Adventiștii așteaptă a doua venire a lui Isus pe pământ

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Primul adventist din România a fost fiul unui negustor de postavuri din Piteşti.

Asemeni altor culte neoprotestante, mişcarea adventistă a apărut în secolul al XIX-lea, în Statele Unite ale Americii. În 1831, William Muller, un fermier din Massachuttes, baptist, a început să predice despre a doua venire a lui Isus pe pământ, unde avea să întemeieze „regatul de o mie de ani". Hiliasmul sau milenarismul era o idee mai veche, izvorâtă dintr-un pasaj al Apocalipsei Sfântului Ioan Evanghelistul. Au existat mai multe dispute între primii teologi, legate de interpretarea respectivului text. În primele secole ale creştinismului, venirea lui Isus pe pământ trecerea drept iminentă. Cu timpul însă, credinţele milenariste s-au stins.

Au reînviat în secolul al XIX-lea. „Adventus", însemnând „revenire", „a doua venire", avea să dea şi numele unui nou cult. Recitind Vechiul Testament într-o grilă de interpretare proprie, William Muller a socotit că a doua venire a lui Isus avea să se petreacă în anul 1843. Însă data a trecut fără ca profeţia să se împlinească, iar autorul ei a anunţat o mică eroare de calcul: Isus avea să sosească, în octombrie 1844. Cum nici atunci nu s-a întâmplat nimic deosebit, unii dintre adepţii lui Muller şi-au pierdut încrederea, dar alţii au continuat să spere. Printre aceştia din urmă s-a numărat şi Ellen White, socotită întemeietoarea Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea.

Preceptele credinţei adventiste

Apropiata venire a lui Isus pe pământ este punctul central al doctrinei adventiste. Adepţii acestui cult cred că nemuritor este numai Dumnezeu. Iadul nu există, iar sufletul este muritor, ca şi trupul. „Cu stingerea vieţii omului, moare şi trupul şi sufletul, apoi nu mai există nici conştiinţă, nici o altă existenţă. Şi credincioşii şi necredincioşii au aceeaşi soartă. Atunci când va reveni Isus, credincioşii vor învia şi vor trăi în preajma sa. După o mie de ani vor învia şi necredincioşii, pentru a-şi primi răsplata faptelor şi vieţii pe care au trăit-o pe pământ" (Constantin Cuciuc, Atlasul religiilor şi al monumentelor istorice religioase din România, Editura Gnosis, Bucureşti, 1996). Comunitatea se compune din toţi credincioşii botezaţi. Asemenea altor culte neoprotestante, botezul se săvârşeşte la vârsta majoră. Cum ameninţarea iadului nu există, creştinii adventişti respectă cu sfinţenie preceptele cultului, pentru a nu fi excluşi din comunitatea celor care vor învia odată cu a doua venire a lui Isus.
Pornind de la o revelaţie a lui Ellen White, credincioşii adventişti sărbătoresc sâmbăta ca zi de odihnă. Refuzul de a lucra în ziua de Sabat (sâmbăta), îi deosebeşte de alte culte neoprotestante. Adventiştii de Ziua a Şaptea socotesc că trupul este „templul Duhului Sfânt". Din acest motiv, nu consumă niciodată alcool, droguri, nu fumează şi nu consumă carne. Adepţii donează bisericii a zecea parte din veniturile lor (zeciuiala), precum şi alte daruri.
Din punct de vedere organizatoric, Biserica Adventistă a adoptat modelul federativ. Cea mai mică unitate este biserica locală. Toate bisericile dintr-o regiune formează o Conferinţă, iar mai multe Conferinţe alcătuiesc o Uniune de Conferinţe. Conferinţa Generală are sediul în SUA.

Toma Aslan, primul adventist din România

În Vechiul Regat (Muntenia, Moldova, Dobrogea), credinţa adventistă a pătruns în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Mihail Czechowski a fost primul misionar adventist ajuns în aceste locuri. De origine poloneză, primise o educaţie catolică. A îmbrăţişat credinţa adventistă după o călătorie în Statele Unite. Întors în Europa, a căutat să câştige noi adepţi. A trecut prin Italia, Elveţia, Franţa, Imperiul Austro-Ungar, inclusiv în Transilvania. La Cernăuţi a cunoscut un comerciant din Piteşti. Astfel a ajuns şi în Muntenia. La Piteşti, a predicat în casa unui negustor de postavuri, de religie baptistă. Fii acestuia, Toma şi Mitică Aslan, au devenit primii adventişti. În cel mai bun moment al ei, comunitatea adventistă din Argeş a numărat 13 suflete, păstorite de inginerul Toma Aslan. În 1883, acesta a fost invitat în Elveţia, la cea de-a zecea conferinţă generală a adventiştilor din Europa. Toma Aslan a obţinut sprijin pentru tipărirea unei publicaţii trimestriale în limba română - „Adevărul present". Un an mai târziu, tot în Elveţia, a cunoscut-o şi pe Ellen White, fondatoarea cultului. De la Basel, Toma Aslan, care căpătase între timp acreditare ca lucrător biblic, a plecat să facă misionariat în Italia. La întoarcerea în ţară, împrejurări de familie l-au silit să se mute în Bucureşti, unde a lucrat ca inginer la C.F.R. După plecarea lui Toma Aslan, comunitatea adventistă din Piteşti s-a destrămat.

Germani veniţi din Rusia, adventişti în România

Una dintre cele mai vechi biserici adventiste din România s-a ridicat la Viile Noi, Constanţa, în 1899. În Dobrogea, credinţa adventistă s-a răspândit printre germanii refugiaţi în 1891 din Imperiul Ţarist, de teama persecuţiilor religioase. Originari din Wurtenberg, credeau deja în a doua venire a lui Isus şi serbau sâmbăta ca zi de repaus. La noua credinţă au fost câştigaţi de misionarul rus Teofil Babienco, ajutat de Adreas Siegfried, fost prezbiter baptist la Cobadin. Urmare a activităţii celor doi, şi a altor misionari, s-a ajuns ca în jurul lui 1900, comunitatea adventistă din Constanţa să numere 61 de credincioşi, toţi de origine germană.
La Bucureşti, cultul adventist a început să câştige mai mulţi adepţi după botezarea studentului medicinist Petre Paulini, în 1906. Până la Primul Război Mondial, numărul adepţilor cultului adventist a fost modest. În 1914, în Vechiul Regat, erau 614 credincioşi.

Cel mai mic cult neoprotestant

După Unire, în 1920, s-a organizat Uniunea Română a Comunităţilor Evanghelice ale Adventiştilor de Ziua a Şaptea. În acel moment, comunitatea adventistă din România număra 2000 de membri. Între cele două războaie mondiale, cultul adventist a avut statutul de asociaţie religioasă. În 1924, a fost înfiinţat un seminar la Focşani, mutat apoi la Târnăveni, apoi la Stupini, judeţul Braşov. Cultul mai dispunea şi de o editură proprie. Cu toate eforturile organizatorice, numărul adventiştilor din România a rămas mereu relativ modest. La recensământul din 1930, doar 0,1% din populaţia României s-a declarat de religie adventistă, 80% dintre aceştia fiind concentraţi în mediul rural. În 1939, erau 19379 de credincioşi, 549 de biserici şi 191 pastori.
În timpul celui de-al doilea Război Mondial, în decembrie 1942, asemenea altor culte neoprotestante, a fost interzis şi cel adventist. România era în război cu Statele Unite, iar neoprotestanţii au fost socotiţi „unelte ale duşmanilor". După unele estimări, între 1942-1944 au fost arestaţi aproximativ 4000 de credincioşi adventişti.

A doua venire a lui Isus în Teleorman

În perioada dintre cele două războaie mondiale, dintre judeţele muntene, credincioşii adventişti erau mai ales în actualul Teleorman. În jurul lui 1900, mai cu seamă după 1906, predicatorii străini au fost înlocuiţi de români, cuceriţi la noua religie. Printre cei mai activi s-au numărat Petre Drăguşin, Vasile Diaconu şi Ştefan Ivăncică. Aceştia, ajutaţi de rude şi prieteni, au răspândit credinţa adventistă la Alexandria, dar şi în satele judeţului.
Petre Drăguşin este socotit primul credincios adventist din Teleorman. Născut la Alexandria, a plecat la Slatina, să înveţe meseria de croitor în atelierul unui văr. Acolo a cunoscut pe credinciosul adventist Ion Marinescu, venit de la Bucureşti în căutare de lucru. Marinescu i-a vorbit prima dată despre credinţa adventistă. Spusele lucrătorului din Bucureşti l-au impresionat în aşa măsură, încât atunci când acesta s-a înapoiat la Bucureşti, Drăguşin l-a urmat. În Capitală l-a cunoscut pe Petre Paulini, liderul cultului. În decembrie 1910, Petre Drăguşin a fost botezat în apele lacului Herăstrău. În 1911, s-a întors la Alexandria, casa lui servind ca primul locaş adventist din oraş. Au trecut la noua religie şi alţi membri ai familiei, astfel că familia Drăguşin a devenit nucleul comunităţii adventiste din Alexandria.

Cazarma, focar de răspândire a noii credinţe

Tot în jur de 1910, credinţa adventistă a pătruns şi la Turnu Măgurele, cealaltă urbe importantă din judeţ. Noua religie s-a răspândit dinspre cazarma oraşului, unde ajunseseră soldaţi adventişti. În timpul războaielor balcanice din 1912-1913, mai multe regimente au fost mutate aproape de graniţa cu Bulgaria. Astfel a ajuns la Turnu Măgurele şi soldatul Vasile Diaconu. Originar dintr-un sat de lângă Tecuci, venise la Bucureşti în căutare de lucru. S-a angajat tâmplar în atelierul lui Alois Nicolici, dirijorul corului bisericii adventiste. În 1912, când a fost trimis la Turnu Măgurele, pentru satisfacerea stagiului militar, Vasile Diaconu îmbrăţişase deja noua religie. La regiment, a câştigat noi adepţi. De pildă, pe sergentul Petre Turturică; şi pe sergentul-major Florea Iordănescu. Soţii Florea şi Veta Iordănescu au fost primii locuitori din Turnu Măgurele, adepţi ai cultului adventist.

Din pelerin la Athos, predicator adventist

Petre Tuturică, originar din Buduleasa, a dus noua credinţă în satul natal. Ajutat de Vasile Diaconu, i-a stârnit interesul prietenului său Lazăr Ivăncică. Acesta din urmă avea un frate, Ştefan, în comuna Putineiu. Ştefan Ivăncică se afla într-o relaţie sinuoasă cu religia. Vicios şi necredincios, şi-a reconsiderat convingerile după un accident: aflat la muncile câmpului, tovarăşul cu care se afla la lucru a murit în timpul unei furtuni, răpus de fulgere, iar Ştefan Ivăncică a scăpat teafăr. Din acel moment a devenit o persoană religioasă. Între 1910-1912, a mers într-un pelerinaj la Muntele Athos, unde a deprins să se poarte precum călugării. Prin legătura făcută de Turturică, Vasile Diaconu i-a convertit şi pe cei doi fraţi Ivăncică. În 1913, Ştefan a fost botezat adventist. În 1915, la Bucureşti, a fost învestit prezbiter al comunităţii Putineiu. A predicat, câştigând noi adepţi, la Cârlomanu, Udupu, Pârlita, Belitori, Cârligaţi, Spătărei, Piatra. Fiica lui Ştefan Ivăncică s-a căsătorit cu Petre Drăguşin, primul adventist din Teleorman.

Adventiştii în perioada comunistă

Ca şi celelalte culte, relaţiile cultului Adventist de Ziua a Şaptea cu regimul comunist au cunoscut suişuri şi coborâşuri.
Cultul Adventist a fost recunoscut oficial, prin decretele nr. 407/1946, respectiv 1203/1950. Totuşi, alte prevederi legale au îngrădit libera manifestare a libertăţii religioase. Controlul strict asupra presei şi tipăriturilor de orice fel, instituit odată cu apariţia Cenzurii, precum şi interzicerea colportajului, au afectat semnificativ cultul, care făcea prozelitism prin răspândirea literaturii specifice.
Cea mai spinoasă problemă a fost respectarea Sabatului în ziua de sâmbătă - combătută de autorităţi, practicată cu îndârjire de credincioşi. Astfel, adepţii cultului au intrat în conflict cu autorităţile atunci când au refuzat să trimită copiii la şcoală sâmbăta, ori să se achite de diferite sarcini profesionale.
Prin diferite măsuri, statul comunist a controlat strict posibilitatea extinderii numărului de credincioşi adventişti. Astfel, botezul adulţilor se putea realiza numai în baza unei aprobări nominale a Departamentului Cultelor. Nu primeau aprobarea membrii de partid şi funcţionarii de stat. În acest fel, creşterea comunităţilor adventiste era supravegheată. Copiii născuţi în familii adventiste primeau educaţie religioasă în cadru organizat. În anii ʼ50, a fost interzisă caterizarea copiilor şi tinerilor, prin suprimarea Şcolii de Sabat pentru cei mici. Începând din 1964, copii şi adulţi învăţau preceptele adventiste în grupe unice.
Statul, prin Departamentul Cultelor, s-a folosit şi de măsura „arondărilor". Astfel, sub diferite motive, au fost desfiinţate biserici, prin „arondare" la unele mai mari. Prin această metodă, în 1960, de pildă, numărul locaşurilor adventiste a scăzut de la 651 la 409, iar numărul pastorilor - de la 152 la 102. Un pastor adventist deservea mai multe case de rugăciune. În acelaşi an, 1960, un cleric predica, în medie, la patru biserici. În acest fel, practicarea cultului era îngreunată, din motive financiare. Stabilite prin lege, salariile clerului erau destul de mici, iar fonduri pentru întreţinerea unor automobile cu care pastorii să se deplaseze de la o comunitate la alta, nu se acordau de la stat. Comunităţile adventiste au încercat să depăşească această problema, folosind „zeciuiala" primită de la credincioşi.
Statul a controlat atent şi numărul studenţilor de la Seminarul Teologic Adventist, acordând puţine locuri (între patru şi zece pe an, pentru fiecare ciclu de învăţământ).
De asemenea, statul a încercat să controleze şi ierarhia cultului. La începutul anilor 1960, la Sibiu s-a judecat procesul capilor adventişti din perioada 1955-1958, sub acuzaţia de deturnare de fonduri. În chestiune era destinaţia „zeciuielii" provenite de la credincioşi. Deşi în anchetă au fost implicate câteva zeci de persoane, până la urmă au fost condamnate numai două - Ştefan Năilescu, preşedintele Cultului, şi Artur Văcărescu, contabilul-şef. La fel ca şi în alte cazuri, comunităţile adventiste şi chiar conducerea au fost infiltrare cu informatori ai Securităţii.
La rândul lor, pastorii adventişti au găsit diferite metode pentru a asigura supravieţuirea cultului. De pildă prin mituirea unor funcţionari, au reuşit să obţină autorizaţie de construcţie pentru noi case de rugăciune. Au aprobat diferite cerinţe ale Departamentului Cultelor, care reprezentau o ingerinţă în serviciile religioase, dar în practică au continuat să oficieze după cum credeau de cuviinţă. După 1967, s-a permis reluarea legăturilor cu lumea adventistă occidentală. În România au venit misionari străini, iar adventişti locali au putut călători în străinătate.
Între 1945-1989, numărul adventiştilor a crescut, de la 20 366 în 1948 la 58 721 în 1989. Totuşi, rata de creştere a fost cea mai scăzută, comparativ cu toate celelalte culte neoprotestante.

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite