Academician Gleb Drăgan, 94 de ani: „Fratele meu geamăn de la Kiev e mai bun decât mine“

Academicianul Gleb Drăgan (94 de ani) povesteşte cum sovieticii l-au despărţit de familia sa cu doar câteva zile înainte ca Armata Română să treacă Prutul şi vorbeşte despre greutatea de a fi cel mai valoros într-o profesie.

Gleb Drăgan s-a născut în anul 1920, dincolo de Prut, în România Mare. Are 94 de ani şi un frate geamăn. Ascultă muzică clasică – şi Bach, şi Debussy – şi citeşte zilnic ziarele. Spune că studiază implicat relaţia filosofie-ştiinţă. Este membru al Academiei Române. E membru al Academiei de Ştiinţe Tehnice a Republicii Moldova. A scris peste 30 de cărţi. Este creator al şcolii de Tehnica Tensiunilor Înalte din România.

Inginerul Gleb Drăgan e împăcat cu sine. Ar putea vorbi despre înalte tensiuni, fără oprire, mai mult timp decât ar putea oricine să-şi menţină vie atenţia. Şi asta nu pentru că acest domeniu n-ar fi captivant, ci pentru pentru că academicianul copleşeşte cu amplitudinea cunoştinţelor sale.

Gleb Drăgan poate face oricând o conexiune imprevizibilă între jocurile copilăriei şi tensiunile înalte. Între relaţia sa cu mama şi tensiunile înalte. Între sărbătorile din calendarul ortodox şi tensiunile înalte. Iar cuvintele se rostogolesc mereu astfel încât să fie amintit, consemnat şi înţeles ce înseamnă să fii creator de şcoală. Viaţa lui Gleb Drăgan înseamnă profesia lui Gleb Drăgan.

Totuşi, în memoria sa, oricât de selectivă ar fi ea, există o nestinsă dramă a unei familii întinsă pe prea multe continente: părinţii săi, intelectuali basarabeni, au fost trimişi de sovietici în Siberia, iar copiii au ajuns pe unde-au putut, despărţiţi de capriciile dictatorilor – unul în România comunistă şi postcomunistă, altul în Ucraina sovietică şi postsovietică, iar altul în America. Aceasta e lumea lui Gleb Drăgan.

„Weekend Adevărul“: Ce prenume e acesta, Gleb?

Gleb Drăgan: În calendarul ortodox, la două săptămâni după ce m-am născut, sunt sfinţii gemeni Boris şi Gleb. Pe fratele meu geamăn, care locuieşte în Ucraina, îl cheamă Boris, iar eu, fiind al doilea născut, sunt Gleb. Acesta e un nume de origine nordică, iar Boris e rusesc. Acesta e numele meu şi mă bucur să cred că sunt singurul Gleb din toată România, creator al domeniului Tehnica Tensiunilor Înalte.

Aveţi un frate geamăn!?
Am un frate geamăn, Boris Draganov, cu care am vorbit chiar astăzi. El e cetăţean de onoare al Kievului.

Draganov? Nu Drăgan?
De fapt, numele din naştere era „Draganov“. Dar am avut probleme, din cauza unei anumite antipatii pe care românii o purtau ruşilor. Gazda la care locuiam în Timişoara mi-a dat ideea să-mi schimb numele. Atunci am devenit „Drăgan“.

Aşadar, ţineţi legătura cu fratele?
I-am dat telefon să-l întreb cum se descurcă în această agitaţie, care este situaţia. Mi-a spus că el, pentru că nu este deloc implicat politic, e mai puţin interesat. Dar, ca să nu aibă probleme, s-a retras într-o parte mai izolată a oraşului. Soţia lui este rusoaică. Viaţa ne-a despărţit când părinţii mei au fost deportaţi. Tata – într-un colţ al Siberiei, iar mama, în alt colţ. Eu i-am revăzut după 16 ani. În toată această perioadă, am făcut Politehnica şi mi-am câştigat existenţa, pentru mine şi pentru sora mai mică, făcând meditaţii.

„Nu aveau nume, ci numere. Tata era 313“
De ce-au fost deportaţi părinţii?
Părinţii mei erau învăţători, simpli, bine instruiţi. Au fost deportaţi în iunie ’41, deşi erau corecţi, cinstiţi şi fără avere. Dar erau intelectuali. Tata, din imprudenţă, a recunoscut într-o biografie că a fost înscris în Partidul Naţional Ţărănesc şi, timp de patru ani, a fost primar al oraşului Comrat (n.r. – azi, în Republica Moldova, regiunea autonomă Găgăuzia). A făcut opt ani de puşcărie la Ivdel, dincolo de munţii Ural, lucrând la tăiatul pădurii. Acolo nu avea nume: fiecare avea câte un număr. De exemplu, el avea numărul 313. Mama a fost deportată la Berezova, în partea de nord a Uralilor, apoi trimisă în Siberia. Mama era o femeie foarte puternică. A trecut prin încercări grele: a fost rănită cu cuţitul de nişte tineri înfometaţi care i-au furat alimentele, a căzut de pe vapor în apă între sloiurile de gheaţă, a trăit singură, cum a putut. A aflat unde e tatăl meu, i-a trimis pachet, cu ciorapi şi cele trebuincioase. Când şi-a dat seama că mama trăieşte şi că are grijă de el, a fost şi el mai hotărât să reziste lagărului. I-a dat putere.

Părinţii lui Gleb Drăgan

Cum a aflat?
Lucrurile acestea se spuneau deschis, nu erau un secret. Pur şi simplu, s-a interesat. Pe lângă grija pe care i-a purtat-o mama, tatăl meu a mai avut o mare şansă. El avea o calitate deosebită: picta literele, nu le scria. Avea un talent deosebit la caligrafie. Ruşii l-au selectat dintre deportaţi să se ocupe de anumite scrieri de-ale lor. „Trăiască URSS!“, deşi era anticomunist. Dar aşa a supravieţuit.

Membru PCR? „Cred c-am fost“
Aţi absolvit liceul în ’39. N-aţi fost atras, ca mulţi tineri, de discursul legionar?
Partea politică, absolut deloc. Gândul meu era să mă afirm în tehnica tensiunilor înalte şi m-am dedicat acestui domeniu pe care l-am creat, fără să mă intereseze politica.

Păi, încă nu-l creaserăţi imediat după absolvirea liceului.
În principiu, m-am ferit de politică, pentru că am cosiderat că nu mă pricep. Nu m-am implicat sub nicio formă, chiar dacă au mai fost menţiuni, într-o oarecare măsură.

N-aţi fost nici membru în Partidul Comunist?
Cred c-am fost, dar nu-mi aduc aminte. În orice caz, nu m-am implicat deloc în politică.

A scăpat de deportare pentru că nu era acasă
După liceu, aţi mers la Timişoara, la Electromecanică. Aşa aţi scăpat de deportare?
Nu. Am făcut acolo primul an de facultate, iar în iunie (n.r. – 1940), examenele s-au întrerupt fără nicio motivaţie. Atunci, m-am întors acasă şi am văzut cum în Basarabia se instalează ruşii. Locuiam în oraşul Tighina. Situaţia financiară a familiei noastre a devenit din ce în ce mai grea, aşa că şi eu, şi fratele meu am plecat să studiem la Institutul de Inginerie Mecanică din Odessa, unde ne-am dedicat învăţăturii. Cu timpul, a început să se vorbească cu groază despre deportări, iar lumea trăia cu frica. Iarna, am fost acasă, iar părinţii ne-au spus că, indiferent ce se va întâmpla, noi să ne terminăm cursurile, să devenim ingineri. În iunie (n.r. – 16 iunie 1941), am aflat că şi părinţii noştri au fost ridicaţi.

Eraţi în Odessa?
Am avut această şansă de a fi în Odessa. Altfel, cred că am fi fost şi noi ridicaţi. Atunci am hotărât cu fratele meu ca eu să plec în Tighina, să văd ce se întâmplă, iar Boris să vină apoi. L-am mai văzut pe Boris abia după 16 ani.

Cum aşa?
Le-am găsit acasă doar pe bunica şi pe sora mea, Valentina, care e mai mică decât noi. Iar la 21 iunie a început războiul.

„Gleb, te rog să uiţi că îmi eşti frate!“

Aţi făcut armata?
Nu. M-am ascuns. Şi era să fiu omorât din cauza asta. La 20 iunie 1941, am fost ameninţat de sovietici cu moartea. Un soldat a spus: „Împuşcă-l pe ăsta, că nu-i din partea noastră!“. „Să vină un locotenent“, i-a spus un camarad de-al lui. Locotenentul m-a întrebat de ce nu m-am prezentat când am fost chemat în armată. I-am explicat situaţia mea: că părinţii mei au fost deportaţi, că am o soră, că trebuie să am grijă de ea. A doua zi, armata română a intrat în Tighina şi am scăpat. Toamna, m-am întors la Timişoara, unde mi-am dat examenele restante şi m-am înscris în anul II de facultate.

Cum a fost reîntâlnirea cu familia?
A fost puţin dezastru. Când ne-am revăzut prima dată, fratele meu mi-a spus: „Gleb, eu n-am voie să am frate, tu n-ai voie să ai frate. Te rog să uiţi că îmi eşti frate“. Am ţinut seama de dorinţa lui, părea că situaţia lui era mult mai grea decât a mea. Ori cel puţin aşa părea să fie.

De ce?
În acea perioadă, el era inginer într-o gospodărie agricolă. Fiind într-o lume destul de închisă, rămăsese cu o spaimă nejustificată şi a căutat să se izoleze complet. Asta a fost una dintre greşelile lui şi din punct de vedere profesional pentru că, mărturisesc, atunci când eram elevi, el avea întotdeauna note puţin mai bune decât mine. Eram elevi cuminţi, studioşi, dar el era mai harnic decât mine. Însă poziţia mea, printr-o conjunctură favorabilă, a devenit mai bună decât a lui, pentru că eu am căutat mereu să mă remarc, să mă afirm în viaţa publică. Cu toate acestea, eu mereu am căutat să dau de înţeles că el rămâne numărul 1.

Gleb Drăgan, alături de fratele şi sora sa

Cum a renunţat tatăl său la suicid
Cum aţi reuşit să plecaţi?
Cu ajutorul lui Remus Răduleţ, care mi-a fost profesor. El avea o simpatie pentru mine şi, în ’57, m-a ajutat să plec în Moscova, la un simpozion, pentru a-mi reîntâlni familia. A intervenit pentru mine să iau aprobare pentru această deplasare. Pe părinţii mei i-am revăzut mai des apoi. Mama mi-a spus: „Caută să mergi înainte“. Asta mi-a dat curaj.

Cum i-aţi găsit? Ce v-au povestit?
Tata era o fire mai rezervată. Pentru el, ce spunea mama era ceva sfânt. Ce m-a marcat însă e că, la un moment dat, tata a vrut să se sinucidă. Se gândea că familia e despărţită din cauza lui, îl măcinau gândurile. Căutând nişte hârtii, a găsit nişte scrieri biblice şi a devenit foarte credincios, lucru care l-a salvat. A spus: „Dumnezeu m-a trimis aici“.

„Învaţă, nu fi golan, că te pică Gleb Drăgan!“

În ’48, aţi fost angajat cercetător la Institutul de Studii şi Proiectări Energetice şi, în paralel, inginer-şef la Centrala Industrială de Energie Electrică. Cum aţi fost ales, cum aţi fost remarcat? Nu conta dosarul dumneavoastră?
Păi, am terminat ca şef de promoţie, cu „Magna cum laude“, aşa că n-a contat niciun dosar, deşi părinţii erau deportaţi. Dar noi am ascuns faptul că avem rude peste hotare, deşi am suferit enorm din această cauză. Fratele meu a avut mult de suferit pe plan profesional.

De ce?
Păi, cum v-am spus, din acest punct de vedere, fratele meu n-a făcut nicio legătură cu Occidentul. El a trăit într-o altă lume: a fost inginer la o gospodărie agricolă. Şi-atunci, n-a avut legături cu occidentalii. De pildă, o dată la doi ani, se organizează la Paris un simpozion despre Tehnica Tensiunilor Înalte. Am văzut odată şi două persoane din Kiev. I-am întrebat cum de sunt în Paris. „Pentru că suntem cei mai buni.“ Fratele meu s-a refugiat fără să-şi dea seama de valoarea lui, de faptul că şi ar fi putut fi mai aproape de lumea ştiinţifică. El ar fi trebuit să fie la acele congrese, pentru că şi el ar fi putut fi cel mai bun. Eu am avut această şansă, din fericire. Am publicat destul de mult, pentru că voiam să mă exprim în Occident. Prin lucrările pe care le-am publicat, am subliniat întotdeauna că mă simt occidental. Ştiu bine limba rusă, vorbesc liber. Vorbesc găgăuza liber, dar vorbesc şi engleza, şi franceza. Multe uşi mi s-au deschis pentru că ştiam să vorbesc ba rusa, ba franceza.

„Dimitrie Leonida era individualist“
Şi fratele a regretat această izolare?
Categoric că da. A încercat apoi să intre, dar cu o oarecare întârziere. Acum este cetăţean de onoare al oraşului Kiev. S-a afirmat, până la urmă.

Aţi colaborat cu Dimitrie Leonida.
El era foarte dornic să se afirme, dar era foarte individualist. Nu prea te sprijinea, nu-l interesa. Se preocupa de domeniul său şi era un adevărat profesionist. Din păcate, prea puţini îi cunosc acum toate realizările. Totuşi, eu nu am fost atât de apropiat de el, deşi am lucrat, practic, în echipa sa.

