Apostolii Epocii de Aur, episodul #7. Manea Mănescu, ultimul om care i-a sărutat mâna lui Nicolae Ceauşescu
0
Ministru de Finanţe, membru al Academiei Române şi prim-ministru timp de cinci ani, Manea Mănescu a strâns mâna multora dintre puternicii lumii, dar a sărutat una singură.
27 iunie 1989, şedinţa Comitetului Politic Executiv (CPEx) al Comitetului Central (CC) al Partidului Comunist Român (PCR). Are cuvântul tovarăşul Manea Mănescu: „În acest moment de însemnătate cardinală pentru prezentul şi viitorul ţării, vă rog să-mi îngăduiţi, stimaţi tovarăşi, să fac propunerea ce izvorăşte din dragostea, respectul şi recunoştinţa noastră, a membrilor CPEx, a tuturor comuniştilor, a clasei muncitoare, ţărănimii şi intelectualităţii, a întregului popor, ca la Congresul al XIV-lea, în funcţia supremă de secretar general al Partidului Comunist Român, să fie ales, ilustru gânditor şi militant politic, care în cele şase decenii de continuă şi eroică activitate revoluţionară, şi-a dedicat întrega viaţă, zi de zi, cauzei drepte a eliberării sociale şi naţionale, a victoriei socialismului, a independenţei şi fericirii poporului român, a colaborării şi păcii în lume, tovarăşul Nicolae Ceauşescu“. În sală se aud aplauze puternice, îndelungate, potrivit stenogramei şedinţei. Nesfârşita frază, impresionantă prin complexitatea sa artificială, face parte dintr-un întreg discurs ditirambic, anost şi aproape interminabil, ipocrit şi ticălos.
Acesta este logo-ul serialului „Apostolii Epocii de Aur“.
Nicolae Ceauşescu a ieşit cu gura deschisă.
Concept grafic: Florian Marina şi Vali Ivan
Manea Mănescu nu poate lăsa adevărul să strice un elogiu perfect. Până la urmă, bărbatul îşi construise o întreagă carieră prin abilitatea de a se prosterna eficient în faţa dictatorului Nicolae Ceauşescu. Şi, oricum, se împământenise rânduiala ca, la fiecare congres al Partidului, Mănescu să fie cel care face propunerea oficială ca dictatorul să fie reales.
Rafinamentul adulării
Bărbatul e un adevărat savant al panegiricelor lacrimogene, iar lui Ceauşescu îi place ca preamăririle să aibă şi ceva artistic în ele, să fie clar rafinamentul adulării. Aplauzele, unanimităţile aparent spontane, toate sunt parte din acest exerciţiu care se încăpăţânează să pară naturale. De pildă, la plenara CC al PCR din iunie 1984, dictatorul îi zâmbeşte complice lui Mănescu, mimând surprinderea în faţa conglăsuirii: „Data viitoare să mă propui tot tu“, îi spune, potrivit istoricului Lavinia Betea în volumul „Viaţa lui Ceauşescu“. Această atitudine îl aşezase pe unele dintre cele mai importante fotolii ale nomenclaturii comuniste: bărbatul fusese ministru de Finanţe (1955-1957), preşedinte al Consiliului Economic (1967-1972), viceprim-ministru (1972-1974) şi prim-ministru al României (1974-1979).
Propunerea lui Manea Mănescu de la ultimul congres al PCR, marcată de acelaşi autism sinucigaş, vine într-o perioadă de transformări poiltice aproape violente în toată Europa. România pare să rămână îngheţată în faţa valului de schimbări. „Ceauşescu reales la al XIV-lea Congres“ e sloganul cu care românii întâmpină anul 1989. Chiar şi cu o lună înaintea Revoluţiei din decembrie, Manea Mănescu, încă vicepreşedinte al Consiliului de Stat, îi spune, cu afect, dictatorului: „Aţi intrat în istoria românilor ca un exemplu de muncă rodnică, pentru măreţia patriei“, arată disidentul Şerban Orescu în volumul „Ceauşismul – România între anii 1965 şi 1989“. Mai mult: în tumultul revoluţionar pe care îl aduce sfârşitul lui decembrie, Mănescu îi promite dictatorului: „Vom lupta până la ultima picătură“.
1978. Manea Mănescu citeşte mesajul de felicitare cu ocazia aniversării a 60 de ani a lui Nicolae Ceauşescu. FOTO: Fototeca online a comunismului românesc
Sfârşitul lui Mănescu
Nu minte. Bărbatul se ţine de cuvânt până la final: pe 22 decembrie, la ora 12.08, urcă alături de Nicolae şi Elena Ceauşescu în elicopterul care decolează de pe clădirea CC al PCR. Momentul reprezintă prăbuşirea formală a regimului. Se opreşte însă la Snagov, odată cu prima escală, pentru că greutatea echipajului era peste cea admisă, iar pilotul reuşea cu greu să manevreze aparatul. Înainte ca elicopterul să decoleze din nou, Mănescu se remarcă într-o ultimă scenă desprinsă parcă din teatrul romantic de secol XVIII: după ce-şi ia rămas bun de la Nicolae Ceauşescu, îi sărută mâinile şi-i arată, a câta oară?, credinţa nezdruncinată. Mănescu îşi apleacă fruntea în faţa dictatorului ca şi când ar respecta un cod de provenienţă mafiotă. Comparaţia nu e prea departe de adevăr.
E ora 12.21, 22 decembrie 1989. Momentul acesta petrecut pe un ochi de iarbă din curtea palatului prezidenţial de la Snagov este, de fapt, sfârşitul lui Mănescu. În scurt timp, bărbatul e capturat de revoluţionari, adus apoi în comuna Deveselu (lângă oraşul Caracal), la Regimentul de aviaţie (astăzi, bază militară NATO) şi ţinut acolo, în regim de arest, până la 31 decembrie.
Citiţi şi: Nicolae Ceauşescu a fost sursa celor mai multe bancuri şi glume.Totuşi, n-a învăţat niciodată să zâmbească, relaxat, din suflet. Dictatorii n-au umor. Dar parcă Ceauşescu era un pic prea trist.
Condamnat pentru „genocid“
De la 1 ianuarie 1990, scena sărutului devie cunoscută în toată lumea: ziarul „The New York Times“ descrie ultima fugă a dictatorului condimentând-o şi cu alte episoade, preluate, via „România liberă“, de la pilotul Maluţan. Potrivit ziariştilor, pentru că elicopterul era prea aglomerat, acesta i-ar fi spus mecanicului său se se aşeze „în poala dictatorului“.
În doar o săptămână, Manea Mănescu devine, din privilegiat al sistemului, o vicitimă. Este judecat pentru infracţiunea de genocid în „lotul“ din care fac parte Tudor Postelnicu, Ion Dincă şi Emil Bobu, într-un proces mai mult decât îndoielnic, chiar şi din perspectiva juridică a anului 1990. Cei patru sunt condamnaţi, practic, doar pentru că au fost prezenţi la şedinţa CPEx care a aprobat măsurile de reprimare a Revoluţiei. Rechizitoriul e halucinant: „au participat la comiterea genocidului prin aprobarea măsurilor luate de dictator, deşi, în virtutea prerogativelor decurgând din funcţiile pe care le-au îndeplinit, aveau posibilitatea să le împiedice“. Nimic despre anii în care conduseseră destinele a milioane de români.
„Îmi voi duce pedeapsa până la capăt“
În faţa instanţei, Mănescu recunoşte tot ce i se impută. Ca-n procesele staliniste din URSS-ul anilor ’30, ca-n procesele staliniste din România anilor ’40-’50. După ce e anunţată sentinţa de detenţie pe viaţă, Mănescu lasă acest testament: „Deşi sunt la vârsta de 74 de ani, îmi voi duce pedeapsa până la capăt. Regimului nou instaurat, bazat pe puterea muncitorilor, inginerilor şi tehnicienilor, îi doresc succes“. Sentinţa îi nedumereşte chiar şi pe opozanţii cei mai vocali ai acuzaţilor. De pildă, ziariştii de la „România liberă“ scriu, la 6 februarie 1990: „Dacă ne referim strict la dezbaterile din proces, participarea lui Manea Mănescu la genocid n-a fost dovedită. S-a reţinut că el n-avea cunoştinţă despre cele întâmplate la Timişoara. În noaptea de 21 decembrie s-a culcat în cabinetul său şi n-a auzit niciun foc de armă. Singura lui vină este participarea la cele două cepex-uri, unde a aprobat, ca toţi ceilalţi, de altfel, hotărârile dictatorului. [...] Când săruţi mâinile dictatorului la despărţire înseamnă că ai pentru ce să-i mulţumeşti. Pentru ce anume?! Poate o să aflăm la recurs“. La recurs, Mănescu primeşte 10 ani de puşcărie.
Citiţi şi: Apostolii Epocii de Aur. Scurt dicţionar de servilism.
Fapt divers: unul dintre judecători e Mircea Aron, în prezent numit preşedinte al Consiliului Suprem al Magistraturii. Această informaţie a fost readusă recent în spaţiul public de către muncitorii de la televiziunea Antena 3, doar pentru a sublinia că Manea Mănescu şi Emil Bobu au fost condamnaţi, pentru genocid, la 10 ani de închisoare; la fel ca Dan Voiculescu, care nu doar că n-a făcut niciun genocid, ci a mai fost acuzat şi pe nedrept.
O „degringoladă psiho-somatică“ a lui Mănescu
Aparte de aceste divagaţii, un lucru rămâne clar: în câteva clipe, Manea Mănescu se vede singur, neputincios, vulnerabil. E la mâna unuia dintre ai lui, preşedintele Ion Iliescu, însă acest lucru nu mai poate reprezenta o garanţie. Bărbatul nu mai înţelege nimic. Dumitru Popescu „Dumnezeu“, fost coleg de celulă la Jilava, îşi aminteşte, în volumul biografic „Cronos autodevorându-se“, despre precaritatea lui Mănescu: „Intrase într-o degringoladă psiho-somatică evidentă şi unui profan ca mine. Uita, nu se putea concentra, avea depresii nervoase grave, cu plânset, cu senzaţii false de mâncărime sub ţeastă, zăcea zile în şir în pat ca în catalepsie, uita să-şi ia de mâncare şi, dacă nu-i dădeai ceva, răbda, nemaiştiind că îi este foame. Doctoriţa spunea că ar putea fi o senilitate galopantă, dar din fericire a fost doar o criză temporară“.
Păunescu îi dă o locuinţă
Manea Mănescu e condamnat să-şi petreacă următorii 10 ani în aceeaşi situaţie descrisă pretenţios de Dumitru Popescu. Totuşi, la 12 noiembrie 1992, e eliberat. E prea bolnav. Presupusele probleme de sănătate nu-i domolesc însă elanul cu care vrea să revină în spaţiul public. În 1993 şi în 1994, figurează pe lista colaboratorilor de la săptămânalul de ură şi cultură „Totuşi, iubirea“, condus de poetul tuturor, Adrian Păunescu. „Bardul de la Bârca“ îl ajutase să-şi găsească o locuinţă după eliberarea din puşcărie. E şi asta o recompensă. În aceeaşi revistă mai semnează şi foştii tovarăşi ai lui Manea Mănescu, apostoli ai Epocii de Aur, Dumitru Popescu „Dumnezeu“, Ştefan Andrei, Paul Niculescu-Mizil, Corneliu Vadim Tudor şi, postum, Eugen Barbu.
14 august 1976. Nicolae Ceauşescu şi Elena Ceauşescu îl felicită pe Manea Mănescu cu prilejul împlinirii vârstei de 60 de ani FOTO: Fototeca online a comunismului românesc
Carevasăzică, la puţin peste un an de la eliberera sa, Manea Mănescu e preocupat de cele culte: de pildă, în decembrie 1993, bărbatul scrie despre etapele elaborării Enciclopediei Române, coordonată de sociologul Dimitrie Gusti în perioada 1938-1942. În alt număr al revistei, tot în 1993, semnează un text despre savantul Gogu Constantinescu, text care se încheie, în spiritul cu care Mănescu îi obişnuise pe cititorii săi, cu un citat din înţelepciunea patronului său: „Trebuie să învăţăm că aveam datoria sfântă să trăim în patria noastră, să-i dăruim ei toată creaţia şi munca noastră, aşa cum a spus poetul Adrian Păunescu: «Această ţară ce-o păstrăm în minţi/ şi care niciodată nu mai trece/ ca-n anul de supreme biruinţe biruinţi/ 1918»“. Un fost puşcăriaş sfătos, fost membru în conducerea Partidului Comunist şi, în bună măsură, responsabil pentru felul în care arată România în 1993 sau în 2016, acest Manea Mănescu se angajază publicistic să fie o călăuză intelectuală pentru românii de pretutindeni. Nu pare să-şi cenzureze câtuşi de puţin elanul de sfetnic, de dascăl comunist al democraţiei. Scrie, cu angajamanent, articole istorice şi portrete ale intelectualilor din alte vremuri.
„Eu nu am făcut rău nici măcar unui student“
În cele din urmă, Mănescu alege să se retragă din spaţiul public. Nu mai publică, nu dă interviuri, nu mai vorbeşte. Abia la 21 februarie 2007, cotidianul „Evenimentul zilei“ reia, cu un fior nostalgic artificial, destinul lui Manea Mănescu, într-un reportaj-portret jelit naiv, vag gazetăresc, cu titlul „Din umbra Ceauşeştilor la mila «lui Jacques Chirac»“. Textul poate face obiectul multor seminarii la Facultăţi de Jurnalism, Istorie sau Ştiinţe Politice, dar nu despre deontologie, memorie şi comunism e vorba aici.
Manea Mănescu îşi deplânge bătrâneţile şi neputinţele cu impertinenţa amnezicilor: de ce trăieşte într-un apartament procurat prin relaţiile lui Adrian Păunescu?, de ce a fost condamnat pe nedrept la atât de puţin timp după ce şi-a adunat fiul în două mâini de cenuşă?, de ce l-au uitat şi românii, dar şi Margaret Thatcher, Gerald Ford sau Harold Wilson?, de ce a fost şi nu mai este? Imposibil de conciliat cu propriul prezent, Manea Mănescu trăieşte din propriile amintiri cosmetizate confortabil. Nu vrea să accepte, să înţeleagă imaginea pe care o vede zilnic în oglindă. Se întâmplă la 18 ani de la căderea comunismului, 18 ani care nu-i aduseseră lui Manea Mănescu niciun regret, nicio remuşcare, niciun gând secund. „Eu nu am făcut rău nici măcar unui student!“, spune. E captiv aceleiaşi gândiri din anii ’90: el doar a respectat ordinele. „Când nu mai puteam, îi spuneam (n.r. – lui Nicolae Ceauşescu): «Tovarăşe secretar general, daţi-mi voie să mă întorc la catedră. Eu sunt profesor, membru al Academiei RSR, nu ministru»“. „Hai să nu ne supărăm aşa repede!“, susţine că-i răspundea Ceauşescu.
Citiţi şi: Elena Ceauşescu a fost unul dintre puţinii politicieni care au urmat, în ordine, etapele desăvârşirii profesionale – trei clase primare, facultate la fără frecvenţă, doctorat – şi care abia apoi şi-au lansat cariera politică. Vreme de 24 de ani, Elena Ceauşescu a fost primul tehnocrat al ţării. Chiar dacă totul a fost o minciună.
Regretele Oanei Mizil
La aproape doi ani de la interviu, pe 28 februarie 2009, Mănescu se stinge. Avea 93 de ani. La funeralii participă aproape 30 de persoane, printre care Ion Stănescu, fost preşedinte al Consiliului Securităţii, Florea Dumitrescu, fost ministru de Finanţe şi Gheorghe Stroescu, vicepreşedinte al Băncii Naţionale. Vestea morţii sale nu produce niciun şoc în public. Numai Oana Mizil, nepoata nomenclaturistului Paul Niculescu-Mizil, alege să transmită un ferpar virtual: „Regret trecerea în nefiinţă a OMULUI Manea Mănescu şi sunt alături de familia dumnealui în aceste momente grele. Condoleanţe! Dumnezeu să-l odihnească!“. Acesta a fost Mănescu, 1916-2009.
Memoria trecerii bărbatului prin această lume începe să fie alterată de nostalgii provinciale şi reevaluări cu scop comercial. Manea Mănescu nu mai e fostul comunist acuzat de genocid, ci un oarecare personaj secundar din istoria naţională. Un exemplu: la 25 martie 2012, Galeriile Artmark organizează licitaţia „Epoca de Aur“. Sunt expuse spre vânzare, printre altele, carnetul de identitate al lui Manea Mănescu, builetul de vaccinare, o felicitare trimisă bărbatului de către Ceauşescu, carnetul său de elev din anul şcolar 1930-1931 şi permisul de pescuit din 1969. Fiecare obiect costă cel puţin 50 de euro. Cu alte cuvinte, există cineva care s-a gândit că permisul de pescuit al lui Manea Mănescu ar putea fi de interes pentru unii români, dispuşi să ofere cel puţin 50 de euro pentru a ţine, în sertar, amintirea prim-ministrului care a fost. 50 de euro înseamnă o cincime din salariul minim pe econimie. Ca şi când cu cinci carnete de pescuit ale lui Mănescu oricine îşi poate umple frigiderul de carne.
Manea Mănescu continuă să trăiască, în bibliotecile românilor şi aiurea. De pildă, bloggerul de turism Cezar Dumitru povesteşte că, ajuns în „zona arborilor memoriali“ din Sri Lanka, pe lângă speciile care păstrează amintirea lui Iuri Gagarin, a lui Jawaharlal Nehru sau a astronanauţilor de pe Apollo 12, se află şi un copac cu flori galbene, plantat de Manea Mănescu în 1974. Pe plăcuţa explicativă stă scris: „prime-minister of the Socialist Republic of Romania“.
„În viaţă trebuie să fii şmecher, să nu iroseşti inteligenţa“
Manea Mănescu s-a născut în oraşul Brăila, la 9 august 1916, în familia unor simpatizanţi comunişti. Tatăl, Constantin Mănescu, cunoscut mai mult drept „nea Costică“, era muncitor cazangiu, iar mama, Păuna Mănescu – casnică. După instaurarea comunismului, nea Costică va ajunge director al societăţii „Export-Petrol“ din Ploieşti, deputat în Marea Adunare Naţională, şi membru în comitetul regional de partid Ploieşti, iar mama – activistă în Uniunea Democrată a Femeilor din România, filiala Ploieşti. Fostul diplomat Ştefan Andrei povesteşte, în volumul „I se spunea Machiavelli“ despre tatăl lui Manea Mănescu: „a fost un tehnician petrolist foarte calificat şi instruit. L-a evocat şi Panait Istrati, legat de discuţiile ce le aveau împreună cu Ştefan Gheorghiu. Tatăl lui Manea Mănescu n-a fost de acord cu orientarea PCR-ului şi a murit fără a intra în Partidul Comunist. Şi Ceauşescu a mers până acolo, că nu l-a iertat nici la moarte. A zis că el le-a făcut mari greutăţi înainte de 1944. [...] În închisoare însă, Ceauşescu a fost cu fratele lui Manea Mănescu“.
16 decembrie 1976. Vizita oficială a primului ministru al României, Manea Mănescu în Franţa. Primirea la preşedintele Valéry Giscard d'Estaing FOTO: Fototeca online a comunismului românesc
Românii l-au dat
afară din partid pe Lenin
Fratele e Racovski Mănescu, alintat Cocu, omul care l-a inspirat şi pe Manea în alegerile sale politice. Racovski fusese strungar în fier la Ploieşti, însă comunismul avea să-i aducă gradul de colonel de Securitate. Fusese coleg de puşcărie cu Gheorghiu-Dej, iar asta era cea mai importantă parte a biografiei sale. În copilărie şi adolescenţă, îl punea pe Manea să deseneze seceri şi ciocane pe ziduri şi trotuare, să ducă manifeste în liceu şi să recruteze adepţi pentru mişcare din rândurile colegilor de la internatul liceului, arată istoricul Cristina Diac.
