Amintiri cu Stalin

Fiţi liniştiţi: nu l-am întâlnit niciodată pe Stalin în persoană. Şi nici amintiri din timpul vieţii lui nu am. Dar am unele legate de moartea lui. Şi atât de pregnante, încât nu le-am uitat. Poate şi pentru că le-am evocat de câteva ori. În „Viaţă şi cărţi“, de exemplu.

De data asta, am lăsat să treacă un timp de la 5 martie, ca să scriu. Stalin a murit pe 5 martie 1953. Am ezitat şi pentru că am devenit tot mai sceptic cu privire la interesul celor de astăzi pentru trecutul istoric. Am recitit scurta biografie a lui Paul Johnson. Şi câteva articole în cotidiaene, deşi nu e vorba de o dată rotundă: 63 de ani. Nu ştiu de ce, până la urmă, scriu totuşi.

Secretomania morţii

Aveam 13 ani, trei luni şi 5 zile când a fost anunţat decesul celui mai iubit fiu al popoarelor. Nu se ştie nici până astăzi când a avut loc decesul propriu-zis. Secretomania caracteristică regimurilor comuniste a creat deseori astfel de incertitudini. Se ştie doar când a fost difuzat comunicatul oficial. Memoria îmi spune că era după prânz. Dar în ce zi? Nu putea fi 5 martie, fiindcă „Scânteia“ din aceeaşi dimineaţă publicase deja comunicatul. Asta am constatat mai târziu. Nu citeam ziare pe atunci. Comunicatul l-am auzit la radio.

Se împlineau şapte luni de la arestarea părinţilor mei şi ne aflam, fratele meu şi cu mine, în grija bunicului matern, la Râmnicu Vâlcea. Eram înscris în clasa a VII-a elementară (gimnaziul de azi) la Bălcescu (azi Lahovary). Urma să intru în aceeaşi toamnă la liceu. Fost avocat, bunicul meu n-a vrut să rişte nimic şi m-a înfiat, dându-mi numele lui, care era şi al mamei înainte de căsătorie. Cred că a fost una dintre primele adopţii cu substrat politic. Ea mi-a permis să devin membru al UTM (UTC, din 1965), să intru fără probleme la liceu şi, trei ani mai târziu, la facultate. Abia în 1958, serviciul de cadre (de personal de azi) al Universităţii a descoperit că eram fiul unor foşti deţinuţi politici şi am fost exmatriculat. Totul a început aşadar în 1953.

Revenind la data anunţului, căci a morţii n-o vom şti niciodată precis: bunicul meu era convins încă de pe când grupul de medici de la Kremlin începuse să publice comunicate referitoare la starea sănătăţii lui Stalin că acesta nu mai era în viaţă. Nu s-au hotărât în privinţa succesiunii, susţinea bunicul. Nu prea înţelegeam de ce. Fapt e că a sosit şi anunţul mortuar. Nu mai ştiu de ce ţineam cu tot dinadinsul să ies în oraş. Dacă aş fi avut câţiva ani în plus, aş zice că voiam să văd care era atmosfera. Bunicul nu era de acord, intuind, bănuiesc acum, unele pericole, dat fiind caracterul excepţional al situaţiei. Aşa că m-a luat cu el în „pimniţă“, cum se spune în Oltenia, să scoatem nişte murături. Uşa pivniţei se afla la capătul unui culoar întunecat de la demisolul casei. Era ferecată ca trezoreria americană, de teama numeroşilor chiriaşi pe care-i aveam în casă, la demisol, inclusiv, mari amatori de ce nu le aparţinea. Bunicul a aşezat oala pregătită pentru transferul murăturilor pe o ieşitură din zid şi mi-a dat să ţin lumânarea de lumina căreia avea nevoie ca să nimerească broaştele lacătelor. N-am ezitat nicio clipă: am pus lumânarea în oală şi am şters-o frumuşel în oraş. Bunicul nu s-a prins imediat. Mormăia, ca totdeauna când se enerva, în timp ce meşterea la uşa pivniţei.

Portret pe locomotivă

În oraş, lume puţină. Cei mai mulţi mergeau tăcuţi, cu capetele plecate. Pe stâlpii de telegraf erau instalate difuzoare care reluau la nesfârşit aceeaşi arie muzicală funebră şi, din când în când, comunicatul. Am coborât bulevardul până la podul peste calea ferată. Bariera era lăsată.

După câteva minute am auzit şuieratul unei locomotive. Era un tren dinspre Sibiu. Pe botul locomotivei era instalat un imens portret al lui Stalin, traversat de o diagonală neagră. În secunda următoare, mi-am spus că bunicul avusese dreptate: dacă de la difuzarea la radio a ştirii nu trecuseră mai mult de treizeci de minute, cum avuseseră ceferiştii timp să aburce pe locomotivă ditamai portretul şi, mai ales, unde îl fabricaseră, dat fiind că între Sibiu şi Râmnic, distanţă parcursă în trei ore, nu era nicio localitate mai acătării? Aşadar, Stalin murise de ceva vreme sau oficialităţile noastre erau pregătite. Am fugit într-un suflet acasă ca să-i spun bunicului concluzia mea. Nu-mi amintesc cum l-a primit pe fugar. Ţin minte doar că m-am îndopat cu murături. De atunci îmi plac foarte mult murăturile şi mă gândesc că trezirea gustului meu pentru ele nu e fără legătură cu ziua în care a răposat Stalin. Ca şi adopţia, exmatricularea şi toate celelalte. Până la eliberarea părinţilor mei va mai trece un an şi jumătate. Şi ea avea legătură cu moartea lui Stalin.