Ah, Aredio, ce mult ţi-ar fi plăcut să-ţi faci un selfie!

Pe vremea când scriam Omuleţul roşu, romanul meu de debut, am intrat la Palatul Suţu, întâmplare care avea să devină parte din roman.

Pe vremea aia studiam posibilitatea de-a face o pagină de net, lucru infernal de greu. Era anul 2003, epoca marelui Composer, un program în care făceam, printre altele, html-uri. Din tot anul, îmi amintesc puţine lucruri, printre care acea zi, una însorită, dintr-un anotimp incert. Nu mai ştiu dacă începuseră filmările pentru Modigliani, îmi amintesc că mergeam des în Buftea, pe la filmări. Eram încă lector. Pe-atunci mi-am cumpărat primul tuner tv, ca să pot vedea ştirile pe computer, şi tot atunci cumpăram mega-jocuri, pe CD-uri, de pe stradă, unul dintre ele fiind Kyrandia.

În aceeaşi zi fusesem la fotograf. Încă nu puteai să-ţi faci poze cu telefonul. Dar pe toate străzile înfloriseră ateliere Kodak, unde se lucrau fotografii onorabile, la cerere, făcute jpg, puse pe un CD. Iar eu tocmai îmi ridicasem o astfel de poză, care mă întrista maxim. V-am spus că munceam să-mi fac o pagină de net, am şi făcut-o în acel an, unde voiam să plantez o fotografie cu mine. Dar poza arăta penibil, fiind unul dintre acele portrete, care-ţi arată mai degrabă efortul subiectului, decât fericirile lui. În loc să fiu eu, eram cineva mort de frică.

În această stare de spirit, am intrat la Palatul lui Suţu.

În hol, la recepţie, se vindeau ilustrate cu exponatele din muzeu, printre care şi un portret, care mi-a atras atenţia imediat. Este vorba despre bărbatul din imaginea de mai sus, un tip care, pe la începutul secolului al 19-lea, se afla în floarea vârstei, negustor bine înfipt în breasla lui. Îl chema Aredio Sochim.

După nume, era român din Istria sau dalmat, dar probabil că se dădea veneţian sau florentin.

Purta un işlic simplu, din postav, cu fund plat şi margini de catifea. După cum observaţi, era îmbrăcat cu hainele lui cele mai bune. Anteriul dungat era dintr-o pânză bună (numită alagea), mătăsică, întărită cu fire de in. Iar despre palton (giubea), ce să vă spun! Îl vedeţi cu ochiul liber: postav alb, îmblănit. Este clar că nu erau hainele cotidiene, ci unele pe care le lua la ocazii, căci stofa albă era un moft, se întreţinea foarte greu. Şi ca să vă faceţi o idee, trebuie să vă spun că o astfel de haină se spăla rar, numai vara, în zilele toride. De cele mai multe ori i se desfăcea căptuşeala, ca să nu intre la apă. Apoi haina se înmuia într-un râu în tot cazul, în apă rece, se săpunea bine, şi se lăsa aşa săpunită la soare, cel puţin 15 minute. Apoi se clătea. Iar operaţia asta se repeta de mai multe ori. Abia la final se usca pe umeraş, se călca, i se punea din nou căptuşeala, iar după un astfel de efort dormea într-un cufăr, cu levănţică, pelin şi alte ierburi, până la prima ocazie, de exemplu, pentru a poza unui pictor.

Cu toate astea, în multe foi de zestre apare cel puţin un rând de haine albe, mai ales veşminte de iarnă, garnisite cu blănuri, greu de întreţinut şi ele, deschise la culoare. Iar à propos de asta, mi-aduc aminte că Teodor Vârnav povesteşte despre haina lui fabuloasă, din blană de urs alb, lungă până la glezne (în Istoria vieţii mele). Hainele albe se aflau la mare apreciere, în ciuda faptului că se terfeleau repede.

 După cum arată, binişul (paltonul) lui Aredio aş pune pariu că  era nou. Poate că şi-l făcuse special pentru portretul acesta, pentru care se vede clar că s-a pregătit. În mână ţine autorizaţia de negustor. A luat poză şi, imaginaţi-vă: a stat nemişcat, încotoşmănit, alcătuindu-şi cea mai importantă privire, de o gravitate care să nu poată fi ignorată de cineva. Este un portret în ulei, care ne arată un om brav, un martir.  Văzându-l te întrebi ce voia? Poate că voia doar să imortalizeze momentul lui cel mai bun dintr-o istorie făcută din pânzeturi şi nasturi sau ce vindea el. Şi ca să fim cinstiţi, realizase ceva: hainele nu sunt deloc ieftine. O dulamă de genul ăla costa în jur de 300 de taleri, iar işlicul putea ajunge la 120. Păcat că nu i se văd degetele, pe care cu siguranţă purta inele.  Deci, îi mergea bine. Poate că acesta era momentul de apogeu al vieţii, al carierei.

În tot cazul, din portretul acesta răzbate o dorinţă acută, care cu siguranţă a contribuit la păstrarea picturii. Îmi şi imaginez cum l-au venerat urmaşii, cum au ţinut tabloul atârnat în salon…

Numele artistului s-a pierdut. A luat banii şi gata. Poate c-a râs de încordarea modelului său. Cu siguranţă c-a râs. Pentru el a fost un portret de rutină. Nici măcar nu s-a semnat. Nu merita. Dar astăzi, faţa lui Aredio Sochim se păstrează la muzeu, pe când numele pictorului s-a dus pe apele negrei uitări.

În acea zi, a anului 2003, când am dat cu ochii de el, m-a cuprins o jenă enormă. Exact aşa eram şi eu în poza pe care abia mi-o ridicasem de la Kodak, o faţă  cu pretenţii şi cu speranţe. Şi-n ochii mei se vedea efortul pe care-l făcusem ca s-arăt bine.  Nici nu-mi mai venea să-mi fac site-ul. Iar mult timp după aceea nici să-mi fac poze n-am mai putut. Din cauza lui Aredio, n-am o poză ca lumea. Chiar şi astăzi, când îmi fac câte-un selfie, peste umărul meu apare el, grav şi ridicol, între timp, personaj în romanul meu de debut.