Iubit de femei, apreciat de intelectuali, urât de tovarăşii de partid. Istoria contrafactuală încă îi face mari servicii şi construieşte în jurul său o altfel de Românie comunistă, mai puţin criminală. Acesta este Lucreţiu Pătrăşcanu, primul ministru comunist în guvernele postbelice, care controlează justiţia în perioada ’44-’48 şi nu ezită să trimită în închisoare liderii partidelor istorice. Pentru serviciile sale, nu este premiat, ci executat.

23 august 1944, mai spre seară. Lucreţiu Pătrăşcanu, comunist de catifea, de salon, dar tot comunist, merge la Palatul Regal din Capitală. Mareşalul Antonescu fusese arestat, regele Mihai preluase, curajos, frâiele României şi denunţase alianţa cu Germania nazistă, iar acum se pregătea să fugă la Dobriţa, în Oltenia. Palatul Regal, Bucureştiul, România fierbe, dar Lucreţiu Pătrăşcanu se grăbeşte să fie primul la împărţirea supei puterii: vrea să fie ministru al Justiţiei în noul guvern. Regele e de acord, chiar dacă hotărâse că executivul va avea doar miniştri fără portofoliu. Dar monarhul „păstra o simpatie sinceră“ pentru comunistul galant, după cum arată nota informativă nr. 60 din 29 ianuarie 1946, aflată în dosarele Siguranţei Generale.

Primul venit, primul servit: ceilalţi lidei politici care pregătiseră lovitura de stat de la 23 august, Iuliu Maniu, Dinu Brătianu ori Constantin Titel-Petrescu, sunt nevăzuţi în ziua complotului. Pătrăşcanu e acolo, lui nu-i e teamă de consecinţele actului.

E AUTORUL DECLARAŢIEI DE LA 23 AUGUST
Pătrăşcanu simte momentul istoric. Se ocupă de înregistrarea şi difuzarea declaraţiei lui Mihai I care pune capăt dictaturii militare şi anunţă întoarcerea armelor. Pătrăşcanu e chiar autorul declaraţiei, redactată împreună cu un alt comunist, prietenul său Belu Zilber (născut Herbert Zilber). 

În paralel cu declaraţia, Pătrăşcanu se ocupă şi de problema lui Ion şi Mihai Antonescu. Mircea Ioaniţiu, secretarul regelui Mihai şi martor al evenimentelor, aduce mai multe lămuriri în cartea sa „Amintiri şi reflecţiuni“: „Deoarece voluntarii promişi de celelalte partide lipsesc, la asigurările lui Pătrăşcanu cu privire la tratamentul arestaţilor, Ion şi Mihai Antonescu au fost predaţi în jurul orei două noaptea, lui Emil Bodnăraş şi «gărzilor» sale“.

DIN POIANA ŢAPULUI ÎN CURTEA PALATULUI
Din ilegalist comunist arestat la domiciliu, la Poiana Ţapului, Lucreţiu Pătrăşcanu devine un important al zilei. Cum ajunge în această postură? Explicăm. Legăturile dintre comunist, reprezentanţii de frunte ai celorlalte partide şi oamenii din preajma regelui încep în noiembrie 1943. În acea lună, comunistul este căutat de reprezentanţii partidelor interbelice, prin intermediul colonelului Octav Ulea, un văr de-al său. Discuţii dese sunt purtate mai ales cu Maniu, potrivit mărturiilor ţărănistului Corneliu Coposu din volumul „Preludii politico-diplomatice ale loviturii de stat de la 23 august 1944“.

„Pătrăşcanu era un tip inteligent, interfaţa intelectuală a partidului. Un om cu carte, care, din perspectiva discuţiei cu partidele istorice, părea util. Dăduse, în faţa celorlalte partide imaginea unui om cu care se poate dialoga“, este de părere şi istoricul militar Florin Şperlea.

„ÎN FIECARE NOAPTE, NE ÎNTRUNIM DISCRET“
Din mai 1944, conducerea comunistă stabileşte ca tovarăşul Emil Bodnăraş să-l dubleze pe Pătrăşcanu la consultări. „Mai în fiecare noapte ne întrunim discret în diferite case pentru a lucra în detaliu acţiunea internă în cazul că se va pune în aplicare planul de separare de germani. În mod permanent, la aceste întruniri iau parte generalii Mihail şi Vasiliu-Răşcanu, col. Dămăceanu, Buzeşti, Stârcea, Pătrăşcanu şi Bodnăraş. De aceşti doi din urmă am mare nevoie pentru ca să organizez muncitorii din fabrici pe care contez să-mi suplinească lipsa de trupe“, notează la 22 iunie 1944, în jurnalul său, generalul Sănătescu, care va fi numit prim-ministru după lovitura de palat. Într-una din aceste seri, Bodnăraş vorbeşte despre cele 12.000 de gărzi comuniste gata să acţioneze în cazul în care e nevoie. Fabule! Totuşi, a doua zi după îndepărtarea mareşalului, Pătrăşcanu e ad-interim la Justiţie şi e pe cai mari. Şi nu e nici măcar liderul PCR!

La sfârşitul lui august, pleacă la Moscova, ca şef al delegaţiei pentru semnarea armistiţiului cu URSS. El însuşi ceruse să meargă pentru o aşa-zisă colaborare eficientă cu sovieticii. Îl însoţesc soţia lui, doamna Elena, generalul Dumitru Dămăceanu, fost şef al Statului Major al Comandamentului Militar al Capitalei, şi Ghiţă Popp, secretar general al Partidului Naţional Ţărănist. De asemenea, de la Cairo, unde erau trimişi tot pentru semnarea armistiţiului cu aliaţii, vin prinţul Barbu Ştirbey şi Constantin Vişoianu.

ŢAPUL ISPĂŞITOR AL ANEI PAUKER
Pătrăşcanu este prins la mijloc. Ca şef al delegaţiei Guvernului României, trebuia să semneze un armistiţiu favorabil ţării sale: să scape România de Armata Roşie, dar mai ales să obţină statut de ţară cobeligerantă. Totodată, ca vechi membru comunist, trebuia să pună în faţă şi interesele sovieticilor.

Cum poate rezolva această problemă mai bine? Îi trimite o scrisoare personală lui Molotov în care cere facilitarea unei întâlniri cu unul dintre membrii grupului român de la Moscova, Ana Pauker (născută Hanna Rabinsohn) sau Vasile Luca (născut Luka László). Cere, de asemenea, să fie desemnat pe lângă el un agent „pentru a stabili legături directe şi neoficiale“ cu Kremlinul, agentul urmând să treacă drept „o cunoştinţă personală“, potrivit documentului publicat în volumul coordonat de Ioan Chiper, „Misiunile lui A.I. Vîşinski în România“.

Reîntâlnirea cu Ana Pauker nu este una fericită. Comunista îi reproşează că ar fi fost mai bine să se lase eliberaţi de Armata Roşie. Elena Pătrăşcanu, martoră a discuţiei, povesteşte în 1967, în ancheta Partidului Comunist Român (PCR) despre abuzurile din timpul lui Gheorghiu-Dej: „Când am intrat acolo, la Ana Pauker în casă, pe un perete era o hartă mare cu nişte steguleţe care însemnau frontul şi tov. Ana i-a spus lui Andrei (n.r. – numele de ilegalist al lui Pătrăşcanu): «Uite, aici sunt trupele noastre (n.r. – sovietice), au reuşit să încercuiască inamicul (n.r. – Armata Română) în Moldova». Tovarăşa Ana era pe poziţia că trupele sovietice au cucerit Bucureştiul şi Andrei spunea că noi am făcut actul de la 23 august, iar lucrurile nu stau aşa cum s-a întâmplat în alte ţări“. Aşadar, pentru Pauker, armata română era considerat acelaşi inamic indiferent de noile condiţii. Pătrăşcanu realizează ce se-ntâmplă şi bate în retragere. Îi spune Elenei că actul de la 23 august o să-l coste capul. Pe jumătate, avea dreptate.

13 septembrie 1944. Lucreţiu şi Elena, pe aeroportul Băneasa FOTO: Arhivele Naţionale, Fond ISISP

„EGREMENT“ OCCIDENTAL, CONDUCERE SOVIETICĂ
Negocierile încep de-abia pe 11 septembrie, după două săptămâni de aşteptări şi alte frustrări. „După fiecare articol, Molotov se întorcea la stânga unde se aflau C. Clark (n.r. – Archibald Clark Kerr) şi E. (n.r. – Averell) Harriman. Aceştia nu au răspuns de la început până la sfârşit decât cu un singur cuvânt: «egrement». La fiecare articol spuneau aşa: «egrement»“, îşi aduce aminte Dumitru Dămăceanu, unul din semnatarii armistiţiului, în 1968 în faţa comisiei de anchetă care analiza abuzurile din timpul lui Gheorghiu-Dej.

