Ana Blandiana, poetă: „Sentimentul dominant e că trăim un tur de magie neagră“

Poeta ne-a oferit un interviu despre 1990, despre memorie, despre Memorialul de la Sighet, despre comunism şi postcomunism, despre politică, despre intelectuali şi idei, despre dragoste şi despre poezie.

Octombrie 2012: Ana Blandiana ne-a oferit un interviu cum nu a mai fost altul înainte. Ideile doamnei au ajuns în această toamnă la o maturitate de necombătut. Ana Blandiana spune că a rezistat prin naivitate. A luptat în fiecare zi să şi-o păstreze. Am tot sunat-o pe Ana Blandiana în dimineaţa aceea. Ştiam că nu se simte prea bine. A doua zi urma să se interneze şi să fie supusă unei operaţii chirurgicale, nu foarte complicate, dar orişicât. Şi Ana Blandiana nu răspundea. Am pornit, totuşi, spre sediul din Bucureşti al Fundaţiei „Academia Civică”. Poeta avea telefonul închis şi concentrată la ce avea de scris a şi uitat să îl mai consulte. Şi adevărul e că tot clachează telefoanele astea noi! Ana Blandiana nu s-a enervat, nu a hulit, cum am fi făcut noi, ceilalţi, ci s-a mirat cu o sinceritate de care doar poetele sunt, uneori, capabile. „Extraordinar! Chiar e  închis!” . Şi asta a fost. Am vorbit cu Ana Blandiana despre 1990, despre memorie, despre Memorialul de la Sighet, despre comunism şi postcomunism, despre politică, despre intelectuali şi idei, despre dragoste şi despre poezie, pentru care se pare că - slavă zeilor! -  încă nu e prea târziu.

Partea I: în care Ana Blandiana dă un deceniu din destinul ei celorlalţi

O să scriem mai multe articole prin care vom încerca să descriem diferite tipuri de conflict din societatea românească. După 2007, de la aderarea la Uniunea Europeană, parcă ne lipseşte un proiect comun, parcă nu mai avem un catalizator de energii. Nu credeţi?
Ba da, deşi tocmai acum ar fi trebuit să avem.

Suntem foarte departe de a avea o idee despre cum va arăta viitorul nostru în 2030 sau chiar mai aproape. Idealurile pentru care dumneavoastră aţi luptat în Piaţa Universităţii, integrarea în NATO, în Uniunea Europeană, s-au împlinit?
Da şi nu. Suntem membri în NATO  şi în Uniunea Europeana,dar am fost primiţi fără să ne fi făcut toate temele, în timp ce noi visam aceste intrări ca pe nişte examene a căror trecere să ne transforme esenţial. Dar ce mă impresionează e că tot ceea ce ceream noi prin anii `90 în proclamaţii, pe puncte, e ce ne cere încă Uniunea Europeană acum. Eram cu cincisprezece ani în avans, noi, cei care le ceream. Iar din moment ce trebuie cerute în continuare, nu s-au împlinit, din păcate.

Care este condiţia intelectualului astăzi în România?
Hai să va spun ceva. Eu sunt un om care mai bine de zece ani am fost de dimineaţa de la 8 până seara la 11 la „Alianţa Civică”. Şi toţi eram aşa, nu stăteam singură acolo. Era aglomeraţie ca în Gara de Nord. Şi toţi o făceam neretribuiţi,voluntar. Am dat mai bine de un deceniu de viaţă speranţei, iluziei  că vom reuşi să schimbăm ceva în ţară. Am sperat  - într-un mod incredibil, uluitor - că vom reuşi să schimbăm compoziţia chimică a puterii.

Credeţi că aţi reuşit să schimbaţi această compoziţie?
În mod evident, nu. „Alianta Civică” este acum total uitată, în manualele sumbre de azi se vorbeşte doar în termeni lemnoşi despre”socitatea civilă”. Ziariştii sub 40 de ani nici nu pot să-şi imagineze intensitatea entuziasmului şi gândirii politice de atunci, cei peste 40 de ani nu mai au puterea să-şi amintească. Am fost atât de naivi! Şi atât de profunzi în naivitatea noastră. Vreau să vă spun că toate observaţiile pe care le fac acum sunt pe marginea unei casete pe care am găsit-o recent, de a cărei existenţă nici nu ştiam. O casetă care conţine discursurile mele  din balconul Universităţii... Ei bine, în mod evident, după „Duminica Orbului” (n.r. – 20 mai 1990, data alegerilor), noi, Piaţa, am căzut în depresie. Dar dacă o să comparăm Parlamentul iesit  atunci cu cel de acum, în cel de atunci găseai mulţi oameni pe care puteai să îi respecţi! Erau specialişti, erau oameni politici adevăraţi, Corneliu Coposu, Ion Diaconescu, Ticu Dumitrescu, Sergiu Cunescu, Ion Raţiu, proveniţi din partidele istorice, foşti deţinuţi politici. Liberalii aveau nişte parlamentari grozavi, unul şi unul, doctorul Sabin Ivan, Sorin Botez, Popescu-Necşeşti, atâţia intelectuali de ţinută moral-politică, oameni absolut respectabili. Nu  sunt în stare să dau  astăzi nici pe departe atâtea  nume pe care le respect integral în Parlamentul României. Deci, trendul este profund descendent, lupta noastră a fost, aşadar, în mare măsură o iluzie.Şi ceea ce este cutremurător este faptul că, ascultate azi, discursurile mele din balconul Pieţii Universităţii sună deprimant de actual...

A fost o opţiune corectă ca intelectualii publici din România să se angajeze în lupta politică?
Sunt două răspunsuri. Cazul meu e particular. După ce am dat mai mult de un deceniu din viaţă, chiar cu rezultate sub aşteptările mele, pot totuşi să fiu obiectivă. Să nu exagerăm. Fără „Alianţa Civică” nu exista rotaţia la putere şi fără rotaţia la putere nu exista, pentru noi, nici Uniunea Europeană, nici NATO, nici nimic. Deci nu a fost degeaba. Un deceniu din viaţă furat propriului meu destin şi oferit celorlalţi este destul. Sigur că rostul intelectualilor nu este să fie implicaţi politic. Sunt mai importante cărţile decât ceea ce pot face ei într-un partid. În acelaşi timp însă, a fi indiferent nu a fost niciodată o soluţie. Şi este clar că una e să fii intelectual într-o societate aşezată, cu reguli clare, cu legi peste care nu se trece, şi atunci chiar poţi să îţi permiţi să nu pierzi timpul în forum, şi alta e să trăieşti momente de care depinde cu adevărat ce se va întâmpla cu ţara ta mâine.

Partea a II-a: în care Ana Blandiana constată spiritul suicidar al Europei

Când privim spre anii `96-2000 ignorăm că atunci a fost o schimbare de destin istoric, dar nu se uită momentele de declin economic. Cum trebuie să cântărim acei ani, fără să fim nederepţi?
Imediat după alegerile din 1996  am scris un articol despre principalul handicap al noii Puteri, pentru care s-au supărat pe mine toţi prietenii. Spuneam că soarta celor care câştigaseră alegerile, cei din Convenţia Democrată, va fi extrem de grea, pentru că nu au fost aleşi politic, ci aproape religios. În 1996 nu s-a votat între partide sau coaliţii politice, ci între Bine şi Rău. Iar ei reprezentau Binele. Cei care au beneficiat de un asemenea verdict nu aveau să fie iertaţi pentru nimic. Cea mai neînsemnată greşeală va deveni o catastrofă, ziceam, şi chiar aşa s-a întâmplat! Greşelile au fost mici, dar au fost multe, deşi obiective. Au ajuns la Putere oameni care nu conduseseră decât, cel mult, catedre universitare, pe când adversarii lor aveau Puterea chiar şi genetic, în sânge, erau fii de nomenclaturişti, sau erau ei înşişi nomenclaturişti, activişti, securişti, şi aşa mai departe. Lupta a fost extrem de inegală şi este clar că perspectiva asupra acelor ani este prea severă. Cu siguranţă atunci s-a întâmplat apropierea de Uniunea Europeană, atunci s-a întâmplat apropierea din NATO. A fost războiul din Serbia, a fost nevoie de curaj ca România să acţioneze cum a acţionat. În acelaşi timp e adevărat că cei care au ajuns atunci la Putere i-au dezamăgit în primul rând pe cei care îi duseseră acolo. „Alianţa Civică”, motorul Convenţiei Democrate, s-a retras, tocmai pentru că avea o privire tot mai critică asupra felului în care evoluau lucrurile.Partenerii din CDR,conştienţi de faptul că-şi datorau victoria „Alianţei Civice”, erau tot mai iritaţi de ochiul ei critic, iar adversarii CDR o urau mai mult decât pe partidele adversare.

