A fost sau n-a fost România grânarul Europei? Cum se măsluiau în comunism producţiile pentru planul cincinal şi unde ajungeau cerealele de la noi

A fost sau n-a fost România grânarul Europei? Cum se măsluiau în comunism producţiile pentru planul cincinal şi unde ajungeau cerealele de la noi

Mulţi oameni îşi amintesc că cifrele producţiei erau măsluite în perioada comunistă. FOTO: Arhivă Adevărul

Între goana pentru export şi propaganda comunistă, producţiile raportate pe vremea lui Ceauşescu ajungeau să depăşească, în cifre, chiar şi recordurile mondiale. Totuşi, era România cu adevărat grânarul Europei? Şi dacă da, cu ce preţ? Unii oameni spun că statisticile erau complet modificate, în timp ce alţii îşi amintesc cu ce eforturi se atingeau planurile.

Ştiri pe aceeaşi temă

Judeţul Olt s-a numărat printre judeţele fruntaşe ale ţării înainte de 1989 în privinţa contribuţiei la economia naţională. Judeţ proponderent agricol, Oltul a făcut export „la greu” de cereale, legume şi fructe, dar a dat străinilor şi produse despre care mulţi habar nu aveau: prună uscată şi căpşuni, obiecte confecţionate din răchită ş.a. Acum, Oltul, alături de celelalte judeţe ale ţării, importă orice, iar exportul este la pământ.

 Cel mai elocvent exemplu în acest sens erau culturile de cereale păioase (în special grâu şi orz), unde Oltul era în fiecare an pe unul dintre locurile superioare ale topului naţional, şi aici nu ne referim la cifrele “măsluite”, ci la cele reale, raportate de fiecare CAP (cooperativă agricolă de producţie), SMA (staţiune pentru mecanizarea agriculturii) sau SMT (staţiune de mecanizare şi tractoare). Şeful Direcţiei Agricole Olt, Dan Bărăgan, care conducea SMT Scorniceşti înainte de 1989, îşi aminteşte de parcă ar fi fost ieri cum arătau lucrurile pe atunci, ce şi câtă muncă se făcea.

“Agricultura a fost <<motorul>> economiei ţării noastre, nimeni nu poate contesta acest lucru. Agricultura a ţinut industria pe linia de plutire şi a propulsat-o: tot surplusul din agricultură se ducea în industrie, în diverse lucrări de dezvoltare a acestui sector al economiei, care nu se putea compara defel cu producţiile din agricultură. Acum, ambele sunt la pământ”, spune Bărăgan.

Fostul director de S.M.T. din Scorniceşti adaugă că cifrele care apăreau în presa vremii erau mult umflate pentru că se primise ordin naţional în acest sens, aceasta fiind singura modalitate, credeau conducătorii statului de atunci, pentru ca ţara noastră să poată face exporturi.

Reforma agrară în Satu Mare

Caracterizarea României drept grânar al Europei se trage, potrivit inginerului Ioan Cioltean, şeful Direcţiei Agricole Satu Mare, "de la o întâmplare". În cartea „Judeţele Patriei”, Ioan Foriş, prim secretar al comitetului judeţean Satu Mare al PCR, scrie că în perioada 1971-1975, cele mai bune pământuri se aflau în proprietatea moşierimii, care le exploata prin munca slab plătită a ţărănimii, realizând o producţie la hectar nesatisfăcătoare. Reforma agrară de după primul război mondial a slăbit proprietatea moşierească,dar a întărit-o pe cea chiaburească, nerezolvând problema ţărănimii sărace.

 “Ca umare a investiţiilor acordate de stat, agricultura judeţului a fost înzestrată cu un număr însemnat de tractoare. În funcţie de rentablitatea şi de nevoile economiei judeţului, s-a reprofilat structura culturilor, sporind ponderea plantelor industriabile, în special a celor furajere, alături de cultura de bază a cerealelor” scrie autorul.

Drept urmare a dezvoltării şi modernizării acestei baze, producţia agricolă a judeţului Satu Mare în cincinalul 1971- 1975 a înregistrat un ritm mediu anual de 2, 8%. În 1973, de exemplu, din suprafaţa totală a judeţului, adică 440.500 ha, terenurile agricole ocupau 318.509 ha.10.000 de hectare erau livezi şi pepiniere pomicole iar 5.000 de ha însumau viile şi pepinierele viticole.

