Ce căutam acolo? Nu veneam de bună voie ci escortat de nişte „civili”, 5 la număr, care îmi făcuseră percheziţie acasă, în două rînduri: pe 10 şi 11 noiembrie 1989. Cînd au sunat la uşă mi-au arătat mandatul cu argumentul că „sîntem informaţi că deţineţi obiecte contra dispoziţiilor legale: arme, valută, înscrisuri subminatoare a puterii de stat etc. În aceeaşi zi, la aceeaşi oră, în casa tatălui meu avea loc acelaşi scenariu odios: deschiderea dulapurilor, tragerea sertarelor, întoarcerea tablourilor, scotocirea prin cămări şi debarale, pe sub perne şi saltele, răsfoirea cărţilor...casa mea era după zugrăveală, sutele de cărţi, încă aşezate în cutii sau teancuri pe parchet au fost analizate, pagină cu pagină, timp de 3 ore în prima zi şi 5 ore în a doua. Soţia mea a dat dovadă de umor: ce bine, uite, ni le scutură de praf! Pînă şi mapa cu foi de indigo a făcut obiectul cercetării atente prin transparenţă la lumina veiozei. A scăpat doar maşina mea, aşezată la coadă la benzinărie.

Ce căutau? 1. Documente, manuscrise, scrisori de protest, orice cuvînt contra regimului. 2.  Maşina de scris. În anul ăla, tata împreună cu doi confraţi hotărîseră să iasă din tăcere şi să protesteze într-un fel clasic, livresc, epistolar, pamfletăresc, adecvat stilului lor de viaţă şi de educaţie formată în prima jumătate a veacului XX. Au scris scrisori (anonime) lui Mănescu, Dăscălescu, lui Nicu Ceauşescu, poate şi lui Pîrvulescu, tata a scris chiar un pamflet parodiat pe „Doina“ de Mihai Eminescu. Cum – necum, prin vechile lor relaţii documentele au ajuns peste ocean şi s-au publicat în presa diasporei din Canada. Cu mintea de azi, îmi dau seama prin cîte mîini ticăloase or fi trecut scrisorile naivilor mei „dizidenţi”. Nu e de mirare că securiştii ştiau de unde vin. Ei ştiau şi că maşina de scris, nedeclarată, se găsea la mine – candidă precauţie a tatei. Pentru cine nu ştie, orice posesor de maşină de scris era obligat să o declare şi să o înregistreze la miliţie unde se încheia un proces verbal însoţit de mostre de caractere, ce permitea imediat identificarea aurorului oricărui manifest sau document astfel editat.

 Maşina de scris a fost repede găsită şi confiscată. Tata a fost arestat. Odată cu el, în aceeaşi zi, la aceeaşi oră au fost arestaţi şi ceilalţi doi „complici”. 3 oameni în vîrstă, ofiţeri de carieră formaţi la şcoli militare bune, participanţi la Al Doilea Război Mondial, apreciaţi în Armata Română dinainte şi după 1947 datorită calităţilor de profesionişti. S-a vorbit despre ei şi la Radio Europa Liberă: 3 ofiţeri superiori, în rezervă, arestaţi pentru infracţiunea de propagandă împotriva orînduirii socialiste.

Eu n-am fost reţinut în seara aia de 11 noiembrie 1989, deşi mă pregătisem: eram gros îmbrăcat, cu palton şi căciulă, o îmbrăţişasem afectuos pe soţie, cu lacrimi în ochi. Interogatoriul a durat vreo 3 ore, timp în care prin faţa mea s-au perindat cîţiva din echipa de „civili” punîndu-mi aceleaşi întrebări sub diverse forme, în vreme ce unii ieşeau pe uşă şi, bănuiesc, îmi confruntau răspunsurile cu ale arestaţilor implicaţi care simţeam că se află în alte birouri. Cîtă energie, cîtă regie, cîtă falsă politeţe, cîte aluzii şi priviri bănuitoare, cît timp irosit... Cum să menţionezi într-un proces verbal că s-au găsit, la percheziţie, 20 de dinari iugoslavi (nici nu erau interzişi!)? Ce naiba apărau ăia? Pe Ceauşescu? Regimul lui? Congresul al paişpelea? Cine erau ăia? Am numele lor pe procesele verbale dar cred că sînt fictive. Nici nu m-a interesat vreodată. Ce m-a interesat a fost tata. El a rămas deţinut iar eu încercam să o obişnuiesc pe mama cu ideea că nu-l vom mai vedea niciodată. Aşa credeam atunci, cu toate prăbuşirile din Europa de Est, că regimul şi teroarea din România sînt indestructibile. Pînă în ziua de 21 decembrie 1989.

Încă de dimineaţă mama a fost chemată la telefon „să-şi vadă soţul”. Nici n-a vrut să audă, îngrozită că-l va vedea într-un coşciug. M-a trimis pe mine, n-am fost primit. Surpriză, o maşină ARO l-a adus în faţa casei, viu şi nevătămat (cel puţin pe dinafară), cam pe la ora cînd Ceauşescu se bîlbîia în balconul Comitetului Central. Ăia ştiau ceva! Ori se făcea loc în puşcării, pentru alţii, ori încercau să-şi mai spele din păcate. N-am aflat nici pînă azi. Tata, cu atît mai puţin. El a murit în februarie 1990 ducînd cu el secretul cauzei atacului său cerebral...

Puterea postrevoluţionară a încercat şi ea să-şi mai spele din păcate: mi-a oferit ocazia reabilitării post-mortem a deţinutului meu politic. Direcţia Procuraturilor Militare mi-a eliberat o hîrtie (că n-o pot numi altfel) în iulie 1990, o înştiinţare că tata a fost scos de sub urmărire penală şi mi-a restituit maşina de scris precum şi un teanc de dosare confiscate la percheziţii.

În biroul ăla, unde n-am vrut să stau prea mult, erau unii dintre securiştii care mă anchetaseră. Unul chiar încerca să-şi ascundă faţa în spatele unui ziar.

Asta nu e o poveste inventată, poate fi oricînd susţinută cu documente. Mai puţin impostura ăstora. Şi probabil, poziţia de astăzi, în afaceri, politică, succesul, reuşita, clădite pe această impostură, de un sfert de veac.