Apostolii lui Stalin. Cum se distrau comuniştii în comunism?

0
Publicat:
Ultima actualizare:

La sfârşitul anilor ’40, tovarăşii au făcut totul pentru a pune mâna pe putere. Aproape că nu mai exista altceva în afară de Moscova şi Stalin. Totuşi, în pauzele luptelor lor subterane, comuniştii au avut timp şi pentru plăceri mai umane. S-au distrat cu sânge rece. Ca-n ultima zi a vieţii lor. Acestea sunt câteva crâmpeie de la petrecerile lor.

1 Mai. Costineşti. Vama Veche. Foc de tabără. Petreceri cu trubaduri şi voie bună. 23 august. Grătar, mititei, bere răcită în râu. Aţi fost acolo sau măcar aţi auzit despre cum se distrau românii în comunism. Se distrau chiar şi aşa, cu terasele în care se poate dansa doar între orele 13.00 şi 15.00, respectiv între 18.00 şi 22.00. Cu bere românească, cu agenţii de filaj pe poziţie şi cu ochii după străini şi valută. Mai erau ceaiurile dansante, au fost apoi şi Cenaclul Flacăra, Woodstock-ul socialismului prea târziu, cinematecile improvizate şi, parcă dintotdeauna, cărţile în samizdat. Aşa îşi petreceau românii timpul liber – desigur, e exagerat să-i spunem „liber“, dar aşa se spune.

Totuşi, trebuie să fi existat cineva, în toată această jumătate de secol de comunism, care să se fi-ntrebat, româneşte, omeneşte, cu aceste cuvinte: da’ ăia care ne conduc cum s-or distra? Desigur, nu vorbim despre legendarele petreceri ale lui Nicu Ceauşescu. Despre ele s-a mai auzit. Dar, la câteva decenii de la această întrebare secundară, vă prezentăm câteva crâmpeie de voie bună, fotografiate chiar la vârful nomenclaturii staliniste din România

Revelioanele Anei Pauker

31 decembrie 1945. Primul revelion legal al bolşevicilor din România a fost marcat chiar acasă la Ana Pauker (născută Hanna Rabinsohn), însă a fost, se pare, un eşec organizatoric. Moscovita îşi deschisese locuinţa pentru toţi tovarăşii, printre care Lucreţiu Pătrăşcanu şi Gheorghiu-Dej, bărbaţii care încă îşi disputau supremaţia informală în partid. Primul, intelectual rafinat, a fost şocat de felul în care petrec tovarăşii săi de idei: se îmbătau şi cântau cântece din puşcărie. Carevasăzică, o atmosferă de nivel intelectual coborât. „Uită-te la ăştia!“, i-ar fi spus Pătrăşcanu Anei Pauker, potrivit mărturiei Tatianei Brătescu, fiica femeii. „Totuşi, sunt tovarăşii noştri!“, ar fi încercat femeia o atitudine împăciuitoristă. Dar degeaba: „Te las cu ei!“.

Doi ani mai târziu, tot la revelion, conflictul dintre cei doi devine mai vizibil. Era 31 decembrie 1947, regele abdicase de o zi, iar România se pregătea să devină republică. Deocamdată, petrecere de Anul Nou, tot acasă la Ana Pauker. Pătrăşcanu participă neinvitat. Când intră în casă, Dej strigă: „Ce caută acest trădător aici? Dacă Pătrăşcanu rămâne, eu plec!“, povesteşte Paul Sfetcu, şeful de cabinet al lui Dej. Ministrul Justiţiei pleacă. Dej câştigă lupta. Mai târziu, fostul ceferist va câştiga şi războiul cu tovarăşul său.

Click pe imagine pentru a o mări!

Comunistul căruia-i plac versuri de Goga

La cumpăna dintre ani se hotărăsc destine şi se fac noi promisiuni. Aşa merg lucrurile şi în cazul lui Constantin Doncea, liderul grevelor muncitoreşti de la Atelierele CFR Griviţa din 1933, episod de la care se revendică şi Gheorghiu-Dej.  Ceferistul a fost arestat chiar la 1 ianuarie 1933, alături de alţi şase sindicalişti. Erau suspectaţi că pregătesc o acţiune comunistă – pe care chiar o pregăteau. Rămân doar şase zile în arest, sunt eliberaţi, protestează şi sunt arestaţi din nou.

Printre cei arestaţi se află şi Gheorghe Vasilichi, ceferist cu patru clase, ministru al Învăţământului în comunism. În perioada de ilegalitate, Vasilichi fusese unul dintre stâlpii subteranei comuniste, însă fusese şi unul dintre stâlpii crâşmelor burgheze. „În mahala […] eram invitat la nunţi, la botezuri sau la zile onomastice şi n-aveam nici un motiv să-i refuz. Din contră, mă duceam şi eu la ei şi îi invitam şi pe ei la mine de Sf. Gheorghe, desigur fără să ştie tovarăşii. Câteodată căutam o cârciumă dosnică şi mergeam acolo cu câţiva prieteni din mahala, cu soţiile, să mâncăm nişte mici, să bem o bere, să ne cânte lăutarii romanţe, tot fără ştirea tovarăşilor mei. Simţeam o deosebită plăcere să ascult romanţele: «Plesnind din bici pe lângă boi», «M-am născut într-un bordei», «Pe umeri pletele-i curg râu» de Gh. Coşbuc, «De ce m-aţi dus de lângă voi» de Goga etc., poate fiindcă vorbeau de originea mea ţărănească“, îşi aminteşte bărbatul într-o autobiografie.

Lista femeilor

Nu era excentric Vasilichi. Era om de petrecere şi ştia, din câte se pare, să împartă voie bună în stânga şi-n dreapta. De pildă, în 1930, după ce participase la cursuri la Moscova, Cominternul îi cere să declare toate rusoaicele cu care a trăit, chiar şi conjunctural. Cu deplină responsabilitate, Vasilichi a umplut o pagină întreagă doar cu numele acestor femei, lucru care i-a frapat chiar şi pe sovietici.

Aceeaşi caldă responsabilitate este relevantă şi în cazul celui mai sângeros dictator comunist al României: Gheorghe Gheorghiu-Dej. Paul Sfetcu povesteşte că, în anii ’50, când bărbatul îşi petrecea concediul de odihnă la mare, vila din Eforie ar fi fost despărţită de stradă numai de un gard viu. „Când îl zăreau, trecătorii se opreau din plimbare, se îmbulzeau la gard şi rămâneau minute în şir să-l privească. În această situaţie greu de suportat, deseori el venea spre privitori, îi saluta şi le cerea politicos să-şi continue plimbarea deoarece se simţea stânjenit“, zice Sfetcu. „Rămâneau destui, însă, pe loc, timp îndelungat, comentând cu glas tare, ca la grădina zoologică, persoana sa. [...] Acesta este motivul care l-a determinat să aprobe construirea unei noi vile în capătul de nord al staţiunii Eforie“, detaliază secretarul băile de mulţime ale şefului său.

comunism

Dej? „Un curvar şi un beţiv, asta a fost!“

Alte mărturii dezgroapă însă şi lucruri mai puţin cuminţi din trecutul îndepărtat al fostului ceferist. Din vremea în care se afla în oraşul Dej, locul unde se unesc Someşul Mic şi cel Mare, pe strada Pintea Viteazul, la numărul 23. Aşadar, la finalul anului ’31, părintele comunismului românesc îi lăsase o impresie destul de puţin plăcută părintelui greco-catolic Alexandru Nicula: „A fost un depravat, un curvar şi un beţiv, asta a fost! Nu-i plăcea munca, era un plimbăreţ cu idei comuniste. Îşi pierdea nopţile prin bodegi, bând cot la cot alături de prietenii lui ceferişti“.

Până la urmă, problemele mici ale omenirii, dar şi probleme mari ale oamenilor se discută la un pahar. Şi, unde-s multe probleme, discuţiile devin dn ce în ce mai aprinse. E cazul lui Ion Gheorghe Maurer care, la finalul anilor ’40, devenise indezirabil pentru Moscova, deşi era un apropiat al cancelariilor româneşti. „Poate că, într-un fel, am avut noroc şi cu Pantiuşa (n.r. – Pantelei Bodnarenko, primul şef al Securităţii). Pantiuşa îşi vedea de lucrul lui aşa cum îi cereau sovieticii, dar el era prieten cu Dej din închisoare şi într-un fel era prieten şi cu mine. Când se-mbăta, Pantiuşa plângea pe umărul meu. La o astfel de beţie mi-a spus că el primise ordin să mă-mpuşte“, îşi aduce aminte Maurer la bătrâneţe.

Acestea sunt doar câteva dintre extravaganţele bahice ale nomenclaturiştilor din epoca lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Puteţi citi însă despre istoriile grandioase ale bolşevicilor din România, dar, mai ales, despre istoriile lor de oameni mici, în seria de volume „Apostolii lui Stalin“.

image

Lansarea „Apostolii lui Stalin“: „Radu, avem o problemă!“

Numele meu este Laurenţiu Ungureanu, sunt ziarist la „Adevărul“ şi coautor al trilogiei „Apostolii lui Stalin“, lansată săptămâna trecută în Bucureşti şi în România. Aceasta este o cronică subiectivă, implicată şi pasională, despre o lansare de carte cât o aselenizare. Ştiţi, Apollo 13 şi „Apostolii lui Stalin“ n-au în comun doar primele trei litere: ambele pot fi catalogate drept un spectaculos „eşec reuşit“.

„Aselenizarea“ cărţilor în librării era programată pentru joi, 18 iunie, ora 17.00. Întâi la Librăria „Mihai Eminescu“ din Capitală, apoi în toată ţara! N-a fost chiar aşa. La 16.50, am privit speriat către domnul Radu Preda, preşedinte executiv al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER). „Suntem doar noi.“ Mai erau colegii de la „Adevărul“, care orbecăiau fără interes printre materiale promoţionale. Ce mai, sala era goală. Domnul Preda m-a privit cu îngăduinţă părintească – volumul urma să fie distribuit cu ziarul, lumea ştia, urma să fie bine. Să fim optimişti.

La 16.55, sala era deja plină. Se stătea în picioare şi se aştepta. „Sunt cam emoţionat, nu ştiu ce să vorbesc“, m-am întors din nou către domnul Preda, care, fără să ştiu exact cum face, reuşeşte să fie sprijinul de care ai nevoie. Mi-a sugerat că am un comportament de fată mare, cu riduri. Avea dreptate – doar era prima lansare de carte. Lui Radu Eremia, coautor şi erou personal, i-am spus atât: „Radu, avem o problemă“. Nu mi-a răspuns. Eram deja în aer.

Librăria „Mihai Eminescu“: Radu Eremia, Ion M. Ioniţă, Radu Preda, Dinu Zamfirescu şi Laurenţiu Ungureanu (Foto: Eduard Enea)

La 17.00 a început. A vorbit seniorul liberal Dinu Zamfirescu, fost deţinut politic, emigrant politic în Franţa, membru în Colegiul CNSAS, preşedintele Consiliului Ştiinţific al IICCMER. Fost coleg de clasă cu Ion Iliescu. Omul acesta are o aură aparte. Nu doar pentru că a crescut în casa Brătienilor, nu doar pentru că a fost martorul celor mai importante momente din istoria românească a secolului XX. Ci pentru că vorbeşte, ca un învăţător implicat, cu anecdote, cu pasiune, dar cu perfectă luciditate, despre o lume care i-a lăsat cicatrici stridente.

„Generaţia noastră, eram elev de liceu pe-atunci, în clasa a VII-a, ceea ce ar echivala azi cu a XI-a, era una destul de conştientă de realitatea din jurul său. Eram la curent cu evoluţia vieţii politice a ţării, dar mai ales eram clar împotriva curentului comunist“, a rememorat Dinu Zamfirescu pentru cei prezenţi atmosfera anilor ’45! Tot el a povestit şi cel dintâi impact cu Armata Roşie, pe care nu l-a uitat în ciuda trecerii anilor: „Îmi amintesc coloane lungi de căruţe, trase de cai pricăjiţi, ce treceau probabil spre Bulgaria. Dar nu voi uita prea curând că înainte de a vedea coloana ne-a izbit pe toţi un miros foarte greu, un miros de oameni nespălaţi de luni bune, care cred că preceda coloana cu cel puţin un kilometru!“.

Nu mai ştiu cât era ceasul. A continuat Radu Preda, teolog, universitar, excelent orator: „Trebuie să-i spunem răului pe nume. Iar răul ştie să federeze din toate categoriile societăţii. Promite mincinos şi înşală grosolan. Comunismul nu ar fi reuşit nici dacă, vorba lui Petre Ţuţea, i s-ar fi pus la dispoziţie o planetă nelocuită“.

Cel din urmă vorbitor a fost Ion M. Ioniţă, vechi ziarist şi realizator TV, senior editor „Adevărul“ şi redactor-şef al publicaţiilor „Historia“ şi „Foreign Policy“. E omul care mi-a deschis, în urmă cu şase ani, uşa redacţiei – chiar a deschis-o, pentru că se putea intra, ieşi, merge la toaletă, doar cu legitimaţie. „Istoria e cel mai uşor de manipulat domeniu. Toată lumea vorbeşte despre mitul istoriei adevărate. Dar aşa ceva nu există. Există o infinitate de istorii adevărate, iar nu o Biblie a istoriei“, a spus domnul Ioniţă.

Trilogia „Apostolii lui Stalin“ a fost lansată cu succes în compania a trei invitaţi excepţionali, cărora n-o să le putem mulţimi niciodată îndeajuns, cu un public mărinimos şi cu reverenţele, emoţiile de fete mari şi sincopele a doi autori veniţi, parcă, de pe Lună.

Primul volum a fost distribuit cu ziarul vineri, 19 iunie. Al doilea volum – la tarabă de azi, toată săptămâna. Al treilea – de vineri, 3 iulie. Şi-apoi, gata. Ca un film care rulează o săptămână în cinematograf şi apoi dispare. Responabilitatea regizorului pentru difuzarea peliculei se opreşte odată cu prima proiecţie. Apoi, totul cade în seama cinefililor. Sfârşit. În sfârşit!

apostolii lui stalin
Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite