Academicianul Mircea Maliţa: „Nici măcar un blestem divin nu putea fi mai rău decât Elena Ceauşescu!“

Academicianul Mircea Maliţa dezvăluie cum i-a sfidat pe ruşi în '63 şi amintiri personale cu Picasso, Castro şi Thatcher

Academicianul Mircea Maliţa a vorbit la Adevărul Live despre diplomaţia românească, de la rigorile lui Stalin până la capriciile Elenei Ceauşescu. Academicianul a dat pe faţă cărţile diplomaţiei comuniste: Cum a ajuns România să se răsfeţe în braţele Occidentului? Cum i-a sfidat, prieteneşte, pe ruşi?

Ştiri pe aceeaşi temă

Academicianul Mircea Maliţa (86 de ani) a fost martorul activ al lichidării şi apoi al resuscitării diplomaţiei româneşti. Le-a vorbit americanilor când „România“ se scria în chirilice şi le-a vorbit ruşilor când România mima simpatii occidentale. După mai bine de jumătate de secol de carieră, nume precum Picasso, Tristan Tzara, Roosevelt, Gandhi, Castro sau Thatcher îi stârnesc amintiri personale.

Mircea Maliţa este primul român în Clubul de la Roma. A fost director al Bibiliotecii Academiei în timpul în care Lucian Blaga era un simplu bibliotecar, Consilier al Misiunii Permanente a României la ON, director şi ministru adjunct la Afaceri Externe, ministru al Învăţământului, ambasador al României în Elveţia, SUA şi la ONU. E membru al Academiei Române din 1994.

Cum s-a apropiat România de Occident

Despre momentul 1958 - retragerea trupelor sovietice din România - „O vânătoare reuşită!“

Maurer l-a scos de la închisoare pe Dej, de la Doftana, dar Dej nu voia să iasă. Apoi, Maurer l-a dus pe Dej în lumea liniştită a satelor, unde a mai respirat şi i-au mai trecut obsesiile. Aşa s-au cunoscut ei şi s-au împrietenit chiar. Maurer găsea anumite prospeţimi şi idei noi la Dej. 

Maurer l-a rugat pe Dej să nu-l numească nicăieri. Totuşi, Dej, numit ministru provizoriu la Industrie, l-a numit director pe Maurer, acolo în administraţie şi au făcut un fel de tandem.

Ei nutreau un complot. Erau obsedaţi de chestiunea: cum să ne mai eliberăm de ruşi, cum să mai eliberăm strânsoarea? Pe faţă nu puteau face măcar aluzii. Eram atunci ca un deţinut la spitalul de nebuni cu mâinile legate la spate. Ideea era să încercăm printr-o strategie oarecare să eliberăm mâinile. Nu puteai scoate, însă, gulerul de metal care era pecetluit. Cu o mână s-a făcut economie şi cu cealaltă diplomaţie. Dar la momentul potrivit, care n-a fost 1950.

În 1950 au fost doar idei tactice. Trebuia întâi curăţat partidul din punct de vedere intern. Ana Pauker trebuia să plece. Au reuşit, în 1952. 

Mai târziu puţin, au găsit pe al doilea ajutor al ei, pe Chişinevski, care o trădase pe ea la procesul ei şi aşa a scăpat. Dar în 57 a fost trădat şi el. 

A urmat invitaţia adresată lui Nikita Hruşciov la o vânătoare, au făcut ca el să aibă dispoziţie bună împuşcând mult, apoi l-au luat la întrebări. Un dialog foarte amical. Hruşciov s-a prins şi a zis că scoate armata. A scos-o şi a scos şi consilierii, armata ascunsă. Asta a fost în 58. O vânătoare reuşită!

O scrisoare pierdută către America

Apoi, Dej cu Maurer au fost într-o călătorie în Orient, s-au oprit la Moscova. Hruşciov i-a dus la teatru. Maurer l-a luat de-o parte şi i-a spus lui Dej: „Să ştii că Hruşciov nu e în toate minţile. Să nu te miri dacă într-o zi, dimineaţa, deschizi ziarul şi afli că eşti în război cu America. Asta l-a speriat pe Dej“. Atunci a fost o ieşire interesantă în care noi am înştiinţat partea americană că noi nu vrem un conflict cu America şi să nu ne considere printre primejdii. Era o chestiune disperată, dar era o situaţie de limită. A fost o scrisoare care s-a pierdut. 

Despre noua relaţie dintre România şi SUA

În 1963, am fost trimis la o discuţie cu W. Averell Harriman. El era un vulpoi bătrân, fusese în România, jucase tenis cu regele şi cu primul ministru, fiindcă făcea parte din Comisia Generală de Armistiţiu. I-am spus că avem nevoie de ajutorarea României de a se reface economic: poate împrumuri, poate îndrumări să ne ajute să construim o uzină ceva. Ei aveau ideea mare ca în economie să aibă porţile deschise. Harriman a zis că le deschis pentru noi. A făcut o balanţă. Cei din jurul lui nu prea voiau asta. Eu trebuia să ţin secretă această discuţie. Aşa a fost: când m-am întors am uitat tot, pentru că era muniţie în mâna sovieticilor colaborarea cu Occidentul. Am tăcut. 

Citind mult timp după aia o carte de politică externă, am găsit şi discuţia cu mine. „Harriman i-a dat dreptate lui Maliţa“. Trecuseră bine 20 de ani de la întâmplare. Şi-atunci am început şi eu să povestesc această istorie care a început relaţia noastră cu America.

Apoi a început producţia de oţel la Galaţi, am primit licenţe pentru soluţii tehnice... Era de înţeles că s-a întâmplat ceva. Vecinii se uitau la noi ca la minune, că nu se întâmpla în niciun alt stat. Aşa a început o animare economică aproape miraculoasă în anii '60 - deceniul deschiderii.

Votul din '63 - primul vot diferit de Uniunea Sovietică

În 1963 eram ministru adjunct Afaceri Externe. Noi ne-am exprimat dezaprobarea armelor nucleare deja şi era greu să ne exprimăm un alt fel de vot după criza rachetelor din America Latină. Cum să votăm noi împotriva Americii Latine? Că se opune Cuba, să n-o jignim. Atunci am început discuţii cu ruşii, dar am fost lăsat în suspensie teribilă.

Când s-a votat, am fost chemat la telefon. Erau instrucţiuni de acasă: votează „Pentru“, cu explicaţia: Avem o simpatie faţă de Cuba. Când am spus „Da“, preşedintele a rămas cu gura deschisă, a crezut că nu aude bine. Majoritatea s-a abţinut. A fost primul vot diferit de al lor. Imediat după aceea s-a făcut conferinţa ţărilor în curs de dezvoltare, favorabilă pentru noi. Aici am primit dezlegare să votez pentru interesul ţărilor în curs de dezvoltare. Ruşii nu voiau, fiindcă le creeau obligaţii materiale. Am tras 6 voturi diferite de ale Uniunii Sovietice. Asta a fost în 1964. De atunci, am mers tot aşa.



Ce le-aţi reproşa lui Dej şi lui Maurer?

Să vă spun drept, nu găsesc lacune în desfăşurarea strategiei lor. Era amănunţit elaborată şi nuanţată. Aveam interdicţie să jignim sovieticii vreodată în discuţii, să subliniem că avem păreri diferite. Noi susţineam că în numele socialismului trebuie făcut aşa sau aşa. Pentru asta pierdeam o mulţime de timp încercând să-i facem pe sovietici să voteze ca noi.

Dacă numai unul dintre noi ar fi amintit chestiunea Tratatului de la Varşovia... dacă-mi exprimam vreo îndoială la adresa Tratatului, a doua zi, erau tancurile sovietice la Bucureşti. Se umbla ca pe sticlă. 

Marile Puteri au convenit ca România să rămână cu Uniunea Sovietică. N-a fost invenţia României. Practic, ne-au dat Marile Puteri cadou la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Şi-apoi, ca să căpătăm Transilvania de la unguri, nu puteam pronunţa cuvântul Basarabia.

Despre anii '80 - ratarea afacerii cu Nestle - „Niciun blestem nu ar fi fost mai rău decât Elena Ceauşescu“

Este adevărat că în anii '80, dificultăţile nu mai veneau aşa de mult de la Occident, nici de la ruşi, care se mai lămuriseră cu noi, ci de la nenorocirea cuplului Ceauşescu. Ea a fost tot ce putea fi mai rău pentru soarta României. Dacă un blestem superior, divin ar fi venit asupra României, nu putea fi mai rău decât Elena Ceauşescu. Ea tăia şi spânzura, avea în mână cadrele, Serviciile Secrete, Diplomaţia...

Am avut o şansă la un moment dat, la Nestle, având o cunoştinţă acolo, fiind amândoi membri în Clubul de la Roma. Am discutat şi cei de la Nestle au trimis delegaţie să facă o fabrică în România de lapte praf şi supe la plic. Le-a plăcut mult la Bucovina, unde au găsit şi vaci, şi păşune. Au fost gata să semneze. În timp ce se făceau negocierile, a ajuns informaţia şi la Elena Ceauşescu. Ea a spus că numărul de vaci din Bucovina este secret de stat! Or, elveţienii aveau nevoie de aceată informaţie. Şi n-au mai făcut fabrica. Au făcut-o în Bulgaria.

Despre întâlnirea cu Pablo Picasso

Am fost la Congresul Păcii şi Picasso era şi el acolo. Cu Sadoveanu a reuşit să dea mâna. Picasso era foarte zâmbăreţ şi fericit, fiindcă abia i se născuse un copil. I s-a cerut să dea autografe. El a pus o masă cu cartoane şi pentru fiecare om desena porumbelul păcii şi-şi dădea autograful. Am stat şi eu la coadă, dar uluit de personalitatea lui, am irosit timpul şi nu au mai fost cartoane. Am rămas, aşadar, fără autograf de la Picasso.

Sadoveanu, în schimb, era un taciturn. Tristan Tzara era vorbăreţ faţă de Sadoveanu. 

Cel mai mult am fost legat prin corespondenţă, activităţi comune şi vizite de Doamna de Fier, Margaret Thatcher. Am cunoscut-o când nu era în politică şi era mult mai deschisă. În politică, a devenit mult mai dură, mai rea, dar nu cu mine. 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: