Aniversarea Micii Uniri. Îşi aminteşte cineva?

Întotdeauna am văzut România ca pe o ţară a dezechilibrelor, de orice fel. Să fie de vină combinaţia dintre determinismul istoric şi spiritul nostru latin, uşor nevrotic? Se prea poate. De exemplu, nu reuşim să relaţionăm firesc cu propriul nostru trecut.

Înainte de 1989, istoria era folosită în exces pentru legitimarea regimului comunist. Toată istoria noastră, de la statul centralizat al lui Burebista (greu de găsit o mai mare aberaţie) la voievozii medievali şi apoi la Vladimirescu, Bălcescu sau Cuza, pregătise terenul pentru „marele cârmaci”. 

Aşa cum ne stă în obicei, după Revoluţie am adoptat o poziţie diametral opusă, care s-a acutizat odată cu trecerea timpului. Mai rău, n-am renunţat la politizarea ei, mai ales când vine vorba de perioada celui de-al doilea război mondial. E aproape imposibil să ai o opinie, indiferent cât de bine argumentată, pe care cineva să nu o considere un paravan pentru tendinţe politice. În funcţie de acuzatori, eşti pe rând antonescian, monarhist, legionar sau mai ştiu eu ce. 

Într-o atare situaţie, mai bine te abţii. Iar istoria, în loc să rămână apanajul specialiştilor, rămâne o armă politică. 

După ce am mitizat istoria în exces, acum o aruncăm cu totul la coş, de parcă n-ar exista mituri fondatoare în întreaga Europă. Mai nou, am adoptat o nouă metodă. Dăm totul uitării. Pentru generaţiile de azi, care freacă tabletele şi telefoanele mobile, istoria e complet inutilă. La ce ne foloseşte? 24 ianuarie 1859 reprezintă temelia statului român modern. Aşa, şi? Ce legătură are cu noi?

Dacă ar avea obişnuinţa reflecţiei, ar înţelege că naţiunile care nu-şi cunosc trecutul, nu înţeleg nimic din prezent. Or, dacă prezentul reprezintă o necunoscută, cum poţi avea un viitor?