Braşovul, patria cartofului. Ceauşescu verifica personal producţiile anuale

Renumite pentru producţiile record, Braşovul, Harghita şi Covasna erau vizitate în fiecare an de Nicolae Ceauşescun care verifica personal producţiile. Toţi cartofii trebuiau să fie mari şi sănătoşi, astfel că oamenii apelau la tot felul de trucuri pentru a-l mulţumi pe conducător.



La fiecare vizită oficială, ţăranii din satele prin care trecea Tovarăşu’ erau puşi, peste noapte, să văruiască şi să înnoiască totul. Iar dacă producţia la hectar nu era prea consistentă, erau îndemnaţi să apeleze la tot felul de trucuri. Braşovul era cunoscut pentru producţia record de cartofi. La o vizită a lui Ceauşescu, mai marii partidului au ordonat înlocuirea unei culturi întregi de cartofi, consideraţi prea sfrijiţi faţă de dimensiunile raportate la „centru“. Aşa că ţăranii au dezgropat toţi cartofii care nu se potriveau cu dimensiunile socialiste şi i-au înlocuit cu alţii mai mari şi mai frumoşi, aduşi cu remorcile din altă parte.

Cantităţi uriaşe de grâu în Arad

 „A fost o perioadă foarte scurtă când putem spune că am avut o producţie impresionantă de grâu şi când am  fost numiţi «grânarul Europei» însă acest lucru se întâmpla între cele două războie când se lucra cu coasa şi secera. Când nemţii au început să facă maşini agricole, noi am rămas mult în urmă deoarece nu puteam ţine pasul lucrând pământul manual. Producţia era cam de cinci tone de grâu la hectar. Altădată era mult mai mare. Eu acum produc şapte tone de grău la hectar şi asta datorită tehnologiei care a avasat foarte mult”, spune Dimitrie Muscă, care a  fost preşedintele CAP din Pecica, apoi din Curtici.

 Acesta mai afirmă că România ar putea deveni iar „gârnarul Europei” dacă fermierii ar fi sprijiniţi pentru achiziţionarea sistemelor de irigaţii care sunt foarte costisitoare.



După 1962, localitatea  Pecica din judeţul Arad a ajuns o localitate exclusiv agrară. Localitatea a devenit cunoscută datorită producţiilor record obţinute în agricultură de fostele CAP-uri. Pita de Pecica a fost descoperită de familia Ceauşecu. De câteva ori pe săptămână, pită de la Pecica, produsă după reţete tradiţionale, era trimisă cu avionul la Bucureşti pentru Nicolae Ceauşeşcu. Acum, pita de Pecica este cunoscută în întreaga Europă. Pe timpul comunismului şi în Arad producţia de grâu declarată era umflată de multe ori, deoarece fiecare judeţ dorea să fie fruntaş.

Grânele din Brăila

 "Brăila alimenta 10 judeţe din România, în afară de ce dădea la export", spunea, într-un interviu acordat la începutul anilor 2000, Anton Lungu, fost prim secretar PCR al judeţului Brăila. Deşi fusese perceput ca un zbir pe vremea comuniştilor - sau poate tocmai de aceea -, Lungu a reuşit perfomanţa de a câştiga trei mandate de primar al Brăilei, în anii '90 şi 2000. A decedat în 2007, dar în ultimii ani de viaţă, de câte ori avea ocazia, el îşi amintea cu nostalgie de realizările agricole din perioada comunistă.

Cheia performanţelor de atunci a stat, potrivit lui Lungu, în faptul că Brăila a fost primul judeţ din România complet acoperit cu sisteme de irigaţii. "În 1973, când am venit în judeţul ăsta, abia începuseră lucrările la irigaţii. Anul acela a fost unul foarte secetos. A trebuit să cărăm apă cu trenul până înspre Râmnicu Sărat ca să salvăm porumbul, grâul, care erau topite. Apoi lucrurile s-au schimbat. Aveam cel mai performant sistem de irigaţii din ţară. Pământul sărăturat, din luncile Dunării, Siretului, Călmăţuiului, le-am amenajat pentru cultivarea orezului, plantă care avea nevoie de foarte multă apă. Brăila devenise un mare producător de orez. Am cultivat până la revoluţie, apoi s-a ales praful de tot. S-au furat utilaje, motoare, reţea electrică, conducte îngropate. Nici dacă erau trei războaie nu se distrugea atât de mult cât s-a distrus în perioada asta de după revoluţie", zicea fostul prim-secretar.




În termeni statistici, Brăila s-a situat după judeţul Constanţa, din punctul de vedere al suprafeţelor amenajate pentru irigat. La Brăila, sistemele de irigaţii acopereau 380.000 de hectare, în timp ce Constanţa beneficia de 400.000 ha amenajate. Acestea sunt, însă, doar cifre în documente oficiale. Ca suprafeţe irigate efectiv, Brăila s-a clasat întotdeauna pe primul loc pe ţară. Chiar şi în prezent, după toate distrugerile şi furturile din ultimii 20 de ani, în judeţul Brăila există posibilitatea irigării a 175.000 ha.

Cum „umflau” ziarele comuniste recoltele din Bistriţa-Năsăud

Nu exista ediţie a vreunui ziar bistriţean în perioada comunistă unde să nu le fie asigurate cel puţin două pagini agriculturii şi creşterii animalelor. Sfaturile şi evaluările recoltelor nu lipsesc nici măcar iarna, când bistriţeanul gospodar nu prea avea cum să lucreze pământul.

În cotidianul „Ecoul” cei care raportau recolte bogate erau lăudaţi şi daţi exemplu, iar cei care nu se ridicau la nivelul aşteptărilor mustraţi chiar în paginile ziarului. Cu titluri precum „Nuşeni – nereguli care se cer grabnic înlăturate”, jurnaliştii acelor vremuri parcă le cer agricultorilor şi crescătorilor de animale să promită că vor spori producţia.



„Am fi putut fi mai în frunte dacă în anul trecut ne-am fi preocupat cu mai multă răspundere pentru adunarea şi depozitarea furajelor. Avem 620 hectare păşuni şi 400 de hectare fâneţe, pe care prea puţin le-am întreţinut pentru a spori cantitatea de masă verde la hectar. De aceea, încă din aceste zile, cu mic cu mare, vom ieşi să întreţinem şi să facem toate lucrările de pe păşuni”, declara pentru Ecoul în 1987 unul dintre şefii de CAP.

Zonele şi cooperativele din judeţ intrau într-un soi de întrecere a producţiei primele locuri fiind lăudate, iar ultimele aspru criticate şi chiar sancţionate. Ziarele din acele vremuri insistau că cooperativizarea nu a făcut altceva decât să îmbunătăţească nivelul de trai şi să dezvolte zonele rurale.

Producţia din Vaslui, „polul sărăciei“

Vasluienii erau săracii ţării în urmă cu 50 de ani şi se menţin în aceeaşi statistică neagră. Agricultura a stat şi stă la baza economiei judeţului, iar vremurile în care industria oferea locuri de muncă pentru zeci de mii de oameni sunt apuse.

"Subiectul este foarte incitant şi necesită studiu aprofundat. Cred că mai trăiesc prin satele vasluiene preşedinţi de CAP, IAS ori Gostat, dar cei mai mulţi au dispărut demult”, a declarat, pentru „Adevărul”, Paul Zahariuc, istoric care a petrecut ani întregi în arhivele judeţului pentru a găsi dovezi ale aberaţiilor comunismului.



 Parte din informaţiile culese de Paul Zahariuc din cotidianul „Flacăra iaşului” - 1965 au fost puse la dispoziţia ziarului „Adevărul” pentru exemplificare. Nici vorbă de producţii record, dimpotrivă. La ediţia din 15 noiembrie, pe pagina III a ziarului amintit,  se făcea o analiză completă şi neaşteptat de sinceră. Astfel, în Republica Federală Germania (FRG), unui tractor îi reveneau numai 8 hectare de teren arabil, vii sau livezi. România era pe un loc codaş, cu un tractor la 160 de hectare. Ţări precum Bulgaria, Franţa Italia, Ungaria fiind mult deasupra noastră. Lucrurile stăteau la fel şi în materie de îngrăşăminte, dar şi la producţie. Capitaliştii nemţi scoteau în medie 3.510 kg grâu/hectar, faţă de 1.290 media din ţara noastră. Exemplele continuă şi la alte culturi (porumbporumb, sfeclă roşie şi castraveţi).

Într-un alt număr al ziarului „Flacăra Iaşului” (nr. 5871/25 iulie 1965) era tipărit: „În raionul Huşi, 11 cooperative agricole de producţie au terminat recoltatul grâului”. Erau menţionate şi comunele fruntaşe. CAP-urile din zona Bârladului nu atingeau performanţele huşenilor.