Manea Mănescu are însă cinci fraţi: Racovski, Ion, Bujor, Gabriel şi Lenin (alintat Lencu). Dintre aceştia, Lencu are o poveste aparte: fost hoţ de buzunare, fusese exclus din Partid pentru că, în timpul războiului, căzuse prizonier la nemţi în Munţii Tatra. Numai în România a existat acest paradox: Lenin a fost dat afară din Partidul Comunist.
„Mama a pus o lumânare în sobă: «V-am făcut foc»“
Familia Mănescu e departe de-a fi înstărită, însă Manea Mănescu, fin cunoscător al standardelor biografice care pot propulsa oameni în partid, ştie că o poveste bună impresionează pe oricine, comunist sau nu. Iar povestea bărbatului, redată într-o autobiografie de partid, e sfâşietoare: „Nu aş putea trece peste un fapt chiar când trebuie să fac o autobiografie succintă – care a fost pentru mine o încercare ce mi-a deschis ochii şi ce influenţă enormă pentru tot restul vieţii mele, o memorabilă scenă din viaţa mea de copil în casa părintească. Era într-o iarnă grea din 1922/23, tata era închis, mama noastră nu mai avea lemne cu care să ne mai încălzească pe noi cei patru copii ai ei – şi după ce pusese pe foc şi scaunele din casă, masa, copaia şi alt mobilier casnic – când am început să plângem, de frig, patru guri de copii, ea – mama – pe ascuns a băgat o lumânare în sobă şi deschizând apoi numai puţintel uşa sobei, ca să putem vedea din patul unde stăteam zgribuliţi, înveliţi în ţoale, flacăra aprinsă, ne spunea: «Uite, dragii mamei, v-am făcut foc», iar pe sobă a pus un ceaun cu apă în care pusese trei pietre rotunde şi ne amăgea că sunt cartofi puşi la fiert, pentru ca să ne dea să mâncăm. Aveam peste şase ani când se întâmplau aceste lucruri şi care mi-au deschis ochii pentru totdeauna asupra a ceea ce aveam să fac în viaţă şi aşa am dus-o toată tinereţea mea. Am făcut evocarea acestui fragment din viaţa mea pentru a arăta că deşi azi sunt intelectual am trăit cu familia o viaţă de proletar“.
Citiţi şi: Sever cu subordonaţii, obedient faţă de cuplul dictatorial şi bun cunoscător al artei militare. Acesta e portretul simplu al lui Vasile Milea, valabil însă doar până în decembrie 1989, moment în care generalul va fi, treptat, criminal, trădător şi erou.
Ce-a căutat Mănescu la Chişinău
Deşi pretinte că a dus o viaţă de proletar, Manea Mănescu se diferenţiază în mod categoric de mulţi dintre tovarăşii săi: a absolvit şi şcoala primară (în Moreni, Prahova, 1923-1928), şi liceul (Liceul Comercial din Ploieşti, 1928-1935). Totuşi, învăţământul clasic rămâne secundar între preocupările sale. Importante sunt învăţăturile tovarăşilor: începând cu 1932, Mănescu participă la acţiuni ale tineretului comunist, iar în 1933 chiar conduce un protest în liceu pentru îmbunătăţirea mesei şi a tratamentului. Drept pedeapsă, adolescentul e dat afară din internat, iar ultimul an de şcoală îl face în particular, cu bani din salariul de funcţionar la Rafinăria „Dacia Română“.
Entuziasmul său e remarcat de comunişti, care-l trimit, în perioada 1934-1936, să muncească în cadrul tineretului naţional-ţărănesc şi ţărănist radical din Ploieşti. La 6 martie 1936, e în Chişinău, la procesul unor militanţi comunişti din Basarabia, autodeclaraţi „antifascişti“, între care Petre Constantinescu-Iaşi. Mănescu e unul dintre cei peste 700 de martori aduşi de avocaţii Lucreţiu Pătrăşcanu, Ion Gheorghe Maurer şi Dem I. Dobrescu.
„Mânca numai la restaurante“
E primit în partid în 1938, an în care se mai remarcă o dată în faţa tovarăşilor: organizează o grevă studenţească de două săptămâni la Academia Comercială din Bucureşti, însă ezită să ia cuvântul, iar manifestaţia e furată de legionari. Nu renunţă însă la şcoală: în perioada 1936-1940 e student bursier la Academia Comercială, pe care o absolvă cu „meţiunea albă cu elogii“, după cum arată într-o autobiografie de partid. Totuşi, munca de partid rămâne pe primul loc: Mănescu se străduieşte, fără succes, să racoleze potenţiali membri de partid. De pildă, fostul student de origine greacă Anton Gramenos va povesti Comisiei de Control a Partidului cum Mănescu i-a dat 1.000 de lei dintr-un teanc de 30-40.000 de lei „de la partid, pentru studenţii săraci“. Se întâmpla pe Calea Victoriei, iar Mănescu „era îmbrăcat extrem de frumos şi mânca numai la restaurante. M-a invitat şi pe mine, nu m-am dus“.
Nu renunţă: organizează cercuri de lectură şi seminarii marxiste cu studenţii, contribuie la editarea unei reviste „antifasciste“, devine membru în biroul studenţesc al UTC din Bucureşti şi apoi secretar al biroului (1940). În paralel, lucrează ca funcţionar la Ministerul Sănătăţii (1938-1940), funcţionar la Eforia Spitalelor Civile Bucureşti (1940-1941), e şeful de cabinet al secretarului general al ministerului Economiei, Paul Suciu (1942), profesor la un liceu din Târgu-Jiu, funcţionar la o întreprindere din Bucureşti, asociat la o firmă care se ocupă cu vânzarea articolelor tehnice, merge la cursurile seminarului pedagogic Bucureşti (noiembrie 1941-martie 1942) şi face studii doctorale (1940-1943). „Teza nu am putut s-o susţin, fiind arestat în toamna anului 1943“, spune Mănescu într-o autobiografie de partid. Ce se întâmplase?
Manea Mănescu a fost coordonator de doctorate fără să-şi susţină doctoratul.
De ce-a fost dat afară din partid
În decembrie 1943, Siguranţa face mai multe arestări în Bucureşti – fusese deconspirată aşa-numita „celulă din universitate“. În aceeaşi vreme e arestat şi Petru Groza, care face instrucţie cu agenţii poliţiei. Mănescu e însă mai uşor impresionabil: recunoaşte tot în achete – activitatea clandestină, numele conspirativ „Vlad“, că a dat bani pentru deţinuţii comunişti. Cu toate acestea, e achitat la proces, dar rămâne în beciurile Siguranţei până în aprilie 1944. Pentru purtarea avută la „cădere“ (n.r. – arestare, în argoul comunist), e exlus din parid. Până la 23 august 1944, stă ascuns. Îi e frică.
