Americanilor le-au trebuit 29 de ani ca să pună CIA sub un control parlamentar real!

Pe 9 decembrie 2014, la capătul a opt luni de negocieri cu Casa Albă, au fost date publicităţii 525 de pagini care rezumau cele 6.000 ale Documentului intitulat „The Committee study of the Central Intelligence Agency's detention and interrogation program“.

Raportul dă curs unei investigaţii deschise în 5 martie 2009 de Senate Select Committee on Inteligence, şi încheiate în 13 decembrie 2012, pornind de la dezvăluirile presei despre ilegalităţile şi abuzurile comise de CIA în interogarea celor suspectaţi de terorism, unii deţinuţi la Guantanamo, alţii, în închisorile CIA, inclusiv în cele găzduite slugarnic de România.

Pe parcursul investigaţiei, au fost cercetate 6 milioane de pagini de documente, cablograme, e-mailuri şi alte materiale puse la dispoziţia Comisiei de Agenţia Centrală de Investigaţii şi 9.400 de documente clasificate trimise de Casa Albă.

Raportul, devastator pentru CIA, a fost văzut, peste tot în lume, inclusiv la noi, drept o strălucită dovadă de putere reală pe care o deţine Congresul american asupra CIA ca  Agenţie guvernamentală, în cadrul Sistemului american Check and Balances.

Senate Select Committee on Intelligence s-a înfiinţat pe 19 mai 1976, prin votul dat de Senatul American, cu 72 la 22, Rezoluţiei 400, după introducerea ei în Senat pe 10 mai 1976. Asemănător, în Camera Reprezentanţilor funcţionează United States House Permament Select Committee on Intelligence, precedată de Select Committee on Intelligence, prin votarea House Resolution nr. 658 la 17 iulie 1977, cu 227 -171 voturi.

Despre puterea (reală) a celor două Comitete, bipartizane, dar mai ales, a celui din Senat, de a controla CIA, s-a mai scris la noi. Nu s-a scris însă cum s-a ajuns la înfiinţarea acestor Comisii.

CIA a luat naştere prin National Security Act, votat de Congres şi semnat de preşedintele Truman pe 26 iulie 1947, la bordul lui Air Force One, care-l ducea la înmormântarea mamei sale.

Care au fost raporturile dintre CIA şi Congres până în 1976, altfel spus, timp de aproape trei decenii? Activitatea CIA era supravegheată la început de două Comitete ale Congresului – Armed Services Committee şi Apropriations Committee - care nu aveau Agenţia drept principal obiect de control. Primul se ocupa cu Forţele Armate, al doilea, cu Alocările.

În sesiunea 1956-1957, ca urmare a tentativei senatorului Mike Mansfield de a constitui o Comisie comună a Senatului şi Camerei Reprezentanţilor de Control al CIA, tentativă eşuată, în cadrul fiecăruia dintre cele două Comisii se constituie o Subcomisie pentru Intelligence.

Cele patru subcomisii n-au puteri prea mari faţă de CIA, fie şi dacă ne gândim că ele sunt doar subcomisii, fără prerogative speciale. Puterea reală de a controla CIA e infinit diminuată şi de atitudinea celor din Congres  faţă de CIA.

Kathryn S. Olmsted, autoarea lucrării de referinţă „Challenging the Secret Government: The Post  Watergate Investigations on the CIA and FBI“, apărută în 1996, caracterizează astfel  relaţia dintre Congres şi CIA până în 1976:

„Supravegherea exercitată de Congres asupra CIA a fost întotdeauna «sporadică, nesistematică, incompletă», potrivit istoricului Harry Howe Ransom. Comisiile pentru Servicii Armate şi pentru Alocări bugetare din ambele Camere au subcomisii de control, dar ele s-au întâlnit sporadic, nu au avut staff şi nu au emis rapoarte despre constatările lor până la afacerea Watergate. Când Frank Church a fost ales în Senat în 1956, şi-a amintit el mai târziu, «unii dintre senatorii vechi care făceau parte din aşa numita comisie-câine-de-pază spuneau de fapt: Noi nu păzim câinele. Noi nu ştim ce se întâmplă şi mai mult de atât, nici nu vrem să ştim».(…) Ransom a concluzionat în 1975 că aceste comisii «par să fi fost cooptate de sistemul de informaţii şi nu par să funcţioneze ca nişte critici independenţi».“

John Prados în volumul „Les Guerres secrètes de la CIA“, apărută în 2008,  surprinde modul formal în care se desfăşura controlul din partea Congresului: „Ofiţerii de Informaţii n-aveau obligaţia (…) de a informa subcomisiile parlamentare, complet şi constant despre activităţile lor. Directorii Agenţiei se prezentau cu cererile bugetare, şi CIA răspundea la întrebări într-o manieră explicită, dacă era întrebată, dar nimeni nu furniza nimic în chip spontan“.

Principala cauză a lipsei de control consta nu în absenţa unei legislaţii, ci în complexul congresmenilor faţă de CIA. Aleşii poporului erau daţi gata de privilegiul de a sta de vorbă cu şefii spionilor. Notează John Prados: „Senatorii şi membrii Comisiei reprezentanţilor eminenţi din aceste subcomisii făceau mare caz de accesul pe care-l aveau la lumea spionilor“. Tom Weiner, în celebra „Legacy of Ashes: The History of the CIA“, apărută în  2008 şi-n variantă românească în 2011, dezvăluie că directorul CIA cel mai longeviv – Allen Dulles (1952-1961 -) avea chiar un plan de îmbrobodire a celor din subcomisii:

„Allen Dulles (…) le cerea cu regularitate adjuncţilor săi să îi furnizeze «poveşti de succes ale CIA, care puteau fi folosite la următoarea audiere pentru buget»“.

Dat fiind că Agenţia avea imaginea unei deţinătoare de secrete vizând siguranţa naţională, mai ales în anii de vârf ai Războiului rece, congresmenii americani se temeau pur şi simplu să fie informaţi în profunzime de către şefii CIA.

La dezbaterea Rezoluţiei lui Mike Mansfield, din sesiunea 1955-1956, senatorul Leverett Saltonstall, preşedintele Armed Services Committee între 1953-1954, îi răspunde lui  Mansfield astfel:

„Evident, conducerea actuală a Agenţiei şi fosta conducere,  au afirmat că sînt gata oricînd să răspundă la orice întrebări pe care dorim să le punem. Dificultatea în legătură cu aceste întrebări şi cu obţinerea informaţiei este că putem obţine informaţii pe care prefer să nu le ştiu, în afara cazului în care este esenţial pentru mine ca membru al Congresului să le am. Nu este o problemă de rea voinţă din partea funcţionarilor CIA de a vorbi cu noi. În schimb, este o problemă a limitărilor noastre, dacă doriţi, în a căuta informaţii şi a cunoaşte subiecte pe care personal, ca membru al Congresului şi ca cetăţean, prefer să nu le cunosc. (…)“

La prima sa audiere în faţa unei subcomisii în 1973, directorul CIA, James Schlesinger, a fost întrerupt de preşedintele Armed Services Committe, John Stennis, senator de Mississippi: „Nu, nu, my boy, nu-mi spune nimic! Mergi înainte cu ceea ce ai de făcut dar eu nu vreau să ştiu nimic despre asta“.

Situaţia se va schimba radical în 1975, Year of Intelligence, după formula magistrală a istoricului Lock Johnson, an în care trei comisii ( una prezidenţială şi două ale Congresului, au verificat CIA la sânge. În urma investigaţiilor privind abuzurile CIA s-a concluzionat că Agenţia nu fusese controlată de Congres. Aşa au apărut cele două Comisii şi, îndeosebi, controlul real al CIA de către Congres.

Aşadar, Americii i-au trebuit 29 de ani pentru a impune CIA un control politic real. SRI s-a înfiinţat în România în 26 martie 1990. Din 23 iunie 1993, SRI e sub supravegherea Comisiei  Comune Permanentă a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activităţii SRI. Caracterul formal al controlului SRI de către Parlament e deja un adevăr cu valoare de axiomă.

De la înfiinţarea SRI au trecut  25 de ani. Când va trece SRI sub control parlamentar adevărat? Dacă ar fi să luăm ritmul din America, peste 5 ani. Cu o condiţie: presa să declanşeze o campanie de dezvăluiri privind SRI  precum cea asumată de presa americană în 1973 şi 1974.

Vedeţi presa noastră în stare de aşa ceva?!