Regula de densitate a chiciurii  
Parcursul profesional n-a fost îngrădit de sistemul comunist?  
Am încercat să mă ţin cât mai departe de politică şi să fiu cât mai fidel activităţii mele în domeniul energiei. M-am dăruit energiei. Am lucrat la coordonarea planului de electrificare a României: ce s-a realizat până la momentul respectiv şi care sunt perspectivele. O altă reuşită a fost determinarea criteriilor de calcul al conductoarelor datorită depunerii de chiciură, considerând că densitatea chiciurii este de 0,9 g/cm3. Aici nu erau reguli. Atunci, am luat o mulţime de puncte să văd cum se depune chiciura şi am constatat că aceste depuneri nu depind de diametrul conductoarelor. Dar eu am creat un domeniu complet nou, Tehnica Tensiunilor Înalte, care înainte nu era. Acest domeniu mi-a adus o oarecare poziţie deosebită.

Tehnica Tensiunilor Înalte?
Am avut ocazia să merg în Ucraina, unde am văzut cum sunt liniile de înaltă tensiune, care sunt regulile lor, condiţiile de calcul şi aşa mai departe. Cunoscând limba rusă şi venind în contact cu sistemul de-acolo, am avut o situaţie favorabilă faţă de colegii mei. Astfel că m-am axat pe studiul TTI şi al liniilor de
înaltă tensiune. Înainte, erau linii de 20 de kilovolţi. Or, eu am făcut linii de 400 de kilovolţi. Am predat apoi această disciplină cu ajutorul rectorului de la Politehnică de atunci, care mi-a permis să introduc un curs. Veneau studenţi buni. Am creat un laborator care a fost, la momentul respectiv, cel mai mare din Europa de Est.

Ceauşescu: „E aşa cum spune Gleb Drăgan“
Fără să cochetaţi cu politica?
Am luat legătura cu rectoratul de la Politehnică de-atunci. Rectorul avea pentru mine o anumită simpatie şi accepta multe propuneri d-ale mele, convins că sunt făcute cu cele mai bune gânduri. Am găsit un teren. Apoi a fost o conjunctură favorabilă.

Gleb Drăgan a fost făcut academician în compania Familiei Regale a României

Explicaţi-ne!
În anii ’70, a avut loc o mare avarie la Regionala de Electricitate Craiova, avarie care a depăşit timpul de 24 de ore. Erau probleme şi trebuiau găsiţi vinovaţi. Trebuia să existe sancţiuni drastice, astfel că s-a implicat chiar Nicolae Ceauşescu. Voiam ca aceste persoane să nu aibă de suferit. Atunci am avut şansa şi-am vorbit cu Ceauşescu. Am folosit un limbaj foarte tehnic, despre teoria probabilităţilor sau cine ştie ce. La final, Ceauşescu: „Este aşa cum spune tovarăşul profesor“. Cei de la Ministerul Energiei Electrice, pentru că au scăpat de sancţiuni, m-au întrebat cum pot să-mi mulţumească. „Puteţi, dar vă costă foarte mult. Vreau un laborator de înaltă tensiune, cu piese din RDG. Şi vreau să merg personal acolo să aleg instalaţiile.“ Am creat laboratorul.

„Filosofia face parte din existenţa ta“
Aţi pregătit energeticienii din România.
La început, toţi au trecut prin mâna mea. Am creat o şcoală în jurul meu, cu studenţi care au dorit să se afirme.

Am înţeles că eraţi un profesor destul de riguros. Am găsit o frumoasă poezioară...
„Învaţă la TTI / Învaţă 8 ore pe zi / Învaţă, nu fi golan / Că te pică Gleb Drăgan.“ Studenţii buni, să ştiţi, voiau să înveţe acest domeniu. Era nou şi cu multe perspective. Aşa că învăţau 8 ore pe zi, voiau să fie specia­lişti. În vremea respectivă, să poţi preda TTI era ceva deosebit. Nu puţini, dar cei foarte buni, s-au specializat, şi-au luat doctorate în domeniu. Tocmai când mă bucuram de aceste realizări, un fost student de-al meu, fiind informator, m-a scos din învăţământ şi a rămas pe scaunul eu.

Aveţi aici hârtii multe...
Întotdeauna lucrez ceva. Întotdeauna apar câteva cunoaşteri pe care trebuie să le completezi, iar asta a fost întotdeauna printre preocupările mele. Acum, mă interesează în ce măsură filosofia poate contribui la ştiinţă, pe lângă ştiinţă. Pentru că nu te poţi debarasa de filosofie, ea face parte din însăşi existenţa ta, oricare ar fi domeniul tău de activitate.