Nu e la prima greşeală: în 1942, grecul Anton Gramenos îl mai întâlneşte o dată pe Mănescu. Bărbatul îl întreabă dacă are nevoie de un loc de muncă, pentru că, uite!, el lucrează la Ministerul Economiei. Derutat, studentul întreabă, firesc, de ce Mănescu lucrează pentru duşman (n.r. – guvernul Antonescu). „Tov. Manea Mănescu a răspuns că în viaţă trebuie să fii şmecher şi să foloseşti în mod util inteligenţa, să nu o iroseşti!“, îşi va aduce aminte Gramenos. Peste câţiva ani, cu prilejul unor verificări în rândul membrilor de partid, grecul va spune că Mănescu ar fi fost „agent provocator atât pentu prinderea legionarilor urmăriţi atunci de regimul Antonescu, cât şi pentru demascarea comuniştilor“.
Păcatul capital
Păcatul care avea să-i fie ca o piatră de moară în dosarul de partid e însă altul: în februarie 1941, după rebeliunea legionară, Mănescu semnează o chemare iniţiată de „studenţii români creştini“ prin care condamna rebeliunea şi se alătura apelului de ordine făcut de guvern. Se pare că Manea Mănescu a făcut parte dintr-un comitet de organizare compus din 19 studenţi de la 8 facultăţi din Bucureşti care au semnat scrisoarea către generalul Antonescu. Documentul a fost arhivat însă în URSS, de către Comisia Aliată de Control. Totuşi, comuniştii fuseseră informaţi că scrisoarea se află în dosarul nr. 5/1941, intitulat „Problema comunistă“, care cuprinde rapoartele lui Eugen Cristescu, fost şef al Serviciului Secret de Informaţii din România.. „În această scrisoare [...] declarau devotament lui Antonescu, arătând că ei sunt reprezentanţii «studenţimii autentic naţionaliste»“, arată o notă din dosarul de cadre al lui Mănescu. Zvonul acesta, niciodată confirmat, dar care a păstrat neîncrederea tovarăşilor, îl va urmări întreaga lui carieră.
Problemele Mariei Mănescu. Nici soţia lui Manea Mănescu, Maria (născută Munteanu), nu avea cel mai curat dosar de partid. Deşi provenea din rândul proletariatului (era fiică de factor poştal) şi era un specialist veritabil (era doctor în medicină, medic radiolog la Spitalul de Copii, absolventă a cursurilor de aspirantură de la Moscova), pe femeie o urmărea un anume eveniment petrecut în anul 1936, când participase la congresul studenţesc de la Craiova, organizat de legionari. Nici ea, nici Manea Mănescu nu vor fi însă prea afectaţi de aceste pete din biografie.
Toate misiunile unui alpinist politic
Aprilie 1948. Manea Mănescu, un provincial profesor de liceu din Ploieşti, fost activist comunist, ajunge în faţa conducătorului unic al Partidului Muncitoresc Român, Gheorghe Gheorghiu-Dej. E momentul în care i se decide destinul comunistului ageamiu. După întâlnirea cu Dej, Manea Mănescu e numit asistent universitar la Academia Comercială din Bucureşti. Reuşeşte să-şi învingă anonimatul la care fusese condamnat prin excluderea din partid. Reuşeşte să ajungă, din nou, la poalele Olimpului comunist. De data aceasta e pregătit. E un alpinist adevărat. Promite.
În doar trei luni, e numit referent principal al Consiliului de Stat al Planificării şi conferenţiar la Institutul de Ştiinţe Economice şi Planificare. Obţine şi postul de lector la şcolile de partid din Sectorul PMR Învăţământ. Încă îl incomoda sesizarea făcută de Safir Emanoil, fost anchetator în 1945 la Tribunalul Poporului – el lansase zvonul că, în arhiva secretă a mareşalului Antonescu, pe care ar fi avut-o în mână, ar fi existat o notă informativă semnată de Mănescu. Este scrisoarea pierdută în arhivele URSS. Dar Manea Mănescu vrea să lase totul în urmă. Demonstrase că regretă: fusese anchetat de Comisia Controlului de Partid (CCP), se căise, scrisese autobiografii peste autobiografii, adunase referinţe de la toţi cunoscuţii, se străduia.
„Ştiinţa Partidului e cea mai superioară“
Fusese dat afară din partid în timpul războiului şi, potrivit noii încadrări, figura ca membru din 23 august 1944. Carevasăzică, i se refuzase dreptul de a fi ilegalist. Nu renunţase. Imediat după lovitura de palat, intrase în formaţiunile de luptă patriotică şi se remarcase în sectorul studenţesc. În chestionarele standard ale CCP, scria cu afect că l-a îndemnat să intre în partid „ataşamentul faţă de clasa muncitoare, în care m-au crescut părinţii de mic, faptul că Partidul conduce lupta care făureşte o lume nouă, faptul că ştiinţa Partidului este cea mai superioară“.
Deşi era doar un biet profesor de liceu, încerca permanent să-şi depăşească condiţia impusă de comunişti. Nu era însă momentul lui, iar tovarăşii aveau grijă să-i arate acest lucru cât se poate de clar: de pildă, tipărise o broşură de propagandă despre Tudor Vladimirescu, însă îi fusese retrasă la ordinul lui Alexandru Drăghici. Se mai dusese profesor, în Prahova, la şcoala de ucenici a Uzinelor Concordia şi la Şcoala Comercială din Ploieşti. Făcuse parte din comitetul regional al UTC, fusese delegat cu înfiinţarea Tineretului Progresist în regiunea Prahova şi chiar fusese preşedintele organizaţiei, fusese preşedintele unei secţii de votare la alegerile din 19 noiembrie 1946 şi lucrase şi cu Colectivul de propagandă şi agitaţie al CC al UTC. Manea Mănescu ştia însă că toate aceste responsabilităţi sunt prea mici pentru orgoliul său. Până la 28 mai 1947, nici măcar nu mai era membru de partid. Steaua sa norocoasă răsărise însă în cabinetul secretarului general al PMR, Gheorghiu-Dej.
Solemnitatea conferirii ordinului „Steaua Republicii Socialiste România”, clasa I-a , lui Manea Mănescu FOTO: Fototeca online a comunismului românesc
Protejatul lui Miron Constantinescu
Din martie 1951, lui Mănescu începe să-i fie din ce în ce mai clar că se urcase în trenul potrivit: bărbatul e numit director general al Direcţiei Centrale de Statistică, ataşat Consiliului de Miniştri. E promovat de Miron Constantinescu, arată Lavinia Betea în volumul „Viaţa lui Ceauşescu. Fiul poporului“. „Se acordau bine, de altfel, manifestărilor protectorului său, revoluţionarismul, devotamentul, intransigenţa partinică, ura neîmpăcată faţă de burghezo-moşierime şi imperialism, declarate cu orice prilej de Manea Mănescu“, explică Betea. Sub aceeaşi protecţie, după o haltă în funcţia de locţiitor al reprezentantului României în CAER, Mănescu aterizează, în 1954, în funcţia de ministru de Finanţe. E mulţumit.
Lupta pentru putere din culisele partidului îl obligă, din nou, la o perioadă de anonimat: cariera îi e brusc întreruptă de eliminarea lui Miron Constantinescu şi a lui Iosif Chişinevschi din funcţii – e retrogradat în funcţia de preşedinte al Comitetului de Stat pentru Problemele de muncă şi Salarii (martie 1957). E însă un luptător. De vreme ce a reuşit să cadă în picioare până acum, nu-l mai poate opri nimic. Tot în martie 1957 e numit vicepreşedinte al Comitetului de Stat pentru Planificare, iar în mai 1957 – director adjunct al Direcţiei Economice din CC al PMR. La 25 iunie 1960, e numit membru în CC al PMR. Va rămâne în prima linie a comuniştilor până în decembrie 1989 (n.r. – cu o întrerupere voluntară în perioada 1979-1982). „A fost ales membru al CC la Congresul al III-lea al PMR, în 1960. Se poate spune, aşadar, că a fost cât se poate de implicat în acţiunile propagandistice şi ideologice ale epocii Dej“, spune istoricul şi politologul Vladimir Tismăneanu în volumul „Efigii ale unui coşmar istoric“.
Ctitor de şcoală de cibernetică?
Mănescu nu-şi neglijează însă nici curriculumul academic: e şef de catedră şi la Institutul de Ştiinţe Economice, şi la Şcoala Superioară de Partid „Ştefan Gheorghiu“. Ion Ivan, fost profesor de informatică economică la ASE şi fost colaborator al lui Mănescu, spune că ascensiunea politică a comunistului s-a văzut şi în modernizarea universităţii. Bărbatul susţine că Manea Mănescu ar fi fost ctitor de şcoală de cibernetică economică – aşa-i plăcea să fie recunoscut şi în epocă. Potrivit bărbatului, lui Mănescu i se datorează apariţia Facultăţii de Calcul Economic şi Cibernetică Economică, a secţiei de Mecanizare şi Automatizare a Calculului Economic sau a secţiei de Cibernetică Economică. „Lui Manea Mănescu i se datorează cooptarea unor profesori de excepţie care să predea studenţilor din facultate, rupând tradiţia profesorilor făcuţi pe puncte sau paraşutaţi de la Moscova, cu studii de prea scurtă durată“, susţine Ivan. Printre profesori, acesta-l numeşte şi pe matematicianul şi disidentul Mihai Botez.
Vladimir Tismăneanu susţine însă, în „Efigii ale unui coşmar istoric“, că însuşi Mihai Botez îi povestea, în 1988, că Mănescu a fost principalul oponent al direcţiei economice reformatoare. „Era de fapt un economist leninist mediocru, a cărui principală «contribuţie» era legată de pseudo-obiectul numit «Statistica nivelului de trai al populaţiei». Deci o tematică aprioric falsificată, suspusă poruncilor şi capriciilor puterii. [...] Manea Mănescu a vituperat împotriva «iluziei tehnocratice» şi a fost campionul «accelerismului»“, spune Tismăneanu. Oricum, în memoria multor români, Mănescu a rămas „părintele ciberneticii româneşti“ – aşa-l numea şi fostul şef al Securităţii, Ion Stănescu, în discursul de la înmormântarea comunistului.
1972. Manea Mănescu şi François Mitterrand FOTO: Fototeca online a comunismului românesc
Scuipătoarea
De altfel, printre legendele trecute în contul său figurează anumite scene de-a dreptul fioroase, culese din şedinţele verificărilor de partid de la Statistică. De pildă, scrie Lavinia Betea în „Viaţa lui Ceauşescu“, „pe masa comisiei unde trona şi directorul Mănescu, la solicitarea lui, s-a pus şi o scuipătoare cu nisip. În timpul discuţiilor, Mănescu scuipa ostentativ în ea, atenţionând prin acest gest scârbos că avea sănătatea zdruncinată de schingiuirile suferite în anchete şi în închisoare“. Începutul anului 1965 îl aduce pe Mănescu din nou în prim-planul vieţii politice: e numit şef al Secţiei Ştiinţă şi Artă a CC al PCR, în locul dogmaticului Leonte Răutu. Ascensiunea lui Mănescu se datorează, de fapt, relaţiei privilegiate pe care o avea cu Nicolae Ceauşescu, noul conducător al României. E o înţelegere din care amândoi au de câştigat: Mănescu schimbă faţa Secţiei de Ştiinţă şi Artă, lărgindu-i atribuţiile peste toate sectoarele de creaţie, arată istoricul Cristian Vasile într-un articol publicat pe portalul LaPunkt. În perioada 3-11 septembrie ’65, dictatorul avea să-l includă şi pe Mănescu în delegaţia oficială către URSS, la prima sa vizită în calitate de lider al Partidului, arată Vasile Buga în volumul „Pe muchie de cuţit. Relaţiile româno-sovietice“.
Citiţi şi: Suzana Gâdea a fost satrapul culturii române din ultimii 10 ani de comunism. A suprimat programat orice iniţiativă liberă şi a prefăcut-o în propagandă ieftină, agasantă, fatală. În vreme ce intelectualii români autentici rezistau absurdului comunist prin cultură, Suzana Gâdea se obişnuia cu rezistenţa la cultură.
Diplomele lui Ceauşescu, girate de Mănescu
Printre calităţile deosebite ale lui Mănescu, apreciate de noul său conducător, era şi zgarda nevăzută de care-l ţinea şi dirija: „petele“ din biografie. În plus, Ceuşescu ştia că „lupii tineri“ din noua sa echipă îi vor eclipsa, în cele din urmă, pe înveteraţii stalinişti. „În slugărnicia lui Manea Mănescu şi activismul fostului miner Ilie Verdeţ, voluntarismul lui Ceauşescu aflase trainice puncte de sprijin. În spiritul programului marxist, aceştia îl susţineau în ritmurile înalte ale industrializării. Şi în măsurile, în forţă, pentru reducerea diferenţelor dintre sat şi oraş“, arată Lavinia Betea în „Viaţa lui Ceauşescu. Tiranul“. În plus, arată Vladimir Tismăneanu, bărbatul l-a susţinut pe Ceauşescu în eforturile de înlocuire a disciplinei managementului ca obiect de studiu academic prin impostura numită „Ştiinţa conducerii societăţii socialiste“.
Numaidecât, Ceauşescu avea, faţă de Mănescu, o datorie morală, dacă se poate vorbi despre morală în astfel de situaţii: printre demnitarii din generaţia a doua se ştia că Manea Mănescu se îngrijise de diplomele dictatorului – el girase şi aşa-zisa lucrare de licenţă cu titlul „Unele probleme ale dezvoltării industriale în România în secolul al XIX-lea“, lucrare care-i va aduce lui Ceauşescu titlul de preşedinte de onoare al Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice a RSR (înfiinţată în 1970). Mai mult: Mănescu îi prezenta frecvent cizmarului ajuns conducător al ţării sinteze ale articolelor, studiilor comparative şi ale statisticilor apărute în presa economică mondială.
Plagiatul lui Mănescu. Manea Mănescu este autor a numeroase lucrări ştiinţifice de statistică, economie şi cibernetică. Deşi-l disculpă, spunând că aceasta e practica tuturor creatorilor autentici de şcoală, profesorul Ion Ivan susţine că lucrările ştiinţifice semnate de Mănescu, deşi porneau de la ideile sale, aprobate sau amendate pe parcursul elaborării lor, erau scrise, de fapt, de către cercetătorii-salahori din instituţiile pe care aceste le conducea.
Simbolul obedienţei în ceauşism
În 1974, Manea Mănescu este numit în cea mai înaltă funcţie din cariera sa: prim-ministru al României, în locul lui Ion Gheorghe Maurer. În acelaşi an, devine şi membru în CPEx, post pe care-l va păstra până în 1989 (cu o întrerupere în perioada 1979-1983), dar şi membru titular al Academiei Române şi preşedinte al Secţiei de Ştiinţe Economice şi Sociologie.
Servilismul, de la Dej la Ceauşescu
În 1960, Manea Mănescu, Gheorghe Vasilichi şi Nicolae Goldberger tipăresc un volum de propagandă cu titlul „Greva generală din România – 1920“. Cartea se deschide cu un citat de o platitudine searbădă, extras din cuvântările ideologizate ale lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, conducătorul unic al republicii: „Experienţa grevei din 1920 a arătat mai mult ca oricând proletariatului din România necesitatea de a avea în fruntea sa un partid politic revoluţionar, marxist-leninist, capabil să-l conducă în lupta pentru răsturnarea puterii burgheziei şi moşierimii“. În 1964, volumul „Dezvoltarea economică a României 1944-1964“ conţine şi contribuţia sterilă din punct de vedere academic a lui Manea Mănescu. Cartea nu se mai deschide cu citate din Dej, ci acestea sunt inserate, vizibil, în texte. Viitorul premier al României are contribuţii semnificative clişeisticii de partid: „Satisfacerea cât mai deplină a nevoilor materiale şi culturale ale populaţiei este în strânsă dependenţă de nivelul dezvoltării producţiei sociale“.
Într-o altă broşură târzie, dar care arată mult mai clar servilismul lui Manea Mănescu, numită „Omagiu Gloriosului Partid Comunist Român şi conducătorului său genial tovarăşul Nicolae Ceauşescu ctitorul României socialiste“, sicofantul preferat al dictatorului scrie, printre alte elogii: „În asemenea momente, simţi marea bucurie, deplina satisfacţie şi mândria patriotică că în fruntea ţării şi a destinelor poporului român se află preşedintele Nicolae Ceauşescu, conducătorul înţelept şi luminat care a ridicat pe culmi înalte prestigiul internaţional al scumpei noastre patrii, Republica Socialistă România“. Îl mai certau nomenclaturişti ca Janos Fazekas că linguşelile lui sunt, parcă, prea grosolane – arată Lavinia Betea –, dar degeaba. Omul avea să-şi construiască un renume din această abilitate regretabilă.
Toate bolile lui Mănescu
Certificatele medicale anexate în dosarul de cadre al lui Manea Mănescu portretizează un bătrân neputincios, măcinat de problemele de sănătate. În iulie 1964, bărbatul făcuse o operaţie de rezecţie a apofizei spinoase a vertebrei a V-a lombare. Fusese antesteziat de doctorul George Litarczek, care spune că pacientul s-a comportat rezonabil în salonul de spital. Orişicât, din acel moment în special, problemele de sănătate au revenit de multe ori: rinofaringită cronică, colită cronică, oprirea completă a posibilităţii de golire a vezicii urinare, pusee acute de lombosciatică dreaptă prin hernie discală, gripă în formă severă, pneumopatie mixtă sau stări febrile şi dureri mari la nivelul coloanei vertebrale. Chiar şi Vladimir Tismăneanu spune că bărbatul purta corset legat de sciatica sa cronică. Totuşi, boxerul Alec Nastac îşi amiteşte că, în 1972, în timp ce era în cantonament la Snagov şi se pregătea să sară gardul pentru a fura mere din grădina lui Mănescu, proprietarul iese în curte şi-l surprinde cu o provocare: „Ia să văd, la box sunteţi la fel de buni ca la furat mere?“. Iar Mănescu şi-a pus mănuşile şi a bifat câteva reprize în acelaşi ring cu Nastac. „A fost mai mult o joacă“, a povesit boxerul pentru „Gazeta Sporturilor“.
Numirea lui Mănescu în fotoliul de premier al României n-avea însă nicio legătură cu profesionalismul său presupus. De fapt, menirea lui Mănescu era să-l înlocuiască din funcţie pe Maurer. Fostul avocat spunea că industrializarea apucase, mai ales după 1970, pe un drum greşit. În 1973, la Cluj, bărbatul vorbea despre încetinirea industrilizării, citând o frază a lui Lenin: „Mai bine mai puţin, dar mai bine“. Discursul a fost publicat doar în „Gazeta de Cluj“, iar presa centrală nu l-a menţionat, având probabil dispoziţii în acest sens, explică disidentul Şerban Orescu în volumul „Ceauşismul“. Se pare că acel moment reprezintă căderea în dizgraţia dictatorului a fostului premier Maurer.
Şi Silviu Curticeanu, fostul şef de cabinet al lui Ceauşescu, susţine această teză în memoriile sale însă o nuanţează puţin. Bărbatul spune că nu Mănescu a câştigat scaunul de prim-ministru al Guvernului, ci Ilie Verdeţ l-a pierdut: „Primul-ministru mai trebuia să îndeplineacă şi o calitate esenţială: să nu constituie, în niciun fel, un pericol pentru «scaunul domnesc». [...] În primăvara lui 1979, Ilie Verdeţ a fost numit prim-ministru, nu mai reprezenta, practic, un pericol real, deoarece aureolat şi cu funcţia de Preşedinte al Republicii, Ceauşescu devenise un conducător absolut şi atotputernic“.
Mandatul de cinci ani al lui Manea Mănescu a coincis cu perioada cel mai puţin înnorată a dictaturii comuniste din România, perioadă în care românii îşi puneau speranţele în viziunea de posibil reformator a lui Nicolae Ceauşescu. În noul fotoliu, Mănescu s-a afirmat, în primul rând,ca un simbol al obedienţei. Vladimir Tismăneanu scrie, în „Efigii ale unui coşmar istoric“: „Au rămas de pomină prosternările lui Manea Mănescu în faţa «mult iubite tovarăşe», discursurile de o infinită slugărnicie, articolele şi cuvântările în care Ceauşescu era proslăvit fără urmă de jenă. Cultul personalităţii nu s-a născut din neant, ci a fost confecţionat de membrii aparatului de partid“. Aparte de talentul de iconoclast al lui Manea Mănescu, numirea sa avea o însemnătate mult mai mare. În primul rând, în vreme ce funcţia lui Maurer se chema, formal, „preşedinte al Consiliului de Miniştri“, Mănescu a fost doar „prim-ministru“. Schimbarea terminologică nu are doar valoare simbolică, ci indică importanţa mai redusă a funcţiei. Şerban Orescu explică: „Atribuţiile Consiliului de Miniştri au fost trecute, cu acest prilej, în mare parte, asupra secretariatului partidului şi secretarului general; lipsa de personalitate a noului prim-ministru, Manea Mănescu, a contribuit la scăderea imaginii funcţiei, ca şi mutarea sediului Consiliului de Miniştri în clădirea Comitetului Central al Partidului. Cât priveşte Comitetul Central, prin dublarea numărului membrilor, prestigiul politic legat de această calitate a scăzut“. Practic, Nicolae Ceauşescu îşi definea, subtil, puterea absolută.
Şi din fotoliul de premier, Manea Mănescu a fost unul dintre adversarii reformelor financiare de descentralizare a economiei. Ideea nu-i aparţinea în totalitate, fiind, în ultimă instanţă, una dintre preocupările lui Ceauşescu. Totuşi Mănescu avea această perspectivă: centralismul poate deveni funcţional prin folosirea computerelor de mare capacitate – întreprinderile de stat urmând să se autoregleze, susţine Şerban Orescu. Rezultatele au fost inexistente, având în vedere cadrul rigid al economiei, rămas neschimbat.
Şi asta oricât ar fi încercat, mai subtil sau mai făţiş, orice sfetnic de conjunctură. Caz concret: Adrian Vasilescu, al doilea cel mai cunoscut om din BNR, a povestit, pentru o revistă de umor din România, că a fost consultant al lui Manea Mănescu timp de şase ani, în calitate de „publicist-comentator“ la „Scânteia“. E treabă serioasă aici: Vasilescu îi sugera lui Mănescu cum să-şi ambaleze mesajele atunci când se află în faţa dictatorului sau chiar alcătuia, efectiv, anumite rapoarte. Nu reuşea nici Vasilescu, oricât de tânăr şi energic ar fi fost atunci, să-i fie mereu pe plac lui Ceauşescu. De pildă, după o oarecare prezentare a investiţiilor în industrie, s-a-ntors Mănescu negru de supărare, pentru că planşele ziaristului au fost inutile: „M-a umilit! Mi le-a aruncat pe jos şi eu, om bătrân, m-am aplecat pe jos să le culeg!“.
Şi academicianul Mircea Maliţa, fost ambasador al României în SUA, povesteşte, în volumul său memorialistic „Secolul meu scurt“, despre servilismul viril al lui Mănescu. În 1982, fostul premier îi cere să-i aranjeze o discuţie cu preşedintele Ronald Reagan, pentru că „are un mesaj pe care trebuie să-l comunice chiar lui“. Asta deşi protocolul american impunea doar întâlniri cu omologi şi, arareori, cu premieri activi, însă doar în cazul în care preşedinţia dintr-un stat e simbolică. Totuşi, iniţiativa lui Mănescu se materializează. Mircea Maliţa, interpret al întâlnirii: „Mesajul nu este decât un salut călduros al lui Ceauşescu şi ce face acesta în favoarea unor bune relaţii cu SUA. Ce dorea să obţină de la Reagan era invitaţia adresată lui Ceauşescu de a veni în SUA, fiindcă vizitele lui atât de dese sub alţi preşedinţi îngheţaseră“. Preşedintele american însă nu e prea receptiv: Mănescu nu-şi poate îndeplini misiunea. Maliţa spune că, de fapt, Reagan se înfuriase din cauza faptului că, după ce a fixat un termen scurt, de 15 minute, pentru întrevedere, ele au fost consumate cu trivialităţile lui Mănescu. „Nu conţineau nicio referinţă la problemele umanitare, esenţiale în raportule cu SUA şi în care ar fi putut da un semn cât de mic de preocupare. Se spune că indispoziţia lui Reagan a fost atât de mare încât a cerut să nu i se recomande niciodată să mai primească vreun delegat român, ordin rămas aplicat şi valabil până în 1989, cu excepţia acreditării de noi ambasadori“. Eşecul diplomatic a fost cel mai puternic resimţit chiar de către cel care depusese cel mai mult efort: Mircea Maliţa e rechemat în ţară până la finalul anului.
Dintre toţi cei care-şi amintesc de Manea Mănescu, doar Dumitru Popescu îi păstrează un portret favorabil. Până la urmă, cei doi au rămas prieteni şi după 1989, vizitându-se de cel puţin de două ori pe an, după cum mărturisea Mănescu în interviul publicat, în 2007, de „Evenimentul zilei“. Fostul cerber al culturii româneşti scrie, în volumul „Cronos autodevorându-se“: „M.M. a fost un lider intelectual comunist timorat de complexul toleratului. N-a apelat suficient la ascendentul competenţei ştiinţifice, pentru a amenda de la tribunele publice erorile de gândire strategică ale unor instituţii economice (până la urmă şi ale lui N.C.) deşi le percepea şi deduceam uneori că îl irită. N-a intrat în conflicte de fond, nici chiar cu potentaţii lipsiţi de cultură economică şi plini de tupeu. Şi-a făcut datoria, atât cât i s-a permis, în marja presupusei şi realei limite a intelectualului promovat în poziţii înalte, fără privilegiul originar al proletariatului de sânge.“ Este acelaşi tip de argumentaţie pe care românii au cunoscut-o şi în timpul proceselor din anii ’90. Cei care înţelegeau dimensiunea slugarnică a comportamentului lui Manea Mănecu nu s-au mirat, însă, de gestul sărutării mâinii lui Ceauşescu în decembrie 1989.
[<a href="//storify.com/bogdanenacheg/getting-started" target="_blank">View the story "Apostolii Epocii de Aur. Un serial marca Adevărul" on Storify</a>]
Se încarcă comentariile...