Sibiul comunist: campioni la pomicultură, crescătorii de berbeci sau ferme de hamei

Marcel Andrei, preşedintele Federeaţiei crescătorilor de Ovine şi Caprine din judeţul Sibiu şi unul din cei mai vechi şi respectaţi fermieri ai Sibiului povesteşte, zâmbind, că planul cincinal se realiza în 6 ani şi 5 luni.
 
„Se lucra pe pierderi planificate, în sectorul zootehnic se lucra numai pe pierderi. Litrul de lapte era 2 lei, baza era industria, muncitorimea trebuia să aibă asigurată mâncarea. Complexele mari de porci, păsări, crescătoriile de tăuraşi sau berbeci mergeau bine, majoritatea mergeau la export”, explică Marcel Andrei.
 
Cât priveşte culturile, Marcel Andrei spune că la Sibiu mergea bine pomicultura, fermele de hamei era foarte rentabile, legumicultura era practicată cu succes în câteva ferme, exista şi o fermă de producere a seminţelor de legume.
 
„În general ce era în IAS mergea bine, prost se mergea în CAP, acolo pierderile erau mai mari. Planurile cincinale erau liniile trasate de partid, de multe ori se făceau scriptic şi practic nu, dar în mare se realizau”, explică Marcel Andrei.

Botoşaniul agricol al ”Epocii de Aur”: de la ”Bărăganul Moldovei” la ”Ţara Paielor”

Botoşaniul a fost mereu un judeţ cu profil agricol. După marea colectivizarea din 1949, vechile moşii boiereşti au fost transformate în CAP-uri. În plină eră de ”construcţie socialistă” coordonată de şefii PCR ,în anii 70, peste 300.000 de hectare erau brăzdate de tractoare de la Braşov şi combine Gloria în judeţul Botoşani.  

În timpul celor 45 de ani de socialism agricultura Botoşaniului făcea deliciul ”tovarăşilor ” care îţi doreau realizări măreţe şi cifre pe care să le prezinte în cele patru zări drept realizări epocale. Dacă în unele părţi ale ţării, inventivitatea şefior de CAP ţinea loc de producţie, iar cifrele din condicile agricole erau o pură operă de ficţiune, Botoşaniul deţinea supremaţia.

În 1968 a primit chiar supranumele de ”Bărăganul Moldovei”. Producţia depăşea previziunile, iar din noua gară comercială construită cu ”sârg” muncitoresc, garnituri întregi cu porumb, grâu şi sfeclă plecau către combinatele, fabricile sau porturile Republicii Socialiste România.

 ”Agricultura mergea bine la Botoşani în perioada comunistă. De fapt nici nu sunt cunoscute cazuri de măsluiri ale producţiei. Nu era nevoie. Toţi erau fericiţi că la Botoşani se făcea planul şi se scotea uneori şi în plus. Prin specificul său judeţul, este unul agrar. Oamenii făceau ce ştiau ei mai bine de sute de ani, chiar dacă pământul nu mai era al lor ci al statului. Botoşănenii au o tradiţie agricolă milenară”, spune istoricul botoşănean Gheorghe Median.

Planul cincinal din Vrancea

Vrancea este un judeţ preponderent rural, unde 60 din populaţia judeţului trăieşte la sate. Prin urmare, cei mai mulţi oameni erau ocupaţi în agricultură, considerat principalul motor al dezvoltării judeţului, cu peste 250.000 de hectare care erau muncite ca „la carte”.

 În 1980, cei care răspundeau de destinele agriculturii din acea perioadă şi-au propus ca planul cincinal 1981-1985 să marcheze „o nouă şi importanţă etapă în realizarea programului de dezvoltare economico-socială echilibrată a judeţelor ţării şi de sistematizare a tuturor localităţilor”.

Potrivit conducătorilor din agricultura comunistă, agricultura ar fi trebuit să asigure satisfacerea deplină a necesităţilor de consum a întregii populaţii, aprovizionarea industriei cu materii prime, precum şi cantităţi sporite de produse destinate exportului.


„Producţia globală agricolă urmează să sporească în cincinalul 1981-1985 într-un ritm mediu anul de 4,1%. În 1985 se prevede realizarea unor recolte la hectar de 3500 kg grâu şi secară, 4125 kg de porumb, 2320 kg de floarea soarelui, 35.500 kg de sfeclă de zahăr, 17.850 kg legume de câmp şi altele. Pentru îmbunătăţirea organizării muncii, întărirea ordinii şi disciplinei, productivitatea muncii în industria republicană calculată pe baza producţiei nete, va creşte în anul 1885 cu 27,7% faţă de anul 1980. Se va amenaja pentru irigaţii o suprafaţă de 1600 de hectare, ajungându-se la sfârşitul cincinalului la 25.600 de hectare”, erau estimările care se făceau pentru planul cincinal, care bineînţeles, a fost realizat mai târziu.

Cotele foarte mari stabilite de comunişti au declanşat rezistenţa anticomunistă din Munţii Banatului

Peste tot în ţară colectivizare a fost un proces sinuos şi greu de realizat, dar nicăieri Partidul şi Statul Comunist nu a avut mai multe probleme şi piedici ca în zona montană a Banatului, ceea ce la acea vreme se traducea, în general, în judeţul Severin. Cotele extrem de grele şi abuzive au declanşat nesupunerea bănăţenilor, care s-au grupat şi şi-au format o adevărată armată de civili, care erau numiţi „partizani“ şi pentru a căror anihilare comuniştii au fost siliţi să mobilizeze trupe de securitate în Munţii Banatului.

Ciurică Nicolae este un astfel de partizan din comuna Teregova, Caraş Severin. A făcut parte din grupul de partizani, cu arma în mână, patru ani, după patru ani l-au prins şi condamnat la 25 de ani de puşcărie. A făcut 10 ani, 3 luni şi 8 zile de puşcărie, până la venirea decretului din 1964. „În timpul în care am fost în grupul de partizani am fost încercuit de securitate de şapte ori şi am fost împuşcat. Se vede în Noul Testament pe care-l am acasă cum a trecut glonţul prin el, poate vedea oricine, şi am scăpat. Au fost vremuri grele. Aici în zona asta era stare de asediu, aici în zona asta nu puteai să circuli noaptea prin comună decât cu felinarul în mână, te împuşca securitatea. Toate dealurile pe care le vedeţi erau împânzite numai de seuritate şi de miliţie. Postul de Poliţie dintr-o comună oarecare nu era de 2-3 miliţieni, erau câte 20-30 de miliţieni. Băteau oamenii şi-i terorizau, căutau prin podurile cu fân crezând că noi stăm prin poduri, nu domnule, noi nu stam prin poduri ca şobolanii! Ne duceam în codru, codru-i frate cu românu. Cum să nu-i urăşti (pe comunişti) dacă îţi luau tot ce aveai?!“ explică fostul deţinut politic ura faţă de comunişti.

Timişul, componentă de bază în Grânarul Europei

„Este adevărată afirmaţia, atunci la nivel naţional se lucrau 14 milioane de hectare din 14. Acum suntem la 10 milioane şi e bine faţă de alţi ani. În Timiş situaţia e foarte bună. Sunt aceleaşi 535.000 de hectare care se lucrează”, ne-a declarat Nicolae Oprea, secretarul Camerei Agricole Timiş, fost director ani buni al Direcţiei Agricole Timiş şi om cu o vastă experienţă în domeniul agricol, inclusiv înainte de 1989.

Producţiile erau foarte bune în Timiş, e drept şi terenurile agricole sunt de calitate. Despre umflarea producţiei se discuta doar la nivel declarativ, în scop propagandistic. În catastifele CAP-urilor nu se scria decât producţia reală, controlul era foarte strict mai spune Nicolae Oprea.

„Bun, acum se mai declara şi mai mult decât se producea, dar numai la partid, ştiţi, aşa în întrecerea socialistă. Noi aveam oricum producţii foarte bune. La Topolovăţul Mare, la Peciu, la Diniaş, la Sânmartinul Sârbesc, Variaş, erau unităţi mari, cu producţii pe măsură, se realizat lejer producţiile de 4000 – 6000 de kilograme la hectar. Umflarea producţiei era doar la nivel de propagandă, pentru partid, dar în contabilitate nu se înregistrau decât datele reale, producţiile realizate pe bune. Nu puteai să faci nimic, te controla Banca Agricolă la sânge, erau mai răi ca cei de la Curtea de Conturi acum. Nu primeai nici un fel de bani pentru producţie fără a garanta şi dovedi cu acte. Se verifica