza, Kaftaradze şi Tătărescu FOTO 2. Petru Groza, Dej şi Iosif Chişinevschi, la catafalcul lui Stalin

Se preocupă apoi de reducerea numărului de funcţionari din întreg aparatul de stat. Între Petru Groza şi comunişti începe o coabitare cu scântei: deşi îl consideră „prieten“, comuniştii critică vehement „elementele chiabureşti“ din sânul Frontului Plugarilor.

În şedinţa de guvern din 2 mai 1946, se pune problema lotului principal de criminali de război, printre care Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Horia Sima sau Eugen Cristescu, Groza dar are mereu o atitudine conciliantă faţă de cei vizaţi. Ba chiar primeşte, în iarna lui ’46 o scrisoare de la Maria Antonescu, soţia mareşalului, în care-l roagă să dispună expedierea câtorva haine de iarnă rămase în vila din Predeal, pentru că o duce greu. Pentru Groza dispune, dar la femeie ajunge, din greşeală, o ladă cu draperii de creton.

Deşi pare un om de tampon între interesele comuniştilor şi poziţiile adversarilor politici, şeful Guvernului e făcut responsabil, la Casa Regală, de instabilitatea din ţară. La 19 august, ora 9.00, regele Mihai îl primeşte pe Groza şi-i spune că ar fi bine să-şi dea demisia. Pentru prima oară din 1866, un premier refuză însă să respecte ordinul suveranului. O zi mai târziu, scenariul se repetă. După cea de-a treia cerere, regele intră în grevă. Se poate, însă, guverna şi fără semnătura regelui.

La 4 septembrie, însă, delegaţia guvernamentală condusă de Petru Groza ajunge la Moscova şi e primită de Molotov şi acelaşi Vîşinski. Groza îl va cunoaşte şi pe „genialul“ Stalin. La întoarcere, într-o şedinţă a Frontului din 18 septembrie 1945, relatează: „Ultimul cuvânt al Generalissimului Stalin a fost acesta: «Pentru D-ta şi pentru Guvernul D-tale cererile sunt nelimitate»“, arată istoricii Dan Cătănuş şi Vasile Buga în volumul „Gh. Gheorghiu-Dej la Stalin“. „Eu nu sunt prietenul formalităţilor. Mi-am permis de aceea o anecdotă, care a stârnit ilaritate şi care l-a făcut pe însul Generalissimul Stalin să râdă sănătos“, povestea el la 20 septembrie, la o conferinţă a Asociaţiei Române pentru strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică. Şi Dej îşi va aminti despre acele zile de încordare politică. În 1961, la Plenara CC al Partidului Muncitoresc Român, ceferistul povesteşte: „A venit oficiantul să ofere ţigări (n.r. – de foi), şi Groza a spus că din astea fumează Churchill. Atunci Stalin ia o ţigară, o aprinde, trage un fum şi a spus că ei fumează mahoarcă şi să ştiţi că va veni timpul când Churchill va dori să primească puţină mahoarcă – şi i-a explicat ce este mahoarca –, şi nici mahoarcă n-o să-i dăm. Ah, atunci, spune Groza, vreau să iau şi eu o ţigară“. Prima vizită la Stalin îl marchează pe Groza. „La mine în Bucureşti trec zece zile până îl pot vedea pe Regele pentru vreo chestiune, pe când la Moscova am sosit la ora 6 şi la 6½ m-a şi primit“, îi spune premierul român unui reprezentant al URSS.

Întrevederile apar pe prima pagină a ziarelor moscovite, iar Groza se întâlneşte cu academicieni, intelectuali, merge la concerte, teatru, balet, dejunează şi participă la dineuri oficiale. Stalin invită delegaţia la film – o comedie satirică la adresa birocraţiei.

Citiţi şi al doilea episod al serialului „Apostolii lui Stalin“ - un amplu portret al Anei Pauker, cea mai puternică femeie.

<strong>„Eu sunt rege, dar nu ţin la asta. Fii alături de mine cu fata!“</strong>

La începutul lunii decembrie 1947, Mihai I călătoreşte, cu acordul lui Groza!, în Anglia, pentru a participa la căsătoria prinţesei Elisabeta a Angliei. Acolo o cunoaşte şi pe Ana de Bourbon-Parma, pe care o cere în căsătorie. Femeia acceptă. Suveranul îl înştiinţează pe Groza, prin mareşalul Curţii Regale, de iminenta căsătorie, însă, spre stupefacţia regală, premierul refuză.

Va accepta însă la întoarcerea lui Mihai în ţară – deşi, în mod evident, revenirea regelui în viitoarea republică îl surprinde. „Dar declaraţia de dragoste nu cere aprobarea din partea guvernului. Calitatea ei: a activat în rezistenţa franceză, fraţii ei au meserii de ajutor pilot, magazin. Ea este săracă. Nu ştiu cum s-a făcut zarvă. Mama mea are ambiţii mai mari. Te rog să-i vorbeşti. Au fost discuţii, toate neamurile au făcut intervenţii. Dar eu nu mă las abătut. Mi-e dragă, sunt om“, i-ar fi spus regele la 22 decembrie lui Petru Groza, potrivit unei convorbiri publicate în revista „Dosarele istoriei“ şi citată de Ioachim Lazăr în volumul „Dr. Petru Groza în istorie“. „Eu sunt rege, dar nu-ţi ascund: nu ţin la asta şi, când e nevoie, spune! Dar fii alături de mine cu fata“, l-ar mai fi rugat regele pe Groza.

EXERCIŢIILE FIZICE DIN DIMINEAŢA ABDICĂRII
La 29 decembrie, în şedinţa CC al PCR, este adoptat un plan de abolire a monarhiei. „Pătrule, sorocul despărţirii elegante şi civilizate de rege a sosit“, i-ar fi spus Dej lui Groza, potrivit memoriilor lui Paul Sfetcu, şeful de cabinet al comunistului. În dimineaţa stabilită să-i pună regelui abdicarea în faţă, Dej îl caută pe Groza prin tot oraşul, fără să-i dea de urmă. Îl găseşte în parcul Herăstrău – unde premierul tocmai îl învinsese la exerciţiile fizice, după doi ani de concursuri matinale, pe bărbierul său, Max Friedman, pe care chiar îl pusese să-şi semneze înfrângerea!

În 30 de minute, după ce se schimbă în costumul lui gri, ajung la rege, iar pe drum, Groza îl mai linişteşte puţin pe Dej, scrie fostul „plugar“ în memorii. Cât regele îşi citeşte sinuciderea politică, Groza o îmbărbătează pe regina-mamă: „Noi o să-l tratăm elegant pe rege [...] În definitiv, Dv. aţi mai avut abdicări în familie“, arată istoricul Dorin Liviu Bîtfoi.

„S-A APROPIAT ŞI M-A RUGAT SĂ-I PIPĂI VESTONUL“
Regele semnează cu stiloul pe care i-l întinde Groza. Apoi, îi promite reginei Elena, făcând aluzie la regele Victor-Emmanuel, care a murit sărac, în Egipt, că „nu-l va lăsa pe fiul ei să moară la umbra piramidelor“. După ce formalităţile sunt încheiate, acelaşi premier jovial se mai remarcă printr-o glumă: „S-a apropiat de mine şi m-a rugat să-i pipăi vestonul. Mi-a spus: «Pipăiţi!». Şi avea pistolul în buzunar. [...] Şi s-a întors către mama, pentru că mama nu-l slăbea din ochi, şi a spus: «Ca să nu mi se întâmple şi mie ce i s-a întâmplat lui Antonescu». Cu alte cuvinte, ca să poată riposta, dacă aş fi dat vreun semn că vreau să-l arestez“, îşi aminteşte regele în convorbirea cu Mircea Ciobanu.

PETRU GROZA VREA O REGENŢĂ!
În şedinţa Consiliului de Miniştri, desfăşurată în aceeaşi zi, de la ora 15.30, după ce susţine că „poporul a făcut azi un divorţ şi decent, şi elegant de monarhie“, Groza înaintează o propunere cel puţin năstruşnică: să fie instituită o regenţă. O regenţă numită Prezidiumul Republicii Populare Române, alcătuită din Mihail Sadoveanu, preşedintele Adunării Deputaţilor, C.I. Parhon, preşedintele ARLUS, Ştefan Voitec, ministrul Educaţiei, Gheorghe Stere, preşedintele Curţii de Apel Bucureşti, şi Ion Niculi, vicepreşedintele Adunării Deputaţilor. Renunţă la idee până seara.

Istoricul Dorin Liviu Bîtfoi notează o frumoasă ironie: în aceeaşi zi, în urmă cu 25 de ani, Petru Groza fusese decorat de regele Ferdinand cu Ordinul Statului Român în grad de Mare Ofiţer. În primele zile ale lunii ianuarie, Groza îi trimite regelui o scrisoare de mulţumire în străinătate.

Citiţi şi al treilea episod al serialului „Apostolii lui Stalin“: Evanghelia comunistă după Vasile Luca, ministrul de Finanţe cu şase clase.

<strong>Cum a fost Insula Şerpilor „înapoiată URSS“</strong>

După schimbările guvernamentale minore de la începutul anului 1946, când în Cabinet intră liberalul Mihai Romniceanu şi ţărănistul Emil Haţieganu, România pare să fi căzut definitiv sub dominaţia URSS. În urma alegerilor din 19 noiembrie 1946 (dată la care se împlineau patru ani de la decimarea Armatei Române pe Don), Groza e ales deputat în circumscripţia electorală a judeţului Cluj. „Ales“, este, totuşi, un cuvânt generos, pentru că alegerile au fost fraudate de comunişti.

15-16 iulie 1947. Tătărescu, Groza şi Dej, în vizită în Bulgaria. În cea de-a doua fotografie apare şi Gheorghi Dimitrov (cu mustaţă), fostul şef al Comiternului, atunci prim-ministru al Bulgariei

Din noiembrie însă, opoziţia e redusă la neputinţă. În şedinta de guvern din 3 ianuarie 1947, Groza pune problema suspendării ziarului „Dreptatea“, oficiosul liberalilor. Gazetele de opoziţie întâmpinau, oricum, o serie de dificultăţi, comunicate cu o regularitate elveţiană de către Mihail Romniceanu, potrivit notelor din fondul documentar publicat în volumul „Zece luni în Guvernul Groza“.

La 23 iulie, după complotul de la Tămădău în urma căruia au fost arestaţi ţărăniştii cei mai influenţi, deputaţii PNŢ sunt excluşi din Parlament. La 29 iulie, în şedinţa de guvern, se aprobă şi proiectul dizolvării partidului. Va fi desfiinţat, în noiembrie, şi Partidul Naţional Liberal. Groza este, totuşi, un simplu executant, întrucât deciziile erau luat în cabinetele comuniştilor pursânge.

4 februarie 1948. Serghei Kavtaradze, ambasadorul URSS în România (primul stânga), Andrei Vîşinski (cu ochelari), Petru Groza, I.V. Stalin şi Dej îl privesc pe Viaceslav Molotov semnând Tratatul de prietenie, colaborarare şi asistenţă mutuală între URSS şi România

3 februarie 1948. Delegaţie guvernamentală a României la Moscova. Scopul: semnarea Tratatului de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală între URSS şi România şi a unui protocol care fixează graniţele dintre cele două state. Delegaţia este primită călduros. Stalin spune că Groza arată bine, Groza spune că se menţine în formă „pentru a băga groaza în duşmani şi pentru a-i îmbărbăta pe prieteni“, potrivit notei de convorbire citată în volumul „Gh. Gheorghiu-Dej la Stalin“. Alte detalii, extrase din volumul „Petru Groza, ultimul burghez“ şi din „Gh. Gheorghiu-Dej la Stalin“: 1. Ministrul de Externe sovietic Viaceslav Molotov se interesează de potenţiale nemulţumiri după abdicarea regelui. Petru Groza îl linişteşte: „Am acţionat cu cele mai moderne metode şi în loc de bisturiu am folosit penicilina“. 2. Stalin e curios dacă regele luase cu el şi Ordinul „Victoria“, dat de sovietici. Groza confirmă. Zice că îl luase. Mai târziu, „genialul“ se interesează şi de regina-mamă, menţionând că este grecoaică. 3. Se vorbeşte, în continuare despre averile regelui şi viitorul lor.

„SUCCES AL POLITICII EXTERNE STALINISTE“
4 februarie 1948. Se trece la lucruri mai serioase: cele două delegaţii semnează cele două documente. Dacă „Tratatul de prietenie“, care asigura înregimentarea României, venea ca simplă confirmare a realităţii din ţară, „Protocolul referitor la precizarea parcursului liniei frontierei de stat între Republica Populară Română şi URSS“ a avut consecinţe la fel de dezastruoase. Acest al doilea act a fost pregătit de Molotov şi de omologul său, Ana Pauker (născută Hanna Rabinsohn), ministru al Afacerilor Străine.

Cităm: „În conformitate cu art. 1 al Tratatului de pace cu România, intrat în vigoare la 15 septembrie 1947, Guvernul RPR, pe de o parte, şi Guvernul URSS, pe de altă parte, au convenit asupra: [...] de-a lungul fluviului Dunărea, de la Pardina la Marea Neagră, lăsând insulele Tătaru Mic, Daleru Mic şi Mare şi Limba de partea URSS, iar insulele Tătaru Mare, Cernovca şi Babina, de partea României; Insula Şerpilor, situată în Marea Neagră, la răsărit de gurile Dunării, intră în cadrul URSS“.

Explicaţii: 1. Tratatul de pace intrat în vigoare la 15 septembrie 1947 nu preciza în detaliu traseul frontierei de stat. 2. Documentul din 4 februarie 1948 este semnat de Petru Groza şi Molotov, în ciuda faptului că aceştia aveau rang diplomatic diferit, lucru ce contravine uzanţelor internaţionale. Şi unei minime morale. „În ţara noastră, toată lumea vede în aceasta un succes al politicii externe staliniste“, spune Molotov la ceremonia oficială. Şi avea dreptate să spună asta, pentru că succesul era doar al staliniştilor.

Astăzi, la ora 12 (ora locală), Insula Şerpilor sau Zmeinâi a fost înapoiată URSS de către RPR şi încadrată în teritoriul URSS. Procesul verbal de predare-primire a Insulei Şerpilor, semnat de Eduard Mezincescu şi Nicolai Şutov

STALIN: „TRANSILVANIA E PE VECI A ROMÂNIEI“
23 mai 1948: Pe teritoriul Insulei Şerpilor, fost pământ românesc, este încheiată una dintre cele mai cinice „afaceri“ internaţionale: Eduard Mezincescu, ministru plenipotenţiar, reprezentantul Afacerilor Străine, şi Nicolai Pavlovici Şutov, prim secretar al Ambasadei URSS la Bucureşti, semnează procesul verbal de predare-primire a Insulei Şerpilor.

Cităm: „[...] astăzi, la ora 12 (ora locală), Insula Şerpilor sau Zmeinâi, situată în Marea Neagră la 45 de grade, 15 minute, 18 secunde latitudine Nord şi 30 de grade, 19 minute, 15 secunde longitudine Est de Greenwich, a fost înapoiată URSS de către RPR şi încadrată în teritoriul URSS“. Un amănunt: sintagma „intră în cadrul URSS“ a fost înlocuită cu „a fost înapoiată URSS“.

Relaţia Anei Pauker cu rusul Şutov, semnatarul procesului verbal, este descrisă în plenara CC al PMR din 30 noiembrie-5 decembrie 1961 chiar de către fosta sa adjunctă, Ana Toma (născută Grossman): „Când Şutov dădea un telefon, Ana aduna hârtiile rapid şi o lua la fugă, nici nu ştiai ce s-a întâmplat, unde arde că fuge în felul ăsta“.

Despre pregătirea raptului teritorial din Marea Neagră vorbeşte în aceeaşi şedinţă şi Gheorghiu-Dej, amintind despre delegaţia la Stalin din 4-13 septembrie 1945. „Atunci s-a pus chestiunea cu Insula Şerpilor, ceva chestiuni teritoriale au fost şi cu totul incidental s-a ridicat chestiunea cu armistiţiul. Atunci Stalin, la un moment dat, a pus chestiunea cu Transilvania, a spus:  Transilvania vecino na Rumînie! (n.r. – este pe veci a României).“ Succes diplomatic românesc.

FOTO 1. Vasile Luca, Petru Groza, Ana Pauker, Gheorghiu-Dej, Serghei Kavtaradze şi C.I. Parhin, la 7 noiembrie 1951 FOTO 2. Iosif Tito şi Petru Groza

„CE SĂ SIMT, IAŞI?
 AM PIERDUT-O ŞI P-ASTA“
La 11 iunie 1948, Legea Naţionalizărilor e adoptată de nou-creata Mare Adunare Naţională (Parlamentul de altădată). La finalul şedinţei MAN, Groza citeşte lista cu întreprinderile trecute în administrarea statului. Petre Constantinescu-Iaşi, prim-vicepreşedinte al Prezidiului MAN îl întreabă pe Groza: „Ce simţeaţi, domnule prim-ministru, când citeaţi lista asta? Că doar eraţi proprietarul unora dintre fabricile şi societăţile naţionalizate?“. „Ce să simt, Iaşi? Doar că îmi ziceam: am pierdut-o şi p-asta. Şi p-asta“, citează răspunsul lui Groza istoricul Dorin Liviu Bîtfoi. Iar lui Alexandru Bârlădeanu îi spune: „Cred că sunt singurul ministru care a intrat în funcţiune bogat şi va ieşi sărac“, potrivit istoricului.

Alexandru Stancovschi, aghiotantul lui Groza, are însă altă variantă: „A avut fabrici şi moşii. Dar nu s-a cramponat de acestea şi a renunţat la ele de bună voie, nefiind constrâns de nimeni. [...] (copiii săi) nu au niciun fel de moştenire, decât cea a frumoaselor calităţi ale părinţilor şi strămoşilor lor“, spune Stancovschi, citat de istoricul Ioachim Lazăr în volumul „Dr. Petru Groza în istorie“.

Şi intelectual, şi burghez, reprezintă încredere şi pentru public, şi pentru partidele istorice, şi pentru aliaţi. S-a impus regelui foarte dur. Dinu Zamfirescu, preşedintele Consiliului ştiinţific al IICCMER

Petru Groza şi Gheorghe Tătărescu au fost folosiţi, categoric, cu acordul sau chiar la sugestia Moscovei. Au dat legitimitate regimului dictatorial.Adrian Cioroianu, istoric

„Suprimarea celor 6.500 de oameni arestaţi“

„Astă noapte, pe la orele 12, o voce la telefon mă imploră să mă duc imediat la sediul Comitetului Central al partidului, căci se pun la cale fapte grave de care voi răspunde şi eu [...] Acolo, spre surprinderea mea şi a celor prezenţi, am găsit pe Ana Pauker, pe Vasile Luca (n.r. – născut Luka László), pe Iosif Chişinevschi (n.r. – născut Jakob Roitman) şi pe Teohari Georgescu. [...] Vasile Luca mi-a spus că ei au discutat suprimarea celor 6.500 de oameni arestaţi, majoritatea intelectuali, conservatori reacţionari şi duşmani ai poporului, care, dacă vor fi lăsaţi în viaţă, ar putea deveni foarte periculoşi. Că în urma discuţiilor avute, ei erau cu toţii de acord că singura soluţie era să scape de ei, să se facă o noapte a Sfântului Bartolomeu ca în Franţa [...] Îngrozit şi desfigurat, am început să urlu şi să le spun că printre arestaţi se mai găsesc şi rude de-ale mele şi prieteni, care m-au ajutat în vremuri grele, când şi eu eram arestat şi mi-au salvat viaţa. [...] Că nici Stalin nu va putea aproba acest masacru în masă şi chiar lui îi vor face greutăţi [...] Faţă de opunerea mea categorică, dar mai ales de argumentul Stalin şi Occident, Luca i-a convins şi pe ceilalţi să amâne hotărârea şi să găsească o altă soluţie fără zgomot, întru realizarea aceluiaşi scop.“ Acest episod tragic i-ar fi fost relatat de către Petru Groza prietenului Constantin Costişel, după ce acesta-l găsise, într-o dimineaţă, galben la faţă şi foarte tulburat, arată istoricul Dorin Liviu Bîtfoi.

Citiţi şi al patrulea episod al serialului „Apostolii lui Stalin“: Gheorghe Gheorghiu-Dej, electricianul cu patru clase: „Să aşteptăm cu construirea socialismului până îşi dă Ghiţă Bacalaureatul“

<strong>„Se consideră amant mai mare decât Casanova“</strong>

În fiecare dimineaţă, Petru Groza se trezeşte la 5.30. Pleacă la plimbare în parcul Herăstrău şi se opreşte pe terenul de tenis. Câteodată, e însoţit de Ana Pauker sau Teohari Georgescu. Adversari îi sunt însă vedetele vremii în sportul alb, care îl lasă să câştige. Petru Groza este, totuşi, un tenismen pasionat. Chiar şi în audienţele la rege mai merge uneori îmbrăcat în costumul în care aleargă pe teren, arată istoricul Dorin Liviu Bîtfoi în volumul „Petru Groza, ultimul burghez“. Are însă grijă să lase rachetele afară.

Dar nu doar pe terenul de tenis e rege Groza: încă din studenţie practică scrima cu rezultate excepţionale. „Bunăoară, era mândru şi se fălea cu câte genuflexiuni poate face el în şedinţele de gimnastică“, spune Alexandru Bârlădeanu în volumul Laviniei Betea, „Alexandru Bârlădeanu despre Dej, Ceauşescu şi Iliescu“. Se pare însă că avea şi adevărate talente sociale, după cum se autoportretizează în volumul de memorii „Adio lumii vechi!“: „Dansator bun şi cozeur neobosit, cu pantalonii totdeauna cu dunga ireproşabilă şi cu gulerele lucitoare şi proaspăt scrobite. [...] În acelaşi timp, şi un bun gimnast, fiind printre puţinii români cărora li se permitea luxul, pe acele vremuri, de a face tenis şi scrimă – compatrioţilor mai săraci închizându-li-se uşa cluburilor sportive, din cauza mirosului rural adus de la vatra părinţilor plugari sau muncitori din uzine şi mine“
.
În portretul Anei Pauker, apărut în revista americană „Time“ în septembrie 1948, e inclusă şi o scurtă prezentare a şefului său pe linie guvernamentală, Petru Groza: „Este un mare egocentrist, care se consideră un tenismen mai mare decât Tilden, un amant mai mare decât Casanova. La 64 de ani, aleargă zilnic înainte de micul dejun câte trei mile. Îi place să aibă propriul bodyguard, care să-i care echipamentul pentru meciurile de tenis. Fără îndoială, Groza este în mâna Anei. El se duce adesea la doamna Pauker şi o întreabă: «Mai aveţi nevoie de mine?»“.

Pe de altă parte, rămâne un pasionat al artelor: merge frecvent la teatru şi chiar îi apostrofează pe miniştrii din Cabinetul său că lasă goale scaunele rezervate lor prin protocol. Miniştrii s-ar deda însă la alte cochetării, pe care Groza le priveşte cu rezerve. Mai mult, îi roagă să-l anunţe când şi unde pleacă din ţară. Un fragment din şedinţa Consiliului de Miniştri de la 8 mai 1946. Mihai Ralea: „Pe Calea Victoriei noi avem voie?“ „Aveţi voie, dar n-aveţi rost.“

<strong>Pelerinaj la moartea lui Groza. „Patriarhul s-a întors acasă trist“</strong>

Schimbările politice şi tulburările sociale sunt dramatice. Dar sunt salutate făţarnic de românii aflaţi la cârma ţării. „Uriaşa forţă a Uniunii Sovietice şi a întregului lagăr al păcii, forţă din care fac parte integrantă şi realizările poporului nostru, constituie o chezăşie sigură a faptului că vremurile exploatării şi înrobirii nu se vor mai întoarce niciodată în ţara noastră“, scrie Petru Groza în broşura propagandistică de partid „Şase ani de la eliberarea României“, tipărită în 1950.

FOTO 1. 14 decembrie 1950. Este dezbătut proiectul de lege privind planul cincinal. FOTO 2. 8 noiembrie 1951. Petru Groza, C.I. Parhon, Emil Bodnăra, Gheorghiu Dej şi Miron Constantinescu vizitează sălile cu cadouri trimise de oamenii muncii cu ocazia aniversării a 50 de ani de către Dej

ÎI TRIMITEA CADOURI LUI BRÂNCUŞI
La 2 iunie 1952, în elanul schimbărilor şi epurărilor, Dej preia de la Groza funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri, decizie luată încă din zilele abdicării regelui, dar amânată din cine-ştie-ce motive. Apoi, Groza trece la prezidiul MAN, în locul lui C.I. Parhon. La 23 martie 1953, este dizolvat şi Frontul Plugarilor.

FOTO 1: 25 august 1951. Petru Groza îl conduce pe mareşalul sovietic K.E. Voroşilov. FOTO 2: 1955. Petru Groza, maraşalul chinez Ciu De şi Mihail Sadoveanu FOTO 3: 22 septembrie 1950. Walter Ulbricht, preşedintele RDG, Petru Groza, Dej, Miron Constantinescu, Teohari Georgescu şi Iosif Chişinevschi, la semnarea unui acord de colaborare în RDG şi RPR

Totuşi, din această funcţie va interveni pentru vechi prieteni şi foşti tovarăşi. Fie pentru reîncadrarea în muncă, fie pentru eliberarea din închisoare ori reintegrarea în societate. Comunistul Petre Pandrea povestea aspecte ale prieteniei dintre Groza şi Brâncuşi: „Darurile doctorului Petru Groza, trimise de la Bucureşti, pe când era preşedinte de Republică Socialistă, nu aveau un substrat politicastru de captaţiune sau alte parascovenii propagandistice. Prietenia dr. Petru Groza – Constantin Brâncuşi era cu mult mai veche“, arată săptămânalul „Flacăra lui Adrian Păunescu“ din 2001.

„CELE SOLICITATE
NU SE POATE APROBA“
Nu-şi aduce aminte, însă, de toţi prietenii. Academicianul Şerban Papacostea (86 de ani) a păstrat un document cinic, cu antetul Prezidiul MAN. Se întâmplase aşa: tatăl istoricului, Petre Papacostea, fusese arestat. Motive politice, „duşman al poporului“. Cu toate acestea, în trecut, el şi Petre Groza făcuseră parte din acelaşi Partid al Poporului, condus de mareşalul Averescu. După ce epuizase toate pârghiile pentru eliberarea din închisoare a lui Petre Papacostea, familia îşi pune ultima speranţă în vechiul coleg şi prieten Groza, ajuns mare între comunişti. Din partea MAN, vine însă următorul răspuns, cu această ortografie: „Referitor la cererea Dvs., vă facem cunoscut că cele solicitate de Dvs.nu se poate aproba, întrucât cel în cauză este internat de organele Securităţii Statului. Vă rugăm ca pe viitor, să vă adresaţi direct Ministerului Securităţii Statului“.

Începându-ne vizita cu trecerea în revistă a diferitelor exemplare de porci şi scroafe, cu şirurile lungi de purcei la supt, în timp ce unii porci erau spălaţi cu apă şi săpun, zadarnic am căutat urmele vreunor murdării. Petru Groza, despre colhozurile ruseşti

ÎL VRĂJEŞTE UN TRAVESTIT CHINEZ
La finalul anului 1954, Groza pleacă în China, unde se întâlneşte cu Mao. E impresionat de frumuseţea şi talentul unei artiste şi doreşte s-o felicite personal. Organizatorii îi spun însă că „artista“ e un artist deghizat, arată Ioachim Lazăr în volumul „Dr. Petru Groza în istorie“. La întoarcere publică volumul „Prin ţara celor 600 de milioane“, însă e lansată suspiciunea potrivit căreia o bună parte din carte, informaţii de enciclopedie, e scrisă de altcineva.

FOTO 1: Cu Mao şi soţia chinezului. FOTO 2: Cu Dalai Lama
FOTO 3: Pelerinaj la moartea lui Groza

„AM INTRAT ÎN «PALATUL PORCILOR»“
Trece prin URSS şi e primit cu răceală de Nikita Hruşciov, dar e primit. Petrece o vreme şi în „ţara prietenă“ – oricum, îndeajuns încât să adune suficiente experienţe ce pot fi publicate în volumul „Am văzut cu ochii ţara păcii“. Printre altele, face apologia colhozurilor ruseşti: „Am intrat în «palatul porcilor». În interior avem impresia că trebuie să ne scoatem şi pălăria din cap, fiindcă acest interior, văruit cu un alb impecabil, strălucea de curăţenie. Începându-ne vizita cu trecerea în revistă a diferitelor exemplare de porci şi scroafe, cu şirurile lungi de purcei la supt, în timp ce unii porci erau spălaţi cu apă şi săpun, zadarnic am căutat noi, prin colţurile compartimentelor, urmele vreunor murdării“. Fireşte că e doar un amănunt, dar tot acolo face cunoştinţă şi cu o „porcăreasă“.

Din 1956, începe să-l supere inima: în câteva zile, face infarct de cinci ori. Va fi din ce în ce mai puţin activ – chiar şi plimbările pe malul lacului Herăstrău vor fi reduse. La 1 ianuarie 1958, intră în comă, iar pe 7 ianuarie, la ora 4.00, se stinge. Pe ultimul drum l-au condus Gheorghiu-Dej, Chivu Stoica, Gheorghe Apostol, Emil Bodnăraş, Petre Borilă (născut Iordan Dragan Rusev), Nicolae Ceauşescu, Alexandru Drăghici, Alexandru Moghioroş (născut Mogyorós Sándor), Constantin Pârvulescu şi Leontin Sălăjan (născut Leon Szilágyi). Slujba a fost oficiată de patriarhul Justinian. ÎPS Bartolomeu Anania scria, în 1999, în revista „Atitudini“: „Patriarhul s-a întors atunci acasă trist, abătut şi a spus: «Am pierdut un mare sprijin»“.

Click pe imagine pentru a o mări!

<strong>De ce a vrut Petru Groza să se sinucidă</strong>

Petru Groza, elev la şcoala maghiară din Lugoj, şi alţi trei colegi fură banii unei servitoare din oraş. Femeia avea „un ciorap plin cu bani – ciorap colorat şi cu o verigă la mijloc –, multe femei pe vremea aceea foloseau astfel de ciorapi drept poşetă“, îşi aminteşte hoţul în volumul de memorii „Adio lumii vechi!“. Fapta însă e descoperită în faţa clasei, iar cei patru şuţi sunt puşi la zid în cel mai înduioşător mod: „tocmai când încurcasem mai bine pe anchetator prin atitudinea noastră dârză, iată că pe neaşteptate unuia dintre noi i-a venit rău şi a vomitat, ţâşnind din el numai frişcă şi cremă. Pesemne prăjiturile erau stricate“, mărturiseşte Groza în volumul de memorii.

Adam Groza şi cei trei copii ai săi: Liviu, Petru şi Victor

„PLUTEAM PE ARIPILE UNEI FERICIRI NECUNOSCUTE“
Părintele tâlharului e chemat de urgenţă la Lugoj, iar Petru, de teama consecinţelor, le promite complicilor că se va sinucide. Lucrurile par foarte simple, aşa că micul Petru, cu conştiinţa încărcată, se duce pe un pod din oraş şi se aruncă în apa Timişului. Cu haine şi cu cărţi! Pentru că apa e destul de mică, se loveşte cu ceafa de fundul râului, îşi pierde cunoştinţa, dar e tras la mal de un sergent care-i văzuse exhibiţiile. „Eram în rai, în mijlocul unor minunate coruri îngereşti, cântate de numeroşi şi frumoşi îngeri! Pluteam pe aripile unei fericiri necunoscute“, va descrie Petru Groza starea de inconştienţă în volumul de memorii. Când îşi va reveni, va vedea chipul tatălui său, „cu barba lui neagră care-i înconjura faţa“.

Petru Groza, elev la Orăştie

SABOTEAZĂ SLUJBA DE ÎNVIERE
Pedeapsa: este scos de tată şi de la această şcoală şi trimis la Şcoala confesională evreiască din Coştei. Copilul nu e la prima abatere: când era în şcoala primară din Coştei, furase praful de puşcă al bisericii, păstrat pentru a fi bubuit în timpul slujbei de Înviere. După ce-i lăsase pe ţărani fără tradiţionalele petarde de Paşte, fusese prins explodând praful prin sat. Fusese atunci bătut corecţional de tatăl său, preotul Adam Groza. Acum însă, părintele nu mai îndrăzneşte să-l atingă. Îl mută însă, în septembrie 1895, la Colegiul Evanghelic maghiar din Orăştie. Când îşi mai însoţeşte tatăl la Lugoj, cu trăsura, e recunoscut de oameni chiar de la porţile oraşului ca sinucigaşul de pe pod. „Părinte, ăsta-i ăla de s-a aruncat în Timiş?“, e întrebat tatăl său, povesteşte Groza în „Adio lumii vechi!“. La Orăştie însă, în ciuda programului extrem de sever al şcolii, Petru Groza rămâne acelaşi drac din copilărie: se bate cu Bela Serestely, pentru că acesta-i spusese că doarme ca un „güzü“, iar termenul i se pare cu rădăcini şovine. După ce disputa se încheie, Petru află că güzü este un şoricel de câmp.

Părintele Adam Groza

„VREI CĂSĂTORIE? ŞTERGE-TE LA NAS!“
După terminarea liceului, Petru vrea să debuteze cum se cuvinte în viaţa de adult: îşi ia certificatul de maturitate şi, chiar a doua zi după absolvire, se duce la fostul protopop Vasile Domşa, s-o peţească pe bruneta cu ochi mari pe care acesta o avea în bătătură, arată istoricul Dorin Liviu Bîtfoi. Deşi protopopul acceptă, mama fetei se opune ferm: „Ce? Vrei căsătorie? Mai întâi şterge-te bine la nas şi du-te la şcoală înainte!“, i-a spus femeia, potrivit volumului de memorii „Adio lumii vechi!“.

1908, Coştei. Preotul Adam şi cei copii: Liviu, Petru şi Victor

PLĂTESC „MICII BARONI“ PENTRU O FATĂ?
Rănit în orgoliul său de adolescent, Groza decide să se înscrie la Facultatea de Drept şi Ştiinţe Economice a Universităţii din Budapesta. În septembrie, alături de amicul Rudolf Oprean din Târnăviţa, ia acceleratul din gara Balinţ şi pleacă. Ajunge în Budapesta, găseşte o cameră mai ieftină, cu două paturi, apoi se duce la gară, ca să-şi ridice şi bagajele. Când să se-ntoarcă, îşi dă seama că uitase numele străzii, povesteşte istoricul Dorin Liviu Bîtfoi. Va petrece noaptea la un hotel. A doua zi, găseşte însă o altă cameră, mai bună. Pe strada Képiró (n.r. –  în traducere, scriitor de icoane). Se mută acolo. Când să adoarmă, observă că mai multe fete îi privesc şi chicotesc, ca fetele: „Micilor baroni, ce mai faceţi?“. Dimineaţa află că nimeriseră pe una dintre străzile larg recunoscute în Budapesta pentru momentele dese de pierzanie, unde prostituţia era legalizată cu ţidulă.

Avocat sagiar Petru Groza

Şi la facultate, astfel de necazuri caraghioase se ţin lanţ. Mănâncă la Căminul Academic din oraş, unde provocările cu iz de şovinism îl atrag din nou în scandaluri. Deşi acceptaseră că, fiind români, sunt despărţiţi de un perete de sticlă de restul mesenilor, Petru şi prietenul său zăresc într-o zi n nou anunţ: li se interzice să vorbească în limba română „valahilor trădători şi puturoşi“, scrie Dori Liviu Bîtfoi. Ignoră avertismentul şi îşi văd de discuţii până când lângă ei se opresc doi tineri care le cer bani pentru repatrierea osemintelor patriotului Ferenc Rákóczi, mort în Turcia. Petru e impertinent: n-are bani pentru „nişte ciolane musulmane“, preluând zvonul vremii care contesta autenticitatea relicvelor. Se iscă o bătaie mare, Petru reuşeşte să spargă paravanul de sticlă, dar e salvat de chelneri de la o bătaie zdravănă.

„ENGLEZII UNA SCRIU ŞI ALTA CITESC“
Totuşi, în perioada studenţiei, se plimbă în lume, cunoaşte şi se împrieteneşte cu oameni precum Octavian Goga, Alexandru Beldiman, Richard Wagner,Traian Vuia, se plimbă prima oară cu maşina şi îşi lasă prima oară barbă – ba chiar se amărăşte când barba încetează să mai crească. În Londra, la 2 aprilie 1906, are o comică revelaţie, după ce observă că şoferul autobuzului nu auzise de „Staţia Waterloo“: după ce-ai arată acestuia ce scrie pe biletul lui, conchide: „Şi am văzut atunci cum englezii una scriu şi alta citesc“.

După absolvire, se angajează la cabinetul unui celebru avocat din Lugoj, cunoscut în oraş pentru avarismul său. Dar vicleanul Petru Groza îl dovedeşte şi pe acesta folosind aceeaşi politică a paşilor mărunţi pe care o va exploata şi mai târziu: renunţa la prima lună de salariu, pe motiv că nu l-ar merita, apoi pretinde sume mai mici decât cele care i se cuvin. În câteva luni, Groza are un salariu mai mare decât orice stagiar.

Idila cu Elena Lupescu. Şi alte femei

În vremea în care Petru Groza era avocat stagiar, tatăl său, Adam Groza, îl sfătuieşte c-ar fi bine să-şi vadă şi de ale sufletului. Îi recomandă pe fiica unui bănăţean, om bogat, fată frumoasă, s-o ia de nevastă. Peţitorul merge ferchezuit bine la casa fetei, o duce la salon în Băile Herculane, o dansează frumos, dar fata, la o chestie, nu prea-i place. Lui i-ar plăcea „o plantă sălbatică din câmpul liber bătut de ploi şi vânturi sau ars de soare, cu emoţii colorate, cu furtuni interne, care îşi trimit descărcările prin cele două ferestre, tot atât de colorate, ale sufletului, provocând pasiuni şi tulburând sufletele acelora care privesc înăuntru“, povesteşte în memoriile sale. Totuşi, după o plimbare prin romanticul peisaj din Grota Hoţilor hotărăşte s-o ia pe fată.

A UITAT DE CĂSĂTORIA SA
Se întoarce acasă, pune la punct totul şi anunţă că ajunge a doua zi, la căsătoria civilă. La rugăminţile insistente ale prietenului Ulpiu Almăşan, decide însă să amâne puţin plecarea, ca să participe la logodna bărbatului. Ameţit de şampanie, se trezeşte abia în zorii zilei. N-are timp s-ajungă. Căsătoria civilă trebuie amânată. Ajunge în Lugoj spre seară şi se duce la cafeneaua Corso, unde trebuie să stea două ore, până vine următorul tren. La Corso, însă, se întâlneşte cu alţi prieteni, apar şi lăutarii, vine şi şampania, iar totul se termină din nou în zorii zilei. Petru Groza se trezeşte buimac şi pleacă într-un suflet la viitoarea lui mireasă. E întâmpinat de un socru mic, negru de supărare, pentru că aflase ce se întâmplase în Lugoj. Nici c-o să-şi mai vadă mireasa vreodată! Totul s-a terminat.

În primăvara lui 1913, se îndrăgosteşte de o unguroaică. Tatăl, naţionalist, nu-i de acord, dar Petru îl linişteşte: „Atât m-am ocupat cu ea cât cu oricare altă cucoană cu care am venit în atingere“. Totuşi, din legătura celor doi se va naşte Maria. La 26 februarie 1916, se căsătoreşte cu Ana Moldovan (foto), fată înstărită, de familie bună, cu tradiţie.

Prin 1923, Petru Groza are o scurtă, platonică, dar profundă idilă cu Elena Lupescu (foto). Se întâlneau adesea pe Calea Victoriei şi-şi fixau privirile. Era „înaltă, de statură plină, asemenea muzelor lui Rubens, cu părul roşcat, cu pistrui pronunţaţi pe faţă şi cu ochii verzui, trăsături care, toate laolaltă, graţie mâinii măiestre a Creatorului, întruchipau farmecul feminin care atrage puternic din prima clipă sexul celălalt[...] Privirile ei numai cu greu puteau fi furate în această atmosferă de cochetărie de corso, aşa încât trebuia multă pricepere pentru a-i prinde o clipă privirile. Ea păşea întotdeauna plină de demnitate, privind de obicei înainte, şi asta mă îndârjea, iar hotărârile mele de a satisface curiozitatea capricioasă care mă cuprindea se opinteau la gândul că totul este regizat de arta unei cochete din lumea mare, ca nu se mulţumeşte numai cu mici vînaturi [...] A trece pe lângă o astfel de apariţie feminină fără să o remarci ar fi însemnat să-ţi dai ţie însuţi un certificat de lipsă de iniţiativă şi de fantezie, fantezie care ne colorează viaţa şi ne-o face atât de plăcută.“.

Groza pune să se afle cine e femeia. După câteva săptămâni, primeşte o scrisoare în limba franceză, pe care o deschide soţia sa şi i-o citeşte. „E noapte, e ora două, somnul mă cuprinde. Îmi lipsesc privirile pe care le prindeam în plimbările noastre de pe Cale“. Semnat: „Ea“. Adică Elena Lupescu! Peste doi ani, femeia fuge cu Carol la Paris.

<strong>Ţine primul discurs la Alba Iulia în 1918</strong>

30 octombrie 1918. Petru Groza se eliberează din armată. E trimis la vatră direct în problemele cele mai fierbinţi ale politicii din Transilvania (e absolut necesar să spunem aici că fiul lui Adam era singurul soldat cu costume croite la comandă!). Se înscrie în Comitetul Naţional Român Central, iar pe 29 noiembrie e la Alba Iulia, cu 30.000 de hunedoreni, arată istoricul Dorin Liviu Bîtfoi.

Militar în Primul Război

Cum necum, ajunge în Marele Sfat Naţional condus de venerabilul Gheorghe Pop de Băseşti. E îmbrăcat într-un costum sport, cu o şapcă din aceeaşi stofă, cizme maro şi cravaşă în mână. Se ţin discursuri, se face apel la valorile comune ale poporului, fiecare participant vrea să intre în istorie cu două-trei fraze memorabile. Groza îl întrerupe pe unul dintre vorbitori şi-l apostrofează: prea multă vorbă, oamenii aşteaptă afară! Iese din sală, se urcă la una dintre tribune şi ţine un discurs improvizat de o jumătate de oră. E primul orator al Marii Adunări de la Alba Iulia.

BUCUREŞTI: „MĂ, FRAŢILOR, MIROASE A ŢIGĂNIE!“
În noiembrie 1919, la doar 35 de ani, devine deputat în prima Adunare Constituantă a României Mari, iar la începutul lui 1920, „descalecă“ în Bucureşti, alături de colegii ardeleni. La sosire, unul dintre ei exclamă: „Mă, fraţilor, pe aici miroase totul al dracului a ţigănie!“, îşi aminteşte Groza în volumul „Adio lumii vechi!“. Oraşul îl uimeşte mai mult decât Budapesta, Londra sau Parisul: e intrigat de farmecul femeilor, de contrastele dâmboviţene, de la luxul ostentativ până la sărăcia lucie, de „spelunca sinistră“ Capşa şi de „nonşalanţa cu care-şi aranjau între ei treburile, bărbaţi şi femei“.

 CEL MAI TÂNĂR MINISTRU AL ROMÂNIEI MARI
La 17 aprilie 1920, după o ruptură survenită în Partidul Naţional Român, se înscrie în Partidul Poporului (PP), formaţiunea mareşalului Alexandru Averescu, iar la 23 aprilie 1921 e numit ministru interimar al Comunicaţiilor, iar apoi ministru al Ardealului. La cei 37 de ani ai săi, Groza este cel mai tânăr ministru al României. După primele misiuni din fotoliul ministerial, va ajunge la următoarea concluzie, publicată în memoriile sale: „în definitiv, în materie de dragoste şi de politică, cuvântul de onoare nu operează întotdeauna“.

La finalul Primului Război Mondial

După căderea guvernului Averescu, în decembrie 1921, lui Groza i se fac oferte politice de la Alexandru Marghiloman şi chiar de la Brătianu-fiul. Se întreţine cu regele Ferdinand, iar în 1922, la încoronarea suveranilor la Alba iulia, Groza e la slujba ofcială. Este timp de patru ani, membru în Comitetul Superior Agrar, poziţie din care se îngrijeşte să le dea pământ ţăranilor prin aplicarea reformei agrare. Urmează patru ani în care e deputat al Partidului Poporului, în circumscripţia Deva – singurul membru PP ales în tot Ardealul. În acelaşi timp, se lansează şi în afaceri. Ca un adevărat capitalist popular. Acumulează moşii, fabrici, bănci, magazine, hoteluri, cinematografe, mori, uzine de electricitate şi izvoare de ape minerale.

DECEBAL, ULTIMUL REGE AL LUI PETRU GROZA
La 30 martie 1926, după patru ani de guvernare liberală, e instituit al doilea guvern Averescu, unde Groza e numit ministru la Departamentul Lucrărilor Publice – poziţie din care descoperă o acţiune de spălare de bani a cărei autor este inginerul Bănescu: omul punea pe seama Casei Regale sume importante din bugetul ministerului pentru mai multe lucrări care, de fapt, nu existau. După două întrevederi cu regele Ferdinand, tot nu reuşeşte să se descotorosească de Bănescu. Va spune, prim urmare, că Decebal a fost ultimul său rege. „De atunci am devenit republican“. La 14 iulie 1926, e demis de la minister. În iunie 1926, ieşise din nou deputat.

Deputatul Petru Groza

În 1927, după moartea regelui Ferdinand şi în urma conflictelor politice tot mai abrupte, se retrage la Deva, unde îşi construieşte o vilă luxoasă, proiectată chiar de Horia Creangă, nepotul povestitorului. Stă acolo până în 1933, rămânând la curent cu viaţa politică românească, dar în care se implică lapidar.

ÎN ’34 VREA „PRĂBUŞIREA ŢĂRILOR CAPITALISTE“
La începutul lui ianuarie 1933, asistă la o reuniune a ţăranilor nemulţumiţi de „chestiunea conversiunii“. Îi seduce pe ţărani şi hotărăşte să facă, la 18 aprilie, primul congres al unui Front al Plugarilor. Între timp, au loc mai multe ciocniri cu forţele de ordine. Groza e chemat la mai multe procese – printre care, la 9 martie 1936, alături de Romulus Zăroni. La 12 februarie 1933, îi este cenzurat ziarul „Horia“, oficiosul micului partid, care avea sloganuri profetice precum „Plugari din toate colţurile ţării, uniţi-vă cu noi!“. La 11 iunie, e ales preşedinte de onoare al Partidului, dar preferă să se prezinte drept „animator“ al formaţiunii politice. Este ales, însă, la 8 noiembrie, preşedinte executiv. La alegerile din decembrie 1933, „plugarii“ obţin sub 1%.

Ideile lui virează tot mai mult către stânga, dar spune că activitatea lui n-are nimic de-a face cu politica la zi. El vrea să educe ţăranii, să facă din ei o avangardă. La 21 ianuarie 1934, notează în agenda sa: „Mai mare decât biruinţa bolşevismului nu poate fi – cred eu – decât nădejdea în prăbuşirea ţărilor burgheze capitaliste prin propriie păcate“, arată istoricul Dorin Liviu Bîtfoi.

În 1923, cu Octavian Goga

Pe parcursul anului 1935, are întrevederi cu mai marii lideri de partid ai vremii, însă e dezamăgit de ideile fiecăruia în parte. Alianţă face însă cu oameni politici şi mai puţin politici precum: Petre Pandrea, Petre Constantinescu-Iaşi, Ion Gheorghe Maurer şi Athanasie Joja: la 6 decembrie, sub gorunului lui Horea de la Ţebea, se încheie „Acordul de Front Popular Democratic între Frontul Plugarilor, Blocul pentru Apărarea Libertăţilor Democratice şi Partidul Socialist“. Partidul lui Groza rămâne totuşi în cea de-a doua ligă a politicii româneşti, însă liderul se străduieşte să încheie înţelegeri cu alte formaţiuni de aceeaşi factură, printre care social-democraţii, reprezentaţi de Lothar Rădăceanu, ori comuniştii lui Lucreţiu Pătrăşcanu.

„PETRACHE, TE-AI DAT CU COMUNIŞTII?“
Istoricul Şerban Papacostea îşi aminteşte o întâmplare povestită de tatăl său, Petre, membru de frunte în partidul lui Averescu. „Ştiu că, odată, s-a întâlnit tatăl meu cu Petru Groza în anticamera mareşalului Antonescu, fiecare cu problemele lui. Atunci era guvernarea Antonescu. Şi, înainte de a intra în cameră, pentru că era coadă la primiri, tatăl meu l-a întrebat: «Petrache, e adevărat că te-ai dat cu comuniştii?». Iar el i-a spus: «Nu, Petrică, dar
îi simt că vin». Şi a făcut opţiunea «cea bună», mă refer la cea oportună, nu în sensul moral“, ne-a explicat academicianul.

Totuşi, după hotărârea Diktatului de la Viena de a dezlipi Ardealul de Nord din teritoriul românesc, Groza cere sprijinul lui Iuliu Maniu să facă demonstraţii în stradă la Alba Iulia. Maniu, însă, îşi amână rezistenţa până când aceasta devine inutilă. Trădat, Groza consemnează momentul în jurnal în termeni precum „naţionalismul de paradă“ al conducătorilor statului. Pe o hartă a României pe care scria „Nicio brazdă nu se uită“, plugarul scrie ironic „Se dă, dar nu se uită“, potrivit biografiei „Petru Groza, ultimul burghez“.

„VREAU SĂ TRĂIESC – PENTRU FEMEI ŞI PATRIE“
În toamna lui ’40, legionarii îl atacă în propria casă şi e nevoit să se apere cu arma. Aceiaşi rebeli politic îl cheamă apoi la consultări. La Athénée Palace, sediul provizoriu vopsit în verde al Gărzii de Fier, Horia Sima şi Petru Groza îşi dau mâna. Unul dintre legionarii asistenţi la discuţii spune că şi ei, legionarii, vor să moară pentru patrie, aşa cum vrea şi interlocutorul lor. Ferm, Groza îl contrazice: „Eu vreau să trăiesc – pentru femei şi pentru patrie“.

La ieşire, urcă împreună într-un autoturism verde, cu tapiserie roşie. Groza remarcă ironic: „După atâta verde, e liniştitor să mai vezi şi puţin roşu“. În maşină, Sima îi povesteşte o anecdotă: un tovarăş se prezintă speriat la Stalin: „Ştiţi cât de verde e România?“. Stalin: „Şi pătlăgelele sunt verzi, apoi se coc“. Groza adaugă triumfalist că ceea ce a fost roşu nu se mai face verde niciodată. Momentul este redat cu fidelitate în volumul „Petru Groza, ultimul burghez“. În timpul rebeliunii legionare, în ianuarie ’41, casa lui Groza mai e atacată o dată de legionari. Unii „grozişti“ contemporani dau ca veritabil acest dialog: „Domnule Groza, potrivit legii, sunteţi arestat!“. „Care lege, măi, băieţi, voi nu ştiţi că în timpul rebeliunii nu sunt legi?“.

În 1942, are o întrevedere de utilitate la Predeal, cu mareşalul Antonescu: doar el poate să-i acorde o viză pentru Ungaria, că voia să plece acolo. „În fiecare zi mi se cere să iau măsuri contra Dtale, în fiecare zi. Dar n-o fac. Nu fac prostia asta. Nu fiindcă am frică de D-ta. Nu mi-e frică de D-ta, nu mi-e frică de nimeni. Da nu Te iau în serios. D-ta comnist: cu mori, cu hoteluri, cu palate. Eu sunt om sărac. Şi casa asta e o bogăţie numai în aparenţă“, i-ar fi spus Antonescu, potrivit lui Liviu Dorin Bîtfoi.

<strong>Friptura lui Tătărescu</strong>

31 ianuarie 1945, şedinţă de Consiliu FND. Ia cuvântul Gheorghe Gheorghiu-Dej: „O sugestie venită din loc destul de competent mi-a dat friptura pe la nas: «Miroase? Îţi place? Ia fă-i lui Tătărescu şi celorlalţi». [...] Friptura o s-o aibă FND. Aşa trebuie să lucrăm“. Vasile Luca îl completează: „Noi trebuie să fim mai diplomaţi şi să mai turnăm puţină culoare în Guvernul care îl facem. [...] Luăm o figură liniştitoare şi dovedim că în acţiunea noastră vrem să fim loiali cu Regele şi vrem să lucrăm [...] Şi linia lui Tătărescu o putem combate mâine. Îl putem şi aresta dacă încearcă să danseze în altă parte.“

Tătărescu a semnat nota de respingere a României la Planul Marshall.

Tătărescu a fost unul dintre cei care au girat tranziţia României către statutul de satelit al URSS. Era flexibil şi cooperant, nu intransigent anticomunist. Se putea sta la masă cu el. Tătărescu a fost viceprim-ministru şi ministru al Afacerilor Străine în primele două guverne ale lui Petru Groza, între 6 martie 1945 şi 6 noiembrie 1947. Apoi, a fost deţinut politic. La Sighetu Marmaţiei şi în puşcăriile din Bucureşti. Efemer tovarăş de drum.
Totuşi, Tătărescu, om politic arhicunoscut în România interbelică şi postbelică, n-a avut doar rolul de expoziţie în guvern. Tătărescu, se pare, a vrut să joace cartea Moscovei. Fie pentru că era duplicitar, fie că era, de fapt, un vizionar. Orişicât, despre un pic de idealism tot trebuie să fie vorba.

„PENTRU A DOUA OARĂ, CEDEAZĂ BASARABIA“
La 11 august 1946, conduce delegaţia română la Conferinţa de Pace de la Paris, unde expune dezideratele naţionale: recunoaşterea calităţii de stat cobeligerant şi caracterul nedrept al unor clauze economice. Dacă e să judecăm cu detaşare, nu obţine nici una, nici alta. Fostul premier Constantin Sănătescu notează în jurnalul său: „S-a mulţumit a cere uşurarea clauzelor economice din partea Angliei şi Americii, dar chestiunile vitale – frontierele de nord-est şi plecarea trupelor din ţară – nu au fost atinse. Pentru a doua oară, Tătărescu cedează Basarabia şi Bucovina de Nord, fiindcă în 1940, când s-au cedat prima oară, el era preşedintele Consiliului de Miniştri“, arată nota de jurnal citată de Stelian Neagoe în volumul „Cazul Gheorghe Tătărescu, plata şi răsplata «tovarăşilor de drum»“.

„PCR NU POATE IERTA“
La 20 mai 1947, în şedinţa de guvern, încep primele atacuri la adresa lui: Dej prezintă proiectul de lege despre o eventuală naţionalizare a întreprinderilor industriale. Tătărescu aduce critici. Dej îi răspunde că apare „mai mult ca un apărător al clasei pe care o reprezintă în Bloc, decât un apărător al intereselor naţionale ale întregului popor“. În câteva zile, e dat publicităţii un memoriu pe care Tătărescu intenţiona să-l discute în Guvern, document care conţine critici dure la adresa reformelor economice şi măsurilor opresive. Ziarul „Dreptatea“ din 6 iunie 1947 titra: „PCR nu poate ierta şi nu va ierta d-lui Tătărescu actul publicat. Aşteaptă doar un moment mai prielnic pentru a-i plăti cu dobândă.“

Momentul nu întârzie. Pe 3 şi 5 noiembrie, Sorin Toma (născut Moscovici) semnează articole denigratoare la adresa grupului lui Tătărescu. „Putregaiul de la Ministerul de Externe să fie extirpat cu toată hotărârea şi cât mai repede“. Până la 6 noiembrie, e decisă demiterea miniştrilor tătărescieni. „Pentru această retragere pledează şi starea sănătăţii mele, care îmi impune un serios şi lung repaos“, îi scria Tătărescu piretenului şi colegului de partid Petre Bejan, potrivit istoricului Petre Ţurlea, în volumul „Partidul Naţional Liberal Tătărescu“.  

„MORBUL LUI POTT“
5/6 mai 1950, noaptea. Mandat de arestare nr. 01325 din 4 mai 1950. „Administraţia Penitenciarului (n.r. – Jilava) va primi şi reţine pe acuzatul Tătărescu Gheorghe până la noi ordine înaintând dovada de încarcerare.“ Alături de Tătărescu mai cad 66 de persoane. Groza încuviinţează arestarea, arată Stelian Neagoe. Pentru următorii cinci ani, Tătărescu va rămâne în spatele gratiilor.

La 25 iunie 1952, în referatul cu nr. 532, medicul arestului scrie despre deţinutul „Tatar Bunar“ (numele de cod al lui Tătărescu): „Raportăm că numitul cere să facă o declaraţie scrisă în numite probleme – deoarece simte că-l părăsesc puterile“. Lt. Col. Soltuţiu raportează ministrului de interne Alexandru Drăghici, care raportează tovarăşului Chişinevschi, membru în Biroul Politic şi secretar CC, care raportează lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, care dispune: să fie martor al acuzării în procesul Pătrăşcanu. După ce-l mai fierb puţin în spatele gratiilor, îi permit internarea, la 4 martie 1953, la „Victor Babeş“, în Capitală. Suferea, printre altele, de „Morbul lui Pott“, adică tuberculoză osoasă localizată la coloana vertebrală, spune Romulus Dima în „Gheorghe Tătărescu, lumini şi umbre“.

Tătărescu participă, în final, la procesul lui Pătrăşcanu. După depoziţie, comunistul îl priveşte cu dispreţ şi-i spune un singur cuvânt: „Lichea!“, arată istoricul Stelian Neagoe. La 6 iunie 1955, Tătărescu e eliberat. La 28 martie 1957, Tătărescu se stinge la spitalul Panduri. Fiica sa, Sanda Tătărescu-Negropontes, îşi aminteşte ultimul dialog cu tatăl său: „Cumplite vremi mi-a fost dat să trăiesc, copilule!“ „Care zi din viaţa dumitale ai fi vrut să o faci altfel decât a fost?“ „Niciuna.“

A oprit bolşevicii să vină înspre apus

Tătărescu şi-a sculptat numele adânc în istoria României secolului XX. În viaţa politică, nu a ratat nicio oportunitate şi a fost mereu pregătit să fie la momentul potrivit. S-a născut în Craiova, la 22 decembrie 1886, şi a făcut Dreptul la Paris. Din 1912, s-a dus la liberali şi a luptat în Marele Război. A fost avocat al statului pentru Ministerul Instrucţiunii Publice, deputat de Gorj şi subsecretar de stat la Interne. Din această funcţie, a înăbuşit revolta de la Tatar Bunar din septembrie 1924. Mişcarea din sudul Basarabiei avea scopul de a extinde revoluţia bolşevică înspre apus. Din 1931, a fost ales secretar general al liberalilor.

Guvernul Tătărescu, în 1934

La 4 ianuarie 1934, Carol al II-lea l-a numit la conducerea Consiliului de Miniştri, deşi nu era preşedintele partidului. Până în ’37, a luat o mulţime de măsuri contestabile, precum prelungirea stării de asediu şi a cenzurii, dizolvarea grupărilor politice care atentau la siguranţa naţională, interzicerea publicaţiior clandestine, întărirea Guvernului în detrimentul Parlamentului. La 17 noiembrie ’37, Carol îi dă din nou mandatul de premier. Cea mai importantă misiune: organizarea alegerilor. Eşecul acestei misiuni a deteminat instaurarea, în 1938, a dictaturii regale.Tătărescu a fost trimis ambasador la Paris, iar din 24 noiembrie 1939 a fost numit din nou preşedinte al Consiliului de Miniştri.

În noaptea dintre 26 şi 27 iunie 1940, guvernul sovietic a somat România să părăsească urgent cele două ţinuturi ce urmau să intre în componenţa Uniunii Sovietice: Basarabia şi Bucovina de Nord. Pe 4 iulie, cabinetul Tătărescu şi-a depus mandatul.  La 18 decembrie 1944, a fost lansat Manifestul-Program al partidului său, rupt din PNL: PNL-Tătărescu.

<strong>Elevul Zăroni dintr-a şaptea</strong>

Romulus Zăroni, ţăran sincer, hunedorean, bărbat cu şapte clase, semianalfabet, dar cu educaţie riguroasă dobândită pe teren, efectiv lucrând pământul, plugarul de serviciu şi om de casă al lui Petru Groza, acest Romulus Zăroni a fost primul ministru al Agriculturii în primul guvern comunist. În epocă, a fost ţinta celor mai multe bancuri. Între cârtitorii la adresa regimului, circula o epigramă cu iz de anecdotă, atribuită epigramistului Păstorel Teodoreanu: „Caligula Imperator/ A făcut din cal senator./ Petru Groza, mai sinistru,/ A făcut, din bou, ministru“. Zăroni era zootehnist. Dar a fost şi coada de topor în aplicarea politicilor comuniste cu privire la ţărani. Şi-a pus semnătura – alături, fireşte, de regele Mihai – pe reforma agrară din ’45 şi a pregătit conştiincios ampla acţiune de colectivizare de mai târziu. Reconstituim, scolastic, cele mai frumoase momente şi schiţe din viaţa lui Romulus Zăroni, folosind exclusiv dosarul de cadre găsit la Arhivele Naţionale, în Colecţia 53. Sunt, aici, câteva portrete de o candoare aparte. După cum urmează.

Romulus Zăroni şi Miron Belea (în centru), alături de ţărani plugari

Apostolii lui Stalin. Romulus Zăroni, ţăranul analfabet ajuns ministru

FIUL EVEI. ŞCOALA ŞI MUNCA
Romulus Zăroni s-a născut la 28 aprilie 1906, în satul Nădăştia de Sus, de lângă oraşul hunedorean Călan, din părinţii Ioan şi Eva. Face, „în particular“, şapte clase la şcoala primară din sat. Termină cursurile în ’24. Din ’53, după pionieratul în Ministerul Agriculturii, se înscrie şi la Şcoala medie tehnică de zootehnie. Curs fără frecvenţă de doi ani. Ajunge apoi chiar pe treptele Facultăţii de Zootehnie. În CV, zice că ocupaţiunea sa a fost, „din copilărie până în 944“, agricultura. Apoi, direct, ministru al Agriculturii (6.11.1944 – 1.12.1946), ministru al Cooperaţiei (1.12.1946 – 18.04.1948), membru în prezidiul MAN (18.04.1948 – 24.01.1952) şi director al Gospodăriei Agricole de Stat Roşia (GAS Roşia, 27.04.1953 – 1.07.1955).

VĂCAR, TÂMPLAR, BIBLIOTECAR, PLUGAR
Referatul de partid de la GAS Roşia arată că, pentru a-şi câştiga existenţa, renunţă la şcoală după patru ani, în 1918, şi păzeşte vitele ţăranilor din sat. Din 1919, e dat la meseriaş să-nveţe tâmplărie. Din 1924, „organizează în satul natal o asociaţie culturală a tineretului“ şi aşa, mânat de cultură, se mai înscrie o dată la şcoală. Până-ntr-a şaptea. După armată, tot către cultură se îndreaptă: „are o contribuţie de seamă la înfiinţarea unei biblioteci populare săteşti“. Din ianuarie 1933, sub gorunul lui Horea din Ţebea, pune şi el umărul la înfiinţarea partidului lui Petru Groza, Frontul Plugarilor, căruia i se dedică şi „se dovedeşte a fi un bun agitator“. O menţiune pe care Zăroni avea curajul s-o facă abia în aprilie ’54: „În anii copilăriei, prin 1923-24, simpatizam pe studenţii legionari“.

REFERINŢE CULTURALE ÎN CV-UL LUI ZĂRONI
„Armata a fost făcută în vechea armată, în anul 1928-30 gradul sergent“, scrie Zăroni. Şi se laudă şi cu realizările sale intelectualiceşti: „Numai lucruri cu caracter politic: «De ce nu trebuie să fie plugarul ţăran fascist» apărută în anul 1937“. E vorba de o broşură. O ultimă referinţă culturală din CV-ul său de partid: „Am fost supus multor terori jandarmereşti şi arestări până la 23 aug. 944 în fostul judeţ Hunedoara. Amănunte în vol Răscoala Pământului“. E vorba despre „Răscoala pământului“, a lui Gheorghe Micle, fruntaş plugar şi el, autor de propagandă. 

Dacă viaţa personală a unui politician, fie el şi ministru al Agriculturii fără portofoliu academic, ar trebui să fie publică doar în cazul în care aceasta e relevantă pentru activitatea sa, un episod aparte din familia lui Zăroni descrie perfect obedienţa sa politică: în 1949, în preajma etapei violente a procesului de colectivizare, Zăroni divorţează de soţia sa pentru că aceasta refuză să predea pământul statului. Se recăsătoreşte, în 1954, cu rusoaica Ştefania Dobrovolschi.

În anul 1952, trece ca prin urechile acului de valul de epurări din partid: „Am fost înştiinţat de către Biroul Executiv al CC al FP pe la sfârşitul lunii iunie 1952, după evenimentele petrecute în CC al PMR în legătură cu abaterea oportunistă de dreapta (n.r. – eliminarea din viaţa publică a celor trei: Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georgescu) că verificarea activului FP a scos în evidenţă că şi eu sunt printre cei visaţi de măsurile de înlăturare din organizaţie, prin faptul că am avut mijloace de exploatare“, scrie Zăroni reprezentanţilor FP la 18 august. Scapă însă de verificările ulterioare şi-şi găseşte un fotoliu călduţ de director al GAS Roşia.

„Umblând desculţ pe brume reci“

Romulus Zăroni a devenit membru în PMR abia la 23 decembrie 1957. Pentru a fi primit între tovarăşi, fiecare adeziune trebuia însoţită de scrisori de recomandare şi alte caracterizări semnate de cunoscuţi sau venite ca anonime. Vă prezentăm câteva fragmente din aceste scrisori. Fără semnătură, căci despre Zăroni e vorba aici. Păstrăm ortografia originală.

• Tov. Zărone este un Tov. Bun care se ocupă pentru îndeplinirea Planului de producţie se ocupă de Rezolvaria problemilor cie frământă gospodăria, Tov este un vechi participant La lupta pentru regimul nostru Democrat Popular demulte ori în anii Regimului burghezomoşieresc nua căuta s-ăş precupeţească nici viaţa.
• Tov. Zăroni a activat mult şi bine în această mişcare (n.r. – Frontul Plugarilor) până după 24 August 1944 când Partidu Comunist de odinioară al cărui organ eram, propusese se mutăm tot sediul nostru în Bucureşti fiincă noi trebue să trecem la fapte.
• L-am cunoscut ca pe un om pe care îl frământă problemele şi se luptă să le înţeleagă.
• Ca nivel politic s-a pregătit singur însă întrun mod foarte confuz. Este adept al reformelor evolutive, iar în cazul când acceptă o reformă radicală şi adâncă, o acceptă numai pe spinarea altora iar dela el să nu dea nimic.
• Chiabur cu tendinţe pronunţate de îmburghezire. Joacă tenis în fiecare zi. Este imoral (afemeiat). Duşman al clasei muncitoare şi al reformelor sociale ale regimului actual.
• Îi place să citească, este inteligent, prinde repede problemele [...] Este puţin cam leneş, nu are deloc desvoltat simţul răspunderii. Cu foarte multă uşurinţă, lipseşte de la ministerul pe care-l conduce, fără să-l intereseze ce va fi dacă nu este acolo.

Totuşi, nimeni nu-l poate privi pe Zăroni mai bine decât se priveşte singur, în oglindă. Câteva note autobiografice, din documente de partid:

• La începutul războiului mondial, în anul 1914, eram în vârstă de 8 ani, când am rămas, orfan [...] În starea aceasta am avut mult de suferit, fiindcă tata a căzut prizonier şi n-a venit acasă până în anul 1919, umblând desculţ vara şi până toamna târziu, pe brume reci.
• Mă tulburam rău, în deosebi când mergeam la oraş şi nu puteam să înţeleg, cauzele diferenţieri între sat şi oraş.
• Ca om cu familie, am început o preocupare, despre gospodărie, dar mai ales mă ardea dorul, de-a cunoaşte maşinile şi în deosebi tractoarele, despre care citisem prin ziare, şi care au început să apară pe alocuri.
• După 6 Martie, 1945, primesc însărcinarea, să pregătesc lege de Ref. Agrară, aşa că la 22 Martie, s-a şi promulgat această lege care mi-a căzut în sarcină, de-a aplica pe toată ţara în calitate de Min. Agriculturii.

Ţinta bancurilor

Despre Romulus Zăroni s-au făcut o mulţime de bancuri. În epocă însă erau numite legende, pentru că, se pare, fiecare din ele porneşte de la un fapt real.

• În 1947, la o şedinţă în Consiliul de Miniştri. Ana Pauker: „Salve, Romulus Zaronius!“ „Ce-nseamnă asta?“ „Te-am latinizat!“ În ziua următoare, Zăroni: „Salve, Ana Paukurus!“ „Ce-i asta?“ „Te-am latrinizat!“
• Zăroni l-ar fi întrebat pe Groza: „Petre, ce-i aia «incinerare»?“. „Obiceiul ca mortul să fie ars, iar cutia cu cenuşă să fie păstrată de familie.“ „Eu las cu limbă de moarte să mi se pună cutia sub cap.“
• Epigramistul Păstorel Teodoreanu este adus la Petru Groza. „Domnule Păstorel, dumneata ai făcut bancul cu Groza şi Zăroni în tren?“ „Eu.“ „Dar ăla cu Groza şi Zăroni în avion?“ „Eu.“ „Dar cu Groza şi Zăroni la Viena?“ „Tot eu.“ „Păi dumneata nu ştii că Zăroni e ministru?“ „Pe ăsta nu l-am făcut eu!“
• Romulus Zăroni se înscrie la facultate. La examen, are tema: „Formele de guvernământ“. E întrebat: „Cum se cheamă statul condus de un împărat?“ „Împărăţie.“ „Dar dacă e condus de rege?“ „Regat!“ „Dar dacă ar conduce doar Petru Groza?“ „Atunci ar fi grozăvie.“
• La o întrunire a cadrelor partidului, ar fi fost impresionat de o tovarăşă, căreia i-a scris un bileţel ca s-o complimenteze: „Sunteţi unsoare. Maţ fermecat“ (n.r. – Sunteţi un soare. M-aţi fermecat.“). Consultant ştiinţific: Mihai Burcea