Reculegere la mormintele celor care, cunoscuţi şi necunoscuţi, români, austrieci, nemţi, maghiari, francezi, bulgari, turci sau de alte naţionalităţi, au murit pe câmpurile de luptă sau în spatele acţiunilor de beligeranţă, de pe teritoriul actualei Românii sau în imediata ei vecinătate. Aşa cum scrie la intrarea în micul cimitir militar din spatele cazinoului de la Sinaia, nu departe de o însângerată linie a frontului dintre Regatul României şi Imperiul Austro-Ungar, acolo îşi dorm somnul de veci soldaţi care „au luptat pentru patria lor”.

Recunoştinţă pentru cei din anii respectivi, militari şi politicieni, cler şi popor, dar şi pentru generaţiile care, de o parte şi de alta a Carpaţilor, nu au renunţat niciodată la visul unităţii, indiferent de forma pe care ar fi urmat să o aibă. Fără a citit contrafactual istoria, realizarea României mari este o împlinire multiseculară, nu doar rezultatul contextului sau al oportunităţilor dintr-un anumit moment. Conştientizarea acestui fapt îndeamnă la admiraţie şi gratitudine pentru darul preţios pe care, iată, l-am primit şi pe care suntem obligaţi să îl îngrijim.

Analiza presupune să vedem mai adânc şi cu obiectivitatea distanţei în timp ce a însemnat primul secol românesc de unitate, cine şi cum a contribuit la plămădirea lui, ce rol l-au avut credinţa şi cultura, care au fost forţele şi influenţele, visele şi dramele, proiectele şi zădărniciile. Strict statistic, dar nu numai, rămâne un subiect de reflecţie major constatarea că din cei o sută de ani, peste jumătate s-au consumat într-o succesiune de regimuri autoritare şi totalitare, de abuzuri şi crime. Un adevăr care ne interoghează în continuare.

Viziunea sau proiectul de ţară, cum se mai spune azi, ar trebui să plece tocmai de la acest gând. Unde am greşit? Ce trebuie să facem? Or, cât mai succint formulat, fără o clasă de mijloc, o prosperitate bazată pe iniţiativă şi concurenţă cinstită, o presă liberă, o educaţie solidă, o cultură a memoriei şi un stat de drept funcţional, fără garantarea libertăţilor fundamentale, începând cu cea religioasă, şi fără investiţia permanentă în capitalul uman din interior şi din afară, al doilea secol românesc nu poate repara greşelile şi nici fructifica izbânzile celui anterior.