Partea română ridică obiecţiuni la unele articole, mai precis la 1 (n.r. – care prevedea că România a întrerupt ostilităţile faţă de Germania hitleristă şi a intrat în război alături de Aliaţi la 12 septembrie) şi la 19 (n.r. – prevedea că decizia Dictatului de la Viena va fi anulată, urmând ca Transilvania sau cea mai mare parte din ea să fie restituită României – e contestată sintagma „cea mai mare parte din ea“). În urma insistenţelor, românii reuşesc să obţină recunoaşterea intrării în război alături de aliaţi din 24 august. Cât priveşte restituirea Transilvaniei de Nord, problema nu e de interes pentru sovietici, trebuie să fie tranşată la Conferinţa de Pace. La 12 septembrie 1944 e semnat armistiţiul: Lucreţiu Pătrăşcanu, Dumitru Dămăceanu, Barbu Ştirbey şi Ghiţă Popp sunt semnatarii din partea României, iar mareşalul Malinovski, preşedintele viitoarei Comisii Aliate de Control, semnează din partea guvernelor Uniunii Sovietice, SUA şi Angliei. Din punct de vedere economic, documentul îngenunchea România şi o transforma în vaca de muls a bolşevicilor, obligată să dea mai mult lapte decât poate.

„OMUL ZILEI. CĂUTAT, LINGUŞIT, TEMUT“
Pătrăşcanu se întoarce la Bucureşti pe 13 septembrie, fără a avea şi un mandat de a prelua conducerea PCR. Cu toate acestea, Pătrăşcanu este cel mai cunoscut comunist. Şi om al dialogului pentru adversarii politici. O descriere a situaţiei politice a lui Pătrăşcanu o face Stelian Tănase, în volumul „Clienţii lu’ Tanti Varvara“: „Este omul zilei. Este căutat, linguşit, temut […] Cariera lui pare, însă, în toamna lui 1944, o poveste de succes. Este popular, mulţi îşi pun speranţe în el“.

Septembrie 1944. Lucreţiu Pătrăşcanu, la mitingul Frontului Naţional Democrat FOTO: Arhivele Naţionale, Fond ISISP

Pătrăşcanu e la începutul unei cariere de succes: va fi ministru al Justiţiei comuniste timp de patru ani, va fi membru de frunte al PCR şi va avea putere. Ştie că are un loc asigurat în istorie. Nu ştie că istoria sa e de o nedreaptă efemeritate.

Citiţi şi primul episod al serialului „Apostolii lui Stalin“ - o analiză a „religiei comuniste“ făcută, la rece, de foşti adepţi ai ideologiei.

Pătrăşcanu era un orgolios. Îşi afişa superioritatea extracţiei lui sociale, a educaţiei şi a culturii lui, participant la reuniunile Cominternului, membru fondator al Partidului Comunist din România (PCdR), şi adesea unul dintre liderii partidului. Ambiţios, îşi dorea să-i conducă pe nevrednicii cu care avea de-a face. Stelian Tănase, istoric

Cu ochii de-acum, putem spune că el nu avea date să conducă partidul: era intelectual, avea un stil prea puţin muncitoresc. Pătrăşcanu era prea elevat. Adrian Cioroianu, istoric

Pe Pătrăşcanu am avut ocazia să-l cunosc pentru că mi-a fost profesor la Drept. Era un tip civilizat, umbla cu pălărie, îmbrăcat cu atenţie, cu cravată. N-am apucat să avem examenul cu el, că l-au arestat. Dinu Zamfirescu, istoric

<strong>Ce-am avut şi am pierdut la Paris</strong>

1946 este anul care aduce primul rând de alegeri postbelice. Însă, până la acestea, un moment semnificativ pentru viaţa politică din România este Conferinţa de Pace de la Paris. La 11 august 1946, delegaţia României condusă de Gheorghe Tătărescu, ministru de Externe, pleacă în capitala franceză cu o componenţă numeroasă: 73 de membri, 13 delegaţi principali, 22 de consilieri tehnici plus numeroase soţii ale membrilor din delegaţie, potrivit datelor prezentate de cercetătoarea Lavinia Betea în volumul „Lucreţiu Pătrăşcanu. Moartea unui lider comunist“.

Pătrăşcanu şi membrii delegaţiei României, înainte de plecarea la Conferinţa de Pace de la Paris. FOTO: Fototeca online a comunismului românesc

Patru comisii sunt formate. Una din ele, Comisia politică şi teritorială, este condusă de Pătrăşcanu. O alta, cea pentru treburi economice, îl are drept lider pe Gheorghiu-Dej, conducător de facto al delegaţiei. Fostul ministru comunist Alexandru Bârlădeanu nuanţează în cartea de dialoguri cu Lavinia Betea, „Alexandru Bârlădeanu despre Dej, Ceauşescu şi Iliescu“: „Din acea delegaţie făceau parte Maurer şi Pătrăşcanu. Şi eu mă aflam la Paris, fiind în comisia de experţi economici […] La un moment dat, Dej s-a întors acasă. Cel care a fost însărcinat să-i ia locul a fost Maurer, şi nu Pătrăşcanu [...]  De câte ori l-am auzit pe Dej vorbind despre Pătrăşcanu am reţinut ura împotriva lui. Dar, de asemenea, antipatia şi neîncrederea în el“.

Discursul lui Pătrăşcanu, „În legătură cu cobeligeranţa“, susţinut la Paris, ia apărarea României şi nu respectă total directivele sovietice. Intelectualul comunist remarcă nejusta preţuire a participării României pe frontul antihitlerist şi combate afirmaţia din documentele prezentate de Aliaţi, conform căreia România s-a găsit cu Germania în stare de război abia la 12 septembrie 1944, data semnării Armistiţiului cu URSS. Aminteşte de 23 august, dar 23 august nu prea contează la Paris. România rămâne pe banca învinşilor, pierde Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa în favoarea URSS, precum şi Cadrilaterul, care ajunge la bulgari. Totodată, primeşte înapoi Transilvania de Nord. În plus, trebuie să plătească ruşilor 300 de milioane de dolari daune de război.

<strong>„Hotărârile tribunalelor sunt inatacabile!“</strong>

Din fotoliul de ministru al Justiţiei, Pătrăşcanu asigură pregătirea structurilor legislative în vederea sovietizării României. Primele ţinte: adversarii politici şi reprezentanţii vechiului sistem. În Monitorul Oficial apar decrete cu privire la epurarea Justiţiei şi a aparatului de stat central.

6 martie 1945, Consiliul de Miniştri. Constantinescu-Iaşi, Gheorghiu-Dej, Lothar Rădăceanu şi Lucreţiu Pătrăşcanu FOTO: Fototeca online a comunismului românesc

La 20 septembrie 1944, la doar o săptămână după întoarcerea din URSS, Pătrăşcanu intră în exerciţiul funcţiunii: depune un proiect de lege pentru „arestarea şi judecarea celor care poartă răspunderea materială şi morală a dezastrului ţării“. Proiectul legislativ nu e decât materializarea unei prevederi a Convenţiei de Armistiţiu care obliga partea română „să dizolve formaţiunile de tip fascist, cât şi orice organizaţii care duc propagandă ostilă Naţiunilor Unite şi în special Uniunii Sovietice“ şi „să colaboreze cu Înaltul Comandament Aliat la arestarea şi judecarea persoanelor acuzate de crime de război“.

Dar opozanţii din Guvern nu-i împărtăşesc opinia. „Influenţa gardistă (n.r. – a Gărzii de Fier) lucrează în ministerul de Justiţie“, titra „Scânteia“ la 28 septembrie. Declaraţia îi aparţine lui Pătrăşcanu, care reacţionează prin organul de presă al partidului la blocajul din Executiv: comunistul voia ca, în legea criminalilor de război, să fie prevăzut că „participarea sub orice formă la activitatea vreunei organizaţii politice sau paramilitare legionare, fasciste sau hitleriste“ e incompatibilă cu statutul de funcţionar public. Guvernul provizoriu, mai îngăduitor cu el însuşi, îi găsea incompatibili doar pe „cei cu o activitate notorie“ în asemenea organizaţii. Urmarea:  Pătrăşcanu e însărcinat de Consiliul de Miniştri să refacă textul legii.

„O DECLARAŢIE SENZAŢIONALĂ“
Orişicât, pune presiune pe justiţie fără pic de jenă. Democraţia e depăşită de democraţia populară a lui Pătrăşcanu – şi, ne permitem această digresiune, democraţia populară e pentru democraţie ce e cămaşa de forţă pentru cămăşi. Totuşi, justiţiarul comunist e cunoscut pentru seriozitatea şi zelul cu care supraveghează înfăptuirea propriei dreptăţi. În articolul „Cum se face epuraţia“, ziarul „Fapta“ din 11 octombrie 1944 titrează: „Cu prilejul meetingului de duminică, d. ministru Lucreţiu Pătrăşcanu a făcut o declaraţie deadreptul senzaţională: organele poliţieneşti n-au arestat până acum decât 22 de legionari. Dacă n-am fi cunoscut seriozitatea ministrului nostru de Stat am fi fost tentaţi să credem pur şi simplu că este o glumă“.

Pătrăşcanu nu uită nici să dea partea tovarăşilor de la Răsărit. În prima şedinţă a celui de-al doilea guvern Sănătescu, restaurat la 4 noiembrie ’44, comunistul prezintă decretul-lege privind restituirea în termen de cinci zile a bunurilor confiscate de Armata Română de pe teritoriul URSS. Decretul, care îndatora şi mai mult România aşa-zişilor aliaţi sovietici, trece fără probleme. Pătrăşcanu îşi mai arată o dată devotamentul faţă de cei care l-au propulsat în politică.

JUSTIŢIA POPULARĂ ŞI SCAUNUL ELECTRIC
De la începutul lunii februarie ’45, justiţia proletară începe să-şi intre în drepturi. Pătrăşcanu dă publicităţii prima listă cu 66 de criminali de război. În fruntea acesteia, mareşalul Ion Antonescu. Anunţă apoi înfiinţarea de Tribunale ale Poporului, menite să-i trimită la puşcărie pe toţi cei asupra cărora plana suspiciunea adeziunii la fascism.

Infamia acestui sistem începe să fie din ce în ce mai vizibilă: cercetarea învinuiţilor e făcută de acuzatori publici, numiţi la propunerea Ministerului de Justiţie, fără vreun criteriu de selecţie: oamenii n-aveau nevoie nici să fie magistraţi, nici să aibă studii de specialitate. Reluăm această digresiune cu iz de metaforă: justiţia populară este pentru justiţie ce e scaunul electric pentru scaun. Adevărata măsură a acestui tip de dreptate socială o dă „Scânteia“ la 1 aprilie 1945: „Hotărârile tribunalelor sunt inatacabile!“.

Justiţia comunistă asigură formarea mai multor loturi de presupuşi „criminali de război“. Rând pe rând, sunt luaţi oameni politici, jurnalişti, foşti angajaţi ai Siguranţei Generale sau membri ai unor organizaţii numite „teroriste“. Adică partidele istorice, partizanii din munţi şi alţi rătăciţi care luptau cu arma în mână pentru ţară, împotriva comuniştilor. Printre aceştia erau şi vinovaţi de deportarea românilor şi a evreilor în Răsărit sau de pogromuri.

ÎNCĂLZIREA
1 iunie 1946. Pătrăşcanu refuză cererile de graţiere ale lui Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Constantin Vasiliu şi Gheorghe Alexianu, dar aprobă comutarea în muncă silnică pe viaţă a pedepsei cu moartea aplicată condamnaţilor Constantin Pantazi, Radu Lecca şi Eugen Cristescu. Mareşalul e executat în aceeaşi zi. Era doar încălzirea. Până la ieşirea din scenă a lui Pătrăşcanu, aproape toţi politicienii de marcă ai partidelor vechi erau în puşcării. Sau nu mai erau deloc.

ULTIMA DECIZIE MAREA LUI PĂTRĂŞCANU
Toţi sunt egali în faţa legii, chiar şi regii, consideră Pătrăşcanu. Astfel, la 27 ianuarie 1948, ministrul Justiţiei depune în Parlament un proiect de lege referitor la modificarea unor dispoziţii din Codul Penal şi de Procedură Penală: se ridică inviolabilitatea membrilor familiei regale. Astfel, cei din Casa Regală puteau fi traşi la răspundere pentru faptele lor, oricare ar fi fost acelea. Ironia e că, în acel moment, regele şi familia nu mai erau în ţară. Luaseră calea exilului odată cu abdicarea din 30 decembrie  1947. Dar, în cazul unei reveniri a fostului suveran, trebuia asigurat cadrul pentru executarea sa.

La scurt timp, la 23 februarie 1948, Pătrăşcanu e obligat să demisioneze din funcţia de ministru. „«Scânteia» a publicat demisia şi apelativul «tovarăş» a dispărut, fiind numit simplu, Lucreţiu Pătrăşcanu. A doua zi, după demisie, SSI (n.r. – Serviciul Special de Informaţii) a început să mă urmărească“, declară fostul lider comunist într-una din sesiunile de anchetă, în noiembrie 1949.

Citiţi şi al doilea episod al serialului „Apostolii lui Stalin“ - un amplu portret al Anei Pauker, cea mai puternică femeie.

<strong>Vorbele pe care Lucreţiu Pătrăşcanu nu le-a zis niciodată</strong>

13 iunie 1945, sala Colegiului Academic din Cluj. Pătrăşcanu, ministru al Justiţiei, vorbeşte în faţa unui auditoriu format din persoane educate: profesori, ingineri, medici. Critică, fără autocenzură, adversitatea de care ar fi dat dovadă o parte a maghiarilor din Transilvania faţă de aparatul administrativ şi de statul român. Apoi plusează. Mărturiseşte auditoriului că a observat chiar „rezerve din partea populaţiei româneşti faţă de Guvernul Groza […] Sunt dator să spun aceste lucruri şi ca ministru, şi ca comunist“, arată discursul redat de Florin Constantiniu în volumul „PCR, Pătrăşcanu şi Transilvania (1945-1946)“.

PROFUND CERCETĂTOR AL FENOMENULUI NAŢIONAL
Comunistul, înflăcărat de idealul unităţii naţionale, anunţă cu fermitate că România va primi Ardealul de Nord (Conferinţa de Pace de la Paris era, totuşi, departe), condamnă şovinismul din regiunea secuiască (era pus la vedere doar steagul sovieticilor, nu şi tricolorul!) şi critică vehement că, în judeţul Trei Scaune (teritoriul actual al judeţului Covasna), unde au fost crime din cauza tensiunilor interetnice, au fost condamnaţi doar trei făptaşi. Pătrăşcanu e aplaudat la scenă deschisă de toată sala. Motivat de succesul discursului, a doua zi, la Teatrul Municipal din Sibiu, Pătrăşcanu susţine o conferinţă al cărei subiect este „Ideea naţională şi democratică“. Ministrul comunist al Justiţiei, un profund cercetător al fenomenului naţional.

14 martie 1945. Întoarcerea în Capitală, de la Cluj, a comuniştilor care sărbătoreau realipirea Ardealului de Nord la România. Printre ei, şi Pătrăşcanu. FOTO: Fototeca online a comunismului românesc

DE CE E RĂU SĂ FII COMUNIST PATRIOT?
Discursurile şi comentariile considerate drept naţionaliste sunt aspru criticate de tovarăşii de partid şi de cei din organizaţiile cripto-comuniste. Motivul: unul din principiile de bază ale comunismului este internaţionalismul proletar, carevasăzică diferenţele legate de origini şi patrie sunt abandonate, iar devotamentul pentru ţară trebuie să fie pentru o singură ţară – URSS.

Revenit în Capitală după iureşul transilvan, Pătrăşcanu primeşte primele critici din partea Biroului Politic (BP) al PCR. I se reproşează atitudinea improprie, după cum precizează stenograma BP al PCR din 1946, document care prezintă evoluţia naţionalismului lui Pătrăşcanu în anii 1945-1946.  

CE-A ZIS PĂTRĂŞCANU LA FABRICA DERMATA
Ultima răbufnire cu tentă naţionalistă a lui Pătrăşcanu are loc la 8 iunie 1946. Cu puţin timp înainte de semnarea Tratatului de Pace de la Paris care va reglementa definitiv apartenenţa Transilvaniei la statul român, comunistul mai ţine un discurs la Cluj, în care sunt reluate aceleaşi idei: Transilvania este a României, revizionismul guvernului maghiar continuă tradiţia anilor războiului, iar graniţele din vestul ţării trebuie să fie cele din 1939. Punct.

Pătrăşcanu fusese trimis la Cluj pentru a calma spiritele după ce, la 28 mai 1946, avuseseră loc ciocniri între studenţii români şi muncitorii maghiari de la fabrica Dermata. Era nevoie de o voce puternică, o voce care să impună respect, să fie bine primită. Pătrăşcanu ţine un discurs care va deveni memorabil şi care începe prin cuvintele: „În numele guvernului român“. Ulterior, textului îi este anexată şi fraza: „Înainte de a fi comunist, sunt român“, pe care nu o găsim în niciunul din discursurile oficiale ale lui Pătrăşcanu din acei ani. Menţionarea scrisă a acestui fapt apare doar într-una din declaraţiile date de un informator al Securităţii din Cluj, Pavel Apostol, în 1952.

„Ungurului i-a sărit muştarul“

O notă informativă a Siguranţei Generale, datată 25 iunie 1945, provenită de la o aşa-numită Sursă Z precizează: „Se spune că dl. Ministru Pătrăşcanu, ducându-se la o bancă, de lângă statuia lui Matei Corvin, ca să trimită o sumă la Bucureşti, s-a adresat casierului băncii ca să facă această formalitate. Casierul care n-a ştiut româneşte, s-a adresat unui funcţionar să-i traducă despre ce este vorba. Tălmaciul a explicat ce vrea clientul. Dl. Ministru, intrigat de acest fapt, a întrebat pe funcţionar cum se poate ca un funcţionar la ghişeu şi trăit în Ardeal, la o bancă românească, să nu ştie româneşte. Tălmaciul a spus pe ungureşte casierului ceiace a spus clientul. Ungurului i-a sărit muştarul şi a răspuns tot în ungureşte că dacă ar mai sta în ţară 100 de ani încă, n-ar mai vorbi româneşte. Dl. Ministru Pătrăşcanu, se zice, s-a adresat primului gardian public, ca să-l aresteze pe casierul ungur pentru răspunsul şovinist“.

<strong>Pe tovarăşul Pătrăşcanu, Partidul îl vrea mort</strong>

24 februarie 1945, Piaţa Palatului, Bucureşti. Comuniştii organizează o amplă demonstraţie împotriva guvernului Rădescu. Vorbesc importanţii. Vedeta e, însă, Lucreţiu Pătrăşcanu: cocoţat pe statuia lui Carol I, ministrul Justiţiei îşi ţine discursul antiguvernamental. În acel moment începe să se tragă în manifestanţi, fără a se şti cine sunt atacatorii. Pătrăşcanu scapă, niciun glonţ nu-l nimereşte, dar realizează că partidul căuta martiri. De ce? Derulăm filmul evenimentelor din luna februarie.

7 noiembrie 1944. Pătrăşcanu (primul din stânga) şi tovarăşii fac prezenţa şi la Opera Română FOTO: Fototeca online a comunismului românesc

La mijlocul lunii, cel mai popular comunist al momentului este anunţat de un general din Jandarmerie, fost elev al tatălui său, că împotriva lui este pregătit un atentat. Pătrăşcanu e sceptic. Este iubit de mulţimi, de femei, de aproape toată lumea. Cine să-i vrea moartea? Începe şi el să-şi pună mai multe întrebări după ce primeşte acasă o vizită neaşteptată a lui Emil Bodnăraş, coleg de partid, mai mult duşman decât tovarăş. Încă din septembrie 1944, Bodnăraş îi spusese faţă-n faţă lui Pătrăşcanu că nu are încredere în el şi că-l suspectează de trădare şi spionaj, după cum declară intelectualul comunist în faţa anchetatorilor săi la 12 noiembrie 1949.

La scurt timp după vizita lui Bodnăraş, Ana Pauker îl înştiinţează pe popularul comunist că, din însărcinarea Comitetului Central, trebuie să vorbească mulţimii care va fi adunată în Piaţa Palatului. Pătrăşcanu execută. Condiţiile dramatice în care şi-a ţinut discursul sunt relatate în „Scânteia“ din 26 februarie, alături de o poză eroică din timpul împuşcăturilor.  

„Populaţia […] a fost atacată în mod mişelesc cu salve de mitralieră trase din clădirile Ministerului de Interne, Prefecturii Poliţiei şi din Palatul Regal. Elemente fasciste din Armată, concentrate acolo din ordinul asasinului Rădescu, au ucis şi rănit grav mai mulţi cetăţeni […] Sub zidurile Palatului Regal a curs sângele poporului“, precizează o telegramă trimisă regelui Mihai la 24 februarie de mai mulţi membri ai Frontului Naţional Democratic (FND), printre care Gheorghiu-Dej, Pătrăşcanu şi Petru Groza. Comuniştii cereau, fireşte, „demiterea imediată a guvernului condus de călăul Rădescu“. Telegrama poate fi regăsită integral în „Scânteia“ din 26 februarie.

Fapt divers. Tot în februarie 1945, comunistul Gheorghe Apostol a fost împuşcat, dar a supravieţuit, în timpul unei altercaţii la fabrica Malaxa. Propaganda de partid susţinea că atacul a fost orchestrat de o bandă de legionari, însă mărturiile comuniştilor îl identifică drept vinovat pe tovarăşul lor de luptă, Andrei Pătraşcu.

<strong>Ultimele cuvinte: „Scuip pe acuzaţiile care mi se aduc“</strong>

Preambulul decăderii comunistului Pătrăşcanu pare să fie anunţat de la finele anului 1945. „«Scânteia» şi «România liberă» primesc ordin să nu scrie despre el. Este deja filat, convorbirile telefonice îi sunt interceptate, în casă i se montează microfoane. Sunt recrutaţi informatori din anturajul lui, alţi informatori din afară sunt puşi să-l spioneze. Îi sunt înscenate provocări. Este pândit, i se vânează greşelile. […] Perioada de până la 30 decembrie 1947 este un fel de preludiu al anchetei. Un fel de anticameră a morţii“, scrie istoricul Stelian Tănase în „Clienţii lu’ Tanti Varvara“.  

Ministru al Justiţiei în acea vreme şi membru al CC al PCR, Pătrăşcanu nu este invitat la multe din şedinţele conducerii PCR. Însăşi calitatea de membru al Biroului Politic pare un mister, căci Pătrăşcanu e mai mult cu numele în structura de partid. Nu contează în ecuaţia puterii. În februarie 1948 îşi dă seama că până aici i-a fost: e aspru atacat de Teohari Georgescu în cadrul congresului Partidului Muncitoresc Român (PMR) din februarie. Dură critică, Pătrăşcanu este obligat să-şi dea demisia din funcţia de ministru şi e anunţat că nu va fi ales în noul CC. Gata.

OTRAVA CARE ŞI-A PIERDUT VALABILITATEA
La 28 aprilie 1948, chemat telefonic, pleacă spre Ministerul de Justiţie. Este arestat. Bănuia ce urma să se întâmple şi este pregătit. Are asupra lui otravă, cusută în tivul pantalonilor. „Am purtat acest tub asupra mea până în vara anului 1949 când, din cauza căldurii şi a umezelei, otrava s-a descompus şi am aruncat-o“, scrie la 5 aprilie 1950, într-o declaraţie dată anchetatorilor. De altfel, are mai multe încercări de sinucidere. Una din ele are loc în martie 1949: îşi taie venele cu o lamă de ras, dar nu moare.

De anchetarea fostului ministru al Justiţiei se ocupă numeroase comisii şi organisme. În primă fază a anchetei, Teohari Georgescu, Iosif Rangheţ (născut József Rangecz) şi Alexandru Drăghici sunt responsabili. Urmează transferul la SSI, iar apoi cei din Ministerul Afacerilor Interne se ocupă de acuzarea bărbatului. Într-o ultimă fază, chiar Gheorghiu-Dej şi Iosif Chişinevschi (născut Jakob Roitman) îl supraveghează şi se ocupă de anchetă.

„OAMENII O SĂ URMĂREASCĂ ACEASTĂ PORCĂRIE“
Şase ani durează anchetarea intelectualului comunist. Pătrăşcanu rămâne pe poziţii. Nu e găsit cu nimic. Totuşi, la 6 aprilie 1954 începe procesul care va dura opt zile. Pătrăşcanu nu cedează nici în ultimele clipe, la 14 aprilie 1954: nu vrea să joace un rol în mascarada pusă în scenă de foşti tovarăşi de luptă. Redăm ultima parte a stenogramei de la proces: „Preşedintele curţii: «Acuzat Pătrăşcanu, ai ultimul cuvânt, ce-ai de spus în apărare?». Pătrăşcanu: «N-am de spus nimic, decât că scuip pe acuzaţiile care mi se aduc». Preşedinte: «Stai jos atunci. Acuzatul Pătrăşcanu spune că nu are nimic de spus».  Pătrăşcanu: «Şi că scuip pe acuzaţiile care mi se aduc». Preşedinte: «Acestea sunt insulte». Pătrăşcanu: «Nu sunt insulte». Preşedinte: «Te dai în spectacol». Pătrăşcanu: «Da, lasă să mă dau, viaţa e scurtă dar sunt oameni care o să urmărească această porcărie». Preşedinte: «Te faci de râs»“.

„ORBI, SURZI, UMFLAŢI DE ISTERIE COLECTIVĂ“
Lena Constante, anchetată de asemenea în cazul Pătrăşcanu, îşi aduce aminte de ziua pronunţării sentinţei: „Umpluseră sala cu activişti. Comunişti cu plată. Li se dăduse ordinul să creeze o atmosferă nefavorabilă acuzaţiilor. Râdeau. Orbi, surzi, goliţi de orice sentiment omenesc, umflaţi de isterie colectivă, de frazeologie, de ură, de lăcomie şi de frică, iresponsabili râdeau“, scrie comunista în memoriile sale apărute sub titlul „Evadarea tăcută“.

În 14 aprilie 1954, Colegiul Militar al Tribunalului Suprem, cu unanimitate de voturi, prin sentinţa numărul 49, hotărăşte condamnarea lui Pătrăşcanu la moarte şi confiscarea averii. Era considerat vinovat de „crimă contra păcii“ şi „crimă de înaltă trădare“. Condamnatul la moarte refuză să scrie o cerere de graţiere. Trei zile mai târziu, în noaptea de 16 spre 17 aprilie, la ora 3.00, Pătrăşcanu este executat cu un glonţ în ceafă.

Citiţi şi al treilea episod al serialului „Apostolii lui Stalin“: Evanghelia comunistă după Vasile Luca, ministrul de Finanţe cu şase clase.

<strong>Lupta pentru putere. Muncitorul pragmatic şi intelectualul idealist</strong>

Relaţia dintre Lucreţiu Pătrăşcanu şi Gheorghiu-Dej a fost mereu tensionată. Caractere puternice, amândoi în căutarea primei poziţii în partid. Pătrăşcanu „era un orgolios. Îşi afişa superioritatea extracţiei lui sociale, a educaţiei şi a culturii lui […] participant la reuniunile Cominternului, membru fondator al Partidului Comunist din România (PCdR), şi adesea unul dintre liderii partidului. Ambiţios, îşi dorea să-i conducă pe nevrednicii cu care avea de-a face“, scrie istoricul Stelian Tănase în volumul „Clienţii lu’ Tanti Varvara“.

1 mai 1946. Ptrăşcanu se întreţinea cu viitorul său anchetator, Teohari Georgescu, şi cu Gheorghe Gheorghiu-Dej FOTO: Fototeca online a comunismului românesc

Gheorghiu-Dej, la rândul lui, e unul din muncitorii de la CFR Griviţa, remarcat în greva din februarie ’33, deşi nu în prim-plan. Chiar şi aşa, tot Pătrăşcanu era şi-atunci în umbra ceferistului: acţiunea de protest a greviştilor era pusă la cale de comunistul de cabinet, singurul membru din Bucureşti al Biroului Politic al PCdR responsabil de supervizarea grevei. Ambii comunişti ajung să fie arestaţi: Gheorghiu-Dej e reţinut în noaptea de 14 spre 15 februarie, Pătrăşcanu – la 24 februarie. Sunt duşi la Jilava. Pătrăşcanu este eliberat după două luni de anchetă. Urmează a fi judecat alături de alţi 200 de oameni, dar fuge în URSS. Dej este ghinionist. În urma proceselor, e condamnat la zece ani de temniţă.

ALEXANDRU ILIESCU, OMUL LUI PĂTRĂŞCANU
Spre deosebire de Dej, care îşi petrece zece ani în diferite puşcării, Pătrăşcanu e reţinut doar temporar, şi mai ales în timpul războiului, în perioada 1940-1944. În 1940, Pătrăşcanu este internat în lagărul de la Miercurea Ciuc, însă reuşeşte să convingă autorităţile să fie trimis cu domiciliu forţat la casa sa din Poiana Ţapului. Imediat după luptele de la Stalingrad, în decembrie 1942, Ministerul de Interne decide internarea lui în lagărul de la Târgu-Jiu. Liderul comunist din acest lagăr era fostul muncitor de la CFR Griviţa, Ovidiu Şandor. Pătrăşcanu încearcă schimbarea situaţiei şi recunoaşterea sa ca şef.

Printre cei care îl susţin este şi comunistul Alexandru Iliescu, tatăl fostului preşedinte Ion Iliescu, precizează istoricul Stelian Tănase în volumul „Clienţii lu’ Tanti Varvara“. Situaţia este rezolvată în iulie 1943, când la Târgu-Jiu vine Gheorghiu-Dej, liderul comuniştilor din închisori câţiva ani. Ceferistul îl repune în drepturi pe Şandor, duşmănia între Dej şi Pătrăşcanu începe.

Gheorghiu-Dej nu este obişnuit să i se conteste întâietatea. „Deşi neşcolit la Moscova, fostul sindicalist ceferist învăţase în închisoare alfabetul luptei pentru putere în sectele mistic-staliniste. Bolşevismul său […] era unul de adaptare, şi de supravieţuire. Înconjurat de intriganţi versaţi, de maeştri ai arguţiei doctrinare, […] Dej a dobândit arta disimulării, a travestitului şi a loviturii de pumnal pe la spate“, scrie politologul Vladimir Tismăneanu în cartea sa „Fantoma lui Gheorghiu-Dej“.

23 august 1945. Lucreţiu Pătrăşcanu (primul din stânga) şi tovarăşii, în Piaţa Palatului FOTO: Fototeca online a comunismului românesc

DEJ RĂMÂNE ÎN LAGĂR, PĂTRĂŞCANU – ACASĂ
Pătrăşcanu pare să nu fie făcut pentru luptele subterane a căror miză e puterea în partid: nu vrea să participe nici la planul lui Dej de a-l debarca pe Ştefan Foriş (născut Fóris István) de la conducerea PCdR. Pentru el, Ştefan Foriş era şeful legitim al partidului, chiar dacă nu are o părere bună despre secretarul general al PCdR. În august 1943, Pătrăşcanu este eliberat din lagărul de la Târgu-Jiu şi i se permite arestul la domiciliu în casa sa din Poiana Ţapului. Dej, să spunem drept, om fără pile la diferite ministere şi direcţii ale statului, rămâne în lagăr.

DEJ: „PORCUL ĂSTA DE PĂTRĂŞCANU“
Drumurile lui Dej şi ale lui Pătrăşcanu se intersectează mai des după 23 august 1944. Ultimul este omul momentului, comunistul acceptabil, aşa cum era văzut de adversarii politici. Dej – cunoscut printre comunişti, dar un nimeni pentru mase şi pentru liderii partidelor istorice. Invidios pe succesul temporar al lui Pătrăşcanu, Dej îi cere lui Emil Bodnăraş să dispună urmărirea intelectualului comunist. La începutul anului 1945, atunci când o coloană de manifestanţi îl aclamă pe Pătrăşcanu, Gheorghiu-Dej îşi arată pe faţă invidia şi afirmă celor de lângă el: „Porcul ăsta de Pătrăşcanu!“. Mărturia este redată de comunistul Grigore Răduică în volumul „Crime în lupta pentru putere: 1966-1968: ancheta cazului Pătrăşcanu“.

„UN OM PERFID, ORGOLIOS ŞI PLIN DE VENIN“
Sentimentul de dispreţ vine şi din partea lui Pătrăşcanu, unul din puţinii oameni care ar fi fost în măsură să i se opună lui Dej, după cum mărturiseşte şi fostul ministru comunist Avram Bunaciu în memoriile sale: „Gheorghiu-Dej e un om periculos, pentru ţară şi partid. E perfid, duşmănos, orgolios, mărginit, un om rău, nebănuit de rău, plin de venin […] nu trebuie ocolit, trebuie înfruntat şi înlăturat“. Opiniile lui Bunaciu sunt redate în volumul editat de Liviu Ţăranu, „Avram Bunaciu: Biografie. Reflecţii. Corespondenţă“.

Conferinţa Naţională a PCR din octombrie 1945 este un prim moment al reglării de conturi între Dej şi Pătrăşcanu. Primul afirmă că susţine alegerea intelectualului de partid în Comitetul Central chiar dacă este un individualist şi manifestă rămăşiţe burgheze, în timp ce unul din aghiotanţii lui Dej afirmă că Pătrăşcanu e un avocat care a apărat comunişti în procese. Pătrăşcanu reacţionează şi subliniază în faţa celor prezenţi că este unul din membrii fondatori ai PCR şi cel mai cunoscut dintre comunişti. Mare greşeală! Încep atacurile. Rând pe rând, este pus la zid de Vasile Luca, Ana Pauker, Miron Constantinescu, Alexandru Moghioroş (născut Mogyorós Sándor) şi Iosif Chişinevschi. Pătrăşcanu este scos din sărite. Vrea să-şi depună demisia şi să renunţe la funcţia de ministru al Justiţiei. Este mustrat din nou. În rândul comuniştilor, nu există demisii, îi spune Chişinevschi.

În cele din urmă, Pătrăşcanu este ales în noul CC, dar o coaliţie împotriva sa este deja pregătită. Soarta sa va fi pecetluită în anul 1947, când Stalin decide ca în ţările unde se află Armata Roşie să fie instaurată „dictatura proletariatului“ şi reafirmă necesitatea respectării centralismului în partidele comuniste. Conducerea de partid nu are planuri cu Pătrăşcanu. Nu este chemat la şedinţe, nu face jocurile.

„ÎL DETESTA PE DEJ“
„Gheorghiu-Dej era mai inteligent decât Pătrăşcanu. Dar fără cultura şi trecutul acestuia, îl detesta. […] Tare pe trecutul său, Pătrăşcanu îi dispreţuia […] Odată, observând că chemase gazetari acasă pentru a le cere să-i tipărească un discurs, l-am întrebat de ce face treaba asta. Răspunsul lui fu: Ce să fac, ei au aparatul, eu sunt singur“, scrie comunistul Belu Zilber în memoriile sale, „Actor în procesul Pătrăşcanu“.

Ultima carte pe care o joacă Pătrăşcanu este cea de încercare a primirii susţinerii din partea ruşilor. Merge la ambasadorul sovietic Serghei Kavtaradze în ianuarie 1948 pentru a-i expune situaţia conflictuală din interiorul partidului. Nu primeşte niciun răspuns clar. Trei luni mai târziu, începe periplul carceral şi ceremonia de denigrare la adresa sa. Este declarat „spion“, „renegat“, „trădător“, „titoist“, „naţionalist“, „burghez“.

Citiţi şi al patrulea episod al serialului „Apostolii lui Stalin“: Gheorghe Gheorghiu-Dej, electricianul cu patru clase: „Să aşteptăm cu construirea socialismului până îşi dă Ghiţă Bacalaureatul“

„Trădătorul“ de la Revelionul Anei Pauker

30 decembrie 1947. Pătrăşcanu era în pregătirile pentru Anul Nou la Păltiniş. Alături de el – soţia, Elena Pătrăşcanu, şi mai mulţi prieteni, printre care Harry Brauner şi Lena Constante. La radio află că regele Mihai a abdicat. Pătrăşcanu e supărat foc – după cum singur afirmă într-o declaraţie din 30 noiembrie 1950, scrisă pentru anchetatorii săi – nu fusese implicat în preparative, deşi era încă ministru şi unul din şefii partidului. Ajunge cu o maşină la Bucureşti. De Revelion, merge neinvitat acasă la Ana Pauker, unde colegii de partid sărbătoreau victoria. Este primit cu ostilitate. Gheorghiu-Dej spune tare: „Ce caută acest trădător aici? Dacă Pătrăşcanu rămâne, plec eu!“, povesteşte consilierul lui Dej, Paul Sfetcu, în volumul „13 ani în anticamera lui Dej“. Ministrul Justiţiei pleacă, Dej câştigă lupta. Mai târziu, fostul ceferist va câştiga şi războiul cu tovarăşul său.

<strong>Boier, agent acoperit, avocat, puşcăriaş</strong>

Lucreţiu Pătrăşcanu se naşte la 4 noiembrie 1900, la Bacău, într-o familie bine înrădăcinată în buna societate de la începutul secolului al XX-lea, spre deosebire de mulţi comunişti. Tatăl său, Dimitrie D. Pătrăşcanu, era un binecunoscut autor de manuale şi scriitor. În autobiografia pe care o scrie pentru Comintern la 26 octombrie 1933, la Moscova, Lucreţiu Pătrăşcanu, declara: „M-am născut […] într-o familie românească înstărită. Tatăl meu este de specialitate profesor şi provine dintr-o familie boierească. Mama este dintr-o familie nobilă“, potrivit documentului publicat de istoricul Gheorghe Buzatu în volumul „Românii în arhivele Kremlinului“.

Lucreţiu Pătrăşcanu (dreapta), la 3 ani, alături de mama şi fratele său, Dumitru. În ciuda rochiţelor, copiii sunt băieţi. FOTO: Arhivele Naţionale, Fond ISISP

Originea sa burghezo-aristocratică îi va aduce şi apelativul de „comunist de salon“, dat de opozanţii din mişcarea comunistă, la care aderă din liceu şi în care se remarcă încă din adolescenţa sa. În decembrie 1922, Pătrăşcanu este unul din tinerii care contribuie la reorganizarea Partidului Comunist din România (PCdR), fiind cooptat în sectorul de agitaţie şi propagandă. În acelaşi an, merge prima dată în Rusia, cu soţii Pauker, Marcel şi Ana, pentru a participa la Congresul al IV-lea al Cominternului.

1926. La şcoala de ofiţeri din Bacău FOTO: Arhivele Naţionale, Fond ISISP

Un an mai târziu, pleacă în Germania, la Leipzig, pentru studii de Drept, de unde se întoarce în 1927. În Germania îşi ia doctoratul cu o teză despre reforma agrară din România. Însă, cel mai important este că în acest timp devine agent Comintern, disponibil pentru activităţi clandestine. Adică pentru activităţi comuniste, pentru că, din toamna lui 1924, PCdR este scos în afara legii.

CORNELIU ZELEA CODREANU
CERE ELIBERAREA LUI
„E organizatorul din umbră al traseelor curierilor, parvenirii şi folosirii fondurilor trimise de Moscova“, scrie istoricul Stelian Tănase în „Clienţii lu’ Tanti Varvara“. Pătrăşcanu este activ politic. E unul din liderii Blocului Muncitoresc Ţărănesc, o organizaţie legală a PCdR. De asemenea, intră în baroul de Ilfov. Ca avocat, apără în procese lideri sindicali radicali, grevişti, conducători comunişti.

La Siguranţă, în anii '30  FOTO: Arhivele Naţionale, Fond ISISP

Este atent monitorizat de Siguranţa Generală, care îl arestează în 1932, chiar în campania electorală. Timp de două luni, este ţinut la „facultatea“ din Văcăreşti. Adică la puşcărie. Pătrăşcanu acuză autorităţile că e un proces politic, pentru a-l împiedica să candideze. Eliberarea comunistului este cerută chiar şi de liderul legionar Corneliu Zelea Codreanu, spune istoricul Stelian Tănase.

1931. Între Imre Aladar (dreapta) şi Eugen Rozvan, deputaţi pentru cinci zile al Partidului Munictoresc Ţărănesc  FOTO: Arhivele Naţionale, Fond ISISP

ÎNCHIS ÎN ACEEAŞI CELULĂ
 CU PATRU NEBUNI
Pătrăşcanu nu era la prima experienţă carcerală: în 1924 fusese arestat pentru 20 de zile. Propaganda din preajma campaniei electorale a anului 1946 scrie că, alături de el în celulă, ar fi fost patru nebuni, arată cercetătoarea Lavinia Betea în volumul „Lucreţiu Pătrăşcanu. Moartea unui lider comunist“. În 1927, mai e arestat o dată şi dus la Văcăreşti, dar e eliberat după două luni pentru că intră în greva foamei. Iar aceasta nu este ultima vizită. Grevele de la CFR Griviţa din februarie 1933 îl readuc pe Pătrăşcanu în închisoare, acum la Jilava. Tot două luni. Este eliberat pentru a fi judecat în libertate. Fuge în Rusia.

FUGE DE MAREA TEROARE
Perioada petrecută la Moscova, mai 1933 - ianuarie 1935, nu este una de care să se simtă mulţumit. Vede realitatea crudă şi intuieşte noi schimbări sângeroase. Se apropie Marea Teroare (n.r. – epurări masive în rândul nomenclaturiştilor sovietici, puse la cale de către Stalin). De asemenea, relaţia sa cu membrii Biroului Politic şi ai Secretariatului PCdR nu este cea mai bună. Se ceartă cu Elena Filipovici, cu Nicolae Goldberger şi cu alţii. La 1 decembrie 1934, la Leningrad este ucis Serghei Kirov, o stea în ascensiune a comunismului sovietic. Pătrăşcanu simte că e bine să se retragă. Ajunge la Bucureşti unde este criticat de conducerea de partid. E trimis la munca de jos în Moldova – mici activităţi de propagandă şi agitaţie –, unde va sta, clandestin, în casa fiicei scriitorului Garabet Ibrăileanu.

Două mari procese în care sunt implicaţi membri comunişti de marcă au loc în 1936: cel în care, printre acuzaţi, este Ana Pauker, precum şi cel al lui Petre Constantinescu-Iaşi. E necesară expertiza lui Pătrăşcanu, atât pe linie juridică, dar mai ales pe linie de propagandă. Comunistul născut în Bacău eşuează complet. Exclus din barou, nu are voie să-i mai apere pe comunişti. Nici presa nu-l ajută prea mult. Pătrăşcanu nu va fi în stare nici să creeze un Front Popular în decembrie 1937. Astfel, decide să se retragă temporar din viaţa publică pentru câţiva ani.

Citiţi şi al zecelea episod al serialului „Apostolii lui Stalin“, biografia lui Petru Groza, ultimul burghez. De la tentativa eşuată de suicid la idila cu Elena Lupescu şi „divorţul decent şi elegant de monarhie“. 

Legături primejdioase în Cimitirul Bellu

Într-o seară oarecare din anul 1928, Pătrăşcanu, alături de un tovarăş din Occident, Leon Mauvais (n.r. – lider important al Partidului Comunist Francez), merge în Cimitirul Bellu pentru o întâlnire secretă cu alţi susţinători ai stângii radicale.

Încins de dezbaterea de idei, Pătrăşcanu preia cuvântul şi ţine o adevărată şedinţă, auzită şi de urechile îngrijitoarei cimitirului. Poliţia apare, comuniştii fug. Nimeni nu e prins, pentru moment. „A doua zi, Pătrăşcanu şi Leon Mauvais sunt înhăţaţi de pe malul lacului Herăstrău. Pătrăşcanu evadează din sediul Siguranţei de pe Bulevardul Pache Protopopescu şi anunţă presa. Ziarul «Dimineaţa» publică un protest, francezul este eliberat şi apoi expulzat“, explică Stelian Tănase în „Clienţii lu’ Tanti Varvara“.

Informaţii suplimentare despre momentul agitat din cimitir sunt prezentate de Lavinia Betea în volumul „Lucreţiu Pătrăşcanu. Moartea unui lider comunist“: „Arestarea s-a datorat denunţului Mariei Borcescu, îngrijitoare la Cimitirul Bellu şi informatoare a Siguranţei. Legătura ei cu această instituţie se făcea prin agentul Ivan Mathonys, zis «Vranghelistul» (cu care «se afla în dragoste»), agent care-l avea în supraveghere pe Lucreţiu Pătrăşcanu“.

Tată de comunist: „Germanofilul“ liberal D.D.

Dumitru D. Pătraşcanu (foto), tatăl comunistului Lucreţiu Pătrăşcanu, reuşeşte, în primii douăzeci de ani ai secolului al XX-lea, o „triplă carieră: profesor de istorie la Liceul «Matei Basarab» din Bucureşti, scriitor de succes şi om politic, în mai multe rânduri deputat liberal“, notează istoricul Lucian Boia în cartea sa „«Germanofilii»: elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial“. Nutreşte o adevărată aversiune faţă de politica Rusiei, lucru care-l plasează în tabăra „germanofililor“ în Primul Război Mondial. Colaboraţionismul său cu germanii îl va costa. Este dat afară din învăţământ, judecat şi închis un timp la Văcăreşti. Din intelectual de carieră, devine un paria pentru societatea din interbelic. Fiul său nu va uita acest lucru şi va dori să zdruncine din temelii regimul politic românesc. Va reuşi, odată cu venirea Armatei Sovietice.

<strong>„Îmi plac femeile, dar amanta mea numărul unu rămâne politica“</strong>

Despre iubitul, amantul sau soţul Lucreţiu Pătrăşcanu ar putea fi scrise cărţi, zeci de cărţi, tratate. Femeile îl iubesc. Unele îl iubesc şi apoi îl urăsc. Vorba aceea, e un singur pas. Multe sunt tovarăşe din mişcarea comunistă, dar Pătrăşcanu iese cu uşurinţă din zona de confort.

Una din primele cuceriri ale sale este militanta comunistă Tuna Lerner. Idila dintre cei doi comunişti are loc la începutul anilor ’20. Sarcinile de partid îi despart însă foarte repede. Pătrăşcanu îşi continuă viaţa de celibatar, în timp ce Lena ajunge soţia lui Athanasie Joja, într-o primă fază, pentru ca apoi să-l lase pe acesta pentru celebrul avocat Alphonse Nachtigal, după cum povesteşte un alt avocat, Petre Pandrea, cumnat al lui Pătrăşcanu, în „Memoriile mandarinului valah“.

Am auzit pe Lucreţiu înjurându-şi părintele, că nu-i dădea bani, în adolescenţă, pentru a merge la bordel. Petre Pandrea, avocat, în „Memoriile mandarinului valah“

Dar Pătrăşcanu nu rămâne singur. O altă tovarăşă, mult mai celebră în istoria comunismului românesc, Elena Filipovici (foto), se îndrăgosteşte de intelectualul comunist. Cel mai probabil, anul de graţie al celor doi este 1923, dovadă fiind numeroasele note ale Siguranţei care semnalau vizitele dese ale Elenei acasă la Pătrăşcanu. Precizăm: comunista vine mereu singură. Prin 1935, la Viena şi la Praga, femeia se aruncă în braţele lui Marcel Pauker, spune istoricul Cristina Diac, citând documentele de la ancheta lui Marcel Pauker din 1937. Mai târziu, tot Elena Filipovici devine amanta lui Stefanski-Gorn, conducătorul partidului între 1932 şi 1934 şi, cel mai probabil, şi a lui Nicolae Goldberger. Peste ani, Filipovici nu-şi mai aduce aminte de momentele cu Pătrăşcanu: îl critică aspru pentru atitudinea sa faţă de partid.

Prin ’23, se mai iubeşte cu Anca, femeia căreia-i mărturiseşte franc: „În dragoste, ca şi în politică, trebuie să ştii unde să te opreşti“, potrivit unei scrisori citate de istoricul Lavinia Betea. Iar prin ’24 o dezamăgeşte pe Eva, care i se confesează într-o tristă depeşă aflată în dosarul comunistului de la Siguranţă: „Mişcarea (n.r. – comunistă), care pentru tine e cea mai mare bucurie şi viaţa însăşi, pe mine nu mă va putea înflăcăra niciodată“. Pătrăşcanu amesteca dragostea cu politica. Pandrea îşi aduce aminte de acest lucru în volumul „Crugul mandarinului. Jurnal intim“: „Era un pătimaş politician. Spunea în glumă surorii sale: «Mie îmi plac femeile. Cum să nu-mi placă? Dar amanta mea numărul unu rămâne politica»“.

PATRU NOPŢI ŞI PATRU ZILE CU METRESA BURGHEZĂ
Burgheza Rozalia Winkler e o altă cucerire a comunistului. Detalii ale relaţiei lor aflăm din mai multe note informative ale Siguranţei Generale, precum şi din scrisorile confiscate de „Tanti Varvara“ (argou comunist pentru Siguranţă).

La 9 martie 1932, Pătrăşcanu intră în ţară alături de Rozalia Winkler. Cei doi se întâlniseră în prealabil la Budapesta pentru a-şi aduce aminte de prietenia lor. „În ziua de 4 martie a.c. Dna. Winkler a plecat la Budapesta, unde s-a întâlnit în gară cu Pătrăşcanu luând împreună camera de Hotel Bristol, unde au stat 4 zile, iar după acea în ziua de 9 a.c. cu acceleratul de dimineaţă au părăsit Budapesta venind spre ţară“, precizează raportul agenţilor de Siguranţă din 22 martie 1932 (păstrăm ortografia originală). De asemenea, documentul mai punctează: „Dna. Winkler actuală soţie în divorţ (…) a cunoscut pe Pătrăşcanu în anul 1928 la Cluj unde el figura printre apărătorii lui Szanto Desideriu implicat în complotul comunist, judecat în acel timp la Cluj, Szanto fiind pe atunci logodnicul sorei Dnei.Winkler. Dela acea dată între Dna. Winkler şi Pătrăşcanu s-au iscat legături de prietenie care mai târziu s-au transformat în legături intime, Dna. Winkler devenind metresa lui Pătrăşcanu“.

DIN ACUZATĂ, AJUNGE MIREASĂ
Anul 1936 îi schimbă radical viaţa lui Pătrăşcanu. O cunoaşte pe Herta Schwamen, viitoarea Elena Pătrăşcanu, evreică din Cernăuţi. Aceasta îi pune capac comunistului, îl face să se retragă din viaţa amoroasă. Cea cu alte femei. Viitoarea Elena Pătrăşcanu era de profesie arhitect-scenograf, mai tânără cu aproape 15 ani decât Pătrăşcanu. Cei doi se cunosc în momentul când comunistul o ajută într-o problemă juridică. Mai precis, o scapă de puşcărie. Bagajul femeii în mişcarea de stânga nu era voluminos, însă avea greutate: Herta a devenit membră a Partidului Comunist din Austria şi a scris articole de presă la „Dunărea Roşie“, revistă ilegală pentru marinari. Înainte de „repatriere“, participase la o manifestaţie antinazistă. Fusese prinsă şi bătută până la pierderea conştienţei.  Dragostea mare acum începe.

FOTO 1: Soţii Pătrăşcanu, în biblioteca personală FOTO2: 1947. Academicianul Gheorghe Lupaşcu şi Elena Pătrăşcau, la o recepţie oficială. (Arhivele Naţionale, Fond ISISP)

Căsătoriile dintre evrei şi români nu erau admise în acea perioadă, a guvernării Goga-Cuza (1939). Pătrăşcanu reuşeşte, prin diferite intervenţii, să aranjeze botezul Hertei: e creştinată de părintele Gala Galaction şi devine oficial Elena. Pătrăşcanu spune „Da!“ şi, din acest moment, rebelul de altădată se cuminţeşte. O are alături pe Elena pentru totdeauna.

„Mândru de frumuseţea, tinereţea, cultura şi eleganţa ei, Pătrăşcanu pleacă aproape întotdeauna în ţară şi în străinătate având-o ca însoţitoare. Calităţile acesteia şi mai cu seamă afişarea lor ostentativă displac celorlalţi tovarăşi şi soţiilor acestora care, în respectiva perioadă, erau aproape în totalitate foste tehnice (n.r. – secretare) sau tovarăşe de ilegalitate, mândrindu-se cu anii de închisoare“, scrie cercetătoarea Lavinia Betea în volumul „Lucreţiu Pătrăşcanu. Moartea unui lider comunist“. Petre Pandrea o descrie însă în tuşe mai puţin favorabile: „Această femeie cu cap de oaie, de o senzualitate aprinsă şi stearpă, cu pofte de lux şi luxură, a fost pierzania lui; Cleopatra valahă pentru un Antoniu leninist“.

Tot Pandrea spune că, din cauza soţiei „catastrofică, isterică şi dementă, care s-a certat cu Ana Pauker şi Liuba Chişinevscaia“, Pătrăşcanu ar fi căzut în plasa răzbunării. Exemplul său: la 23 august 1946, corifeii comunişti au refuzat să participe la masa oficială dată de Elena şi Lucreţiu Pătrăşcanu.

Mihail Sebastian, Lena Constante, Lucreţiu Pătrăşcanu, Elena Pătrăşcanu şi Harry Brauner, în 1944, la munte, la Diham  FOTO: Arhivele Naţionale, Fond ISISP

IUBIRE, GELOZIE
ŞI TENTATIVĂ DE SINUCIDERE
Cu toate acestea, în jurul lui Pătrăşcanu sunt femei care îl doresc. Lena Constante, una din prietenele Elenei Pătrăşcanu, este una din ele. „Toată viaţa am avut oroarea de a trăi cu un bărbat însurat […] Pătrăşcanu a fost singurul om pe care l-am iubit în felul acesta“, mărturiseşte Constante într-o declaraţie datată 27 februarie 1950, dată celor care îl anchetau pe Pătrăşcanu. Femeia îndrăgostită adaugă: „Au fost trei ani de gelozie şi aşteptare (n.r. – 1945-1948). În starea de nervi în care eram veşnic, îmi ardea prea puţin de problemele lui politice. Eu doream decât un lucru, să ştiu dacă mă iubeşte, cât mă iubeşte, dacă îi e şi lui dor de mine. Cu Pătrăşcanu nu aveam nimic în comun în afară de această veşnică dorinţă de a-l vedea, de a fi cu el, de a pune mâna măcar pe haina lui“.

Lena Constante are avantajul că mereu este în anturajul cuplului Pătrăşcanu. Deşi nu este nici ea singură. Acolo este şi partenerul său de viaţă, folcloristul Harry Brauner. Gelozia Lenei o aduce, în vara lui ’47, în pragul suicidului. Supravieţuieşte şi continuă să fie în apropierea comunistului până la arestarea sa din aprilie 1948. După zeci de ani, neagă legăturile cu Pătrăşcanu, acesta fiind considerat în memoriile femeii o simplă cunoştinţă.

Tabloul pe care Elena nu l-a dat jos

Elena l-a purtat în suflet şi în inimă pe intelectualul comunist. O dovadă este mărturia, pentru „Weekend Adevărul“ a lui Alexandru Elias, fost membru al organizaţiei sioniste Haşomer Haţair, ulterior membru al PCR: „Am cunoscut-o pe soţia lui Pătrăşcanu, am fost şi la ea în casă, la Snagov, unde mergeam cu prietenii. Ea avea o vilă cumpărată cu Pătrăşcanu, vilă care i-a rămas. Avea ieşire la lac, ponton. Când am intrat la ea în casă, în hol era un tablou mare, imens, al lui Pătrăşcanu. Se întâmpla în anii ’70-’80. Ea era recăsătorită cu un regizor grec (n.r. – Yannis Veakis). Tabloul mare al lui Pătrăşcanu avea o bandă de doliu pe un colţ şi stătea agăţat chiar la intrarea în vilă“.

<strong>Belu Zilber, onorabila canalie</strong>

„Nu mă puteam despărţi de partid cum nu se pot unii despărţi de femeia vieţii lor, curvă, hoaţă şi sperjur. A căzut la femeie, spune poporul. [...] Căzusem la partid. Presimţeam ce mă aşteaptă, dar nu mă puteam rupe de această abstracţiune denumită partid“, scrie comunistul Belu Zilber (născut Herbert Zilber) în cartea sa „Actor în procesul Pătrăşcanu“. Perioada la care se referă sunt anii 1947-1948, ani în care Zilber este dat afară din partid şi începe să fie înlăturat rând pe rând din toate funcţiile pe care le ocupa.

Belu Zilber, portretul intelectualului-canalie FOTO: Stelian Tănase, „Clienţii lu' Tanti Varvara“

Despre comunistul Belu Zilber prietenii şi duşmanii au spus multe. Că e bârfitor, că minte mult, om al combinaţiilor, informator al Siguranţei Generale etc. Părerile vin în funcţie de cât de mult sau cât de puţin îl ştiau aceştia. Însă asupra unui punct este un consens general: e inteligent şi cu o cultură vastă.

REVOLUŢIA, PRIMA IUBIRE A LUI ZILBER
Comunistul Zilber, născut în 1901 în localitatea Târgu Frumos (Iaşi), este atras de ideile Revoluţiei ruse din anii de liceu. La sfârşitul anului 1918, este exmatriculat din liceu, pentru că participase la o demonstraţie a muncitorilor din 13 decembrie.

„Marea Revoluţie din Octombrie, prima mea iubire […] am iubit-o cu toată pasiunea tinereţii, am visat-o aducătoare de fericire pentru omenire, nu m-am îndoit niciun moment că, sub steagul lui Lenin şi Troţki, viaţa pe pământ va fi o veşnică primăvară“, scrie comunistul 50 de ani mai târziu în prima versiune a memoriilor sale, „Monarhia de drept dialectic“, semnată Andrei Şerbulescu, unul din pseudonimele sale din perioada ilegalităţii.

Pentru continuarea studiilor pleacă în Franţa. La Paris termină liceul, iar cursurile universitare le face la Grenoble. În România se întoarce în 1922, însă fără a avea diploma de inginer deoarece nu absolvise. Pentru Zilber acest lucru nu este o problemă. Reuşeşte să lucreze în diferite locuri bine plătite şi fără patalamaua necesară. Un exemplu este poziţia sa de expert la Ministerul de Război.

SALVAT DIN PUŞCĂRIE DE NAE IONESCU
Profită de informaţiile pe care le posedă în domeniul militar şi economic şi face spionaj pentru URSS mai mulţi ani. În 1930, corăbiile par să i se scufunde. Reîntors de la Paris, este ridicat imediat de autorităţi. Începe un mare proces de spionaj. La finele acestuia, Zilber ia cinci ani de recluziune. Face recurs şi este achitat. Este momentul în care comunistul devine şi agent al Siguranţei.

Petre Pandrea, cumnatul lui Pătrăşcanu, susţine că Zilber ar fi fost salvat de puşcărie de intervenţia lui Mihail Sebastian la Nae Ionescu, om de încredere al monarhului Carol al II-lea. Zilber se vede cu sacii în căruţă şi îl atacă în presă pe Nae Ionescu. Filosoful de dreapta nu uită şi, când se întâlneşte cu comunistul la Capşa, îi spune: „Mă, Belule, eu te-am iertat. Dar n-au să te ierte comuniştii. Tu ai să fii spânzurat de ei“.

Zilber continuă să ducă o viaţă atipică pentru un comunist, fie el şi unul de dimensiuni şi importanţă reduse (avea 1,56 metri). Frecventează restaurantele bune, se întâlneşte cu marile personalităţi ale vremii. Este apreciat. Din ’32, lucrează la Institutul de Conjunctură mondială, condus de Virgil Madgearu, loc de unde se asigură că va fi bine plătit: are salariu, face afaceri dubioase şi, ca dublu agent, practică şantajul unde se poate. În plus, scrie la numeroase publicaţii („Şantier“, „Credinţa“), după cum precizează o notă informativă a Siguranţei din 7 februarie 1934.

LIMUZINE, APARTAMENTE, HAINE ŞIC
„Mentalitatea proletară – sărac şi cinstit – nu îl stăpânea. Rămânea ca mod de viaţă un burghez. Îi plăceau lucrurile bine făcute, limuzinele, mobilele pretenţioase, apartamentele confortabile, hainele şic“, îl caracterizează Stelian Tănase în „Clienţii lu’ Tanti Varvara“.

În anii celui de-Al Doilea Război Mondial se ocupă de strângerea de fonduri pentru organizaţia criptocomunistă „Apărarea Patriotică“. Pe lista de donatori, are oameni de afaceri precum Alexandru Ştefănescu, Max Auschnit, Emil Calmanovici sau Jacques Berman. O parte din aceştia vor ajunge în puşcăriile comuniste, fiind închişi pentru acelaşi motiv ca şi Zilber: apropierea de Pătrăşcanu.

Era mărunt, sclipitor, destul de cultivat şi, deşi repeta necontenit că e marxist, nu părea nici dogmatic, nici intolerant. Mircea Eliade, istoric al religiilor, în „Memorii“

Pe Zilber îl cunosc de la Siguranţa Generală. E excesiv de deştept şi de cult. Eugen Cristescu, director al SSI în perioada 1940-1944

CEI MAI FRUMOŞI ANI: BANII ŞI FAIMA
Comunistul din Târgu Frumos este unul din participaţii la momentul 23 august 1944. Ştie de îndepărtarea mareşalului Antonescu şi, alături de Pătrăşcanu, redactează textul declaraţiei regale citite la radio de regele Mihai. Pătrăşcanu are încredere în prietenul său şi îl ţine mereu aproape. „Nu era Lucreţiu şeful lui Belu, ci Belu, şeful lui Lucreţiu. Credea în gura lui Belu, ca în gura unui oracol. Belu l-a dus cu zăhărelul. L-a dus direct în mormânt“, susţine Petre Pandrea în „Memoriile mandarinului valah“.

La scurt timp după schimbările politice din România anului 1944, va reuşi să devină director al Institutului de Conjunctură, iar mai târziu şi profesor universitar, titular al Catedrei de Economie Politică a Universităţii din Bucureşti. Ultima mare funcţie pe care o ocupă este cea de director al CEC. Însă, din 1946 începe panta descendentă a carierei sale.

Comunistul joacă la dublu. Este informator pentru sovietici, via Petea Goncearuc (născut Piotr Goncearuc), rezident GPU (poliţia politică sovietică) în România, adjunct al lui Bodnăraş la Serviciul Special al Guvernului, dar e informator şi pentru occidentali. Din acest balet nu va ieşi bine. Un timp, reuşeşte să spioneze jurnaliştii şi politicienii occidentali din România, dar în toamna lui 1946 face o mare greşeală. Aflat la Paris cu delegaţia României pentru Conferinţa de Pace, furnizează documente confidenţiale unor jurnalişti străini. În presă apare un articol care-i nemulţumeşte pe comunişti şi sovietici.

ÎL ÎNFUNDĂ PE PĂTRĂŞCANU
Ajuns în ţară, va fi aspru criticat de conducerea PCR. Îi este închis Institutul de Conjunctură şi este dat afară din mediul universitar. La 20 mai 1947, „Scânteia“ anunţă excluderea sa din partid. La sfârşitul aceluiaşi an va fi arestat şi anchetat timp de şase ani. „Izolarea, regimul alimentar, deţinerea îndelungată fără anchetă, până la refuzul foarfecelui de tăiat unghiile, toate au scopul de a aduce în câmpul conştiinţei ce este culpabil“, scrie în „Monarhia de drept dialectic“, amintindu-şi de tratamentul din anchete.

Este pus să dea declaraţii împotriva prietenului său Pătrăşcanu. Şi le dă. Minte pentru a-şi salva pielea, participă la procesul regizat de puternicii zilei. Pentru Pătrăşcanu devine o canalie, un animal. Principalele acuzaţii aduse lui Zilber în anii 1948-1954 sunt că a lucrat ca agent al Siguranţei şi ca spion al americanilor şi englezilor. În urma sentinţei nr. 49 din 14 aprilie 1954, Colegiul Militar al Tribunalului Suprem îl condamnă pe Zilber la muncă silnică pe viaţă, confiscarea averii, 10 ani de degradare civică şi 1.000 de lei cheltuieli de judecată. E eliberat în 1964, fiind graţiat de Consiliul de Stat prin Decretul nr. 411 din 1964.

Consultat ştiinţific: Mihai Burcea