Acum alegerile au devenit între rău şi mai rău? Mai ştim unde e binele? Binele îmi pare mai puţin evident decât în anii `90.
Aveţi dreptate. În toate alegerile noastre de după `96  s-a ales răul cel mai mic, care nu însemna că nu e rau.Iar cu timpul s-a petrecut o uniformizare a clasei politice de natură să pună sub semnul întrebării însăşi utilitatea alegerilor. Ceea ce mi se pare mie esenţial în alegeri, nu doar în România, şi nu numai acum, este că trebuie să avem în permanenţă grija de a nu da nimănui o parte din putere atât de mare încât să apară tentaţia de o lua întreagă. Democraţia e un sistem în care diversele voci ale momentului trebuie să dialogheze şi să ajungă de fiecare dată la un compromis care să fie spre binele interesului public. Problema noastră este că interesul public nu mai există.Uneori mi se pare că nu mai există nici măcar interesul de partid. Există doar interesul personal, care se confundă adesea cu corupţia, şi dezvoltarea explozivă a mijloacelor de manipulare, reuşind să ducă în acest an (n.r.-2012) la înspăimântătoarea şi originala situaţie în care democraţia se opune cu violenţă statului de drept.Sentimentul dominant e ca trăim un tur de magie neagră.

Interesul public este confundat cu interesul publicului. Trăim o videocraţie completă!
Da. Nu cred că mai există vreun om politic în România care să îşi pună cu adevărat problema interesului public sau a doctrinei în numele căreia activeaza. Există nu numai traseişti, ci şi navetişti.Există parlamentari de meserie care au trecut prin 5-6 partide, părăsindu-le, întorcându-se, părăsindu-le din nou. Totul este aiuritor. Cel mai greu an din viaţa mea a fost anul 1990, care a fost infernal. Totuşi era un an în care noţiunea de traseism nu se putea imagina. Partidele aveau încă o doctrină. Partidul de la Putere continua practicile comuniste, ţărăniştii erau ţărănişti, liberalii erau liberali, sociali-democraţii lui Cunescu erau social-democraţi adevăraţi. La un moment dat şi-au dat seama că pot funcţiona într-un loc geometric al democraţiei si s-a creat Convenţia Democrată, dar ideea că poate un ţărănist să treacă în FSN, FDSN, PDSR sau cum se numea pe atunci, sau  un liberal să devină ţărănist... aşa ceva era de neînchipuit! Nici nu le putea trece prin cap!

Cum credeaţi că urma să arate România în 2010?
Eu am fost in general pesimistă pe termen scurt şi destul de optimistă pe termen lung. Odată cu criza economică, suprapusă cu criza noţiunii de Europa, lucrurile pe termen  lung nu mai sunt nici ele luminoase. Am ajuns în Europa când Europa nu mai ştie cine este şi are un spirit suicidar destul de accentuat. Europa dacă dispare, dispare fiindcă se va sinucide. Dispare respectul pentru propria ei cultură şi tradiţie, dispariţie care se explică printr-o aberanta political correctness care generează frica de a nu jigni celelalte culturi şi tradiţii. În Anglia a fost interzisă de curând purtarea cruciuliţei la gât in public, dar nu şi purtarea valului musulman: prima este considerată o forma de binecreştere faţă de necreştini, cea de-a doua ar fi considerată o încălcare a drepturilor omului.

Corectitudinea politică?
Da. Pare frumos, dar este absolut greşit. Corectitudinea politică este similară cu ceea ce în comunism era cenzura interioară, adică una  dintre cele mai periculoase forme de represiune, de care mi-a fost întotdeauna frică. Romanul „Sertarul cu aplauze” l-am scris când nu puteam publica. Nu mi-am pus niciodată problema să îl public,eram convinsă că se va publica după moartea mea, dar simţeam nevoia să fiu absolut liberă,să scap nu numai de ameninţarea cenzurii, ci şi a cenzurii interioare. Corectitdinea politică e o formă de spălare a creierului care nu duce la nimic bun niciodată, niciunde.

Articol din seria "Ce facem cu România", realizat în colaborare cu platforma media independentă "România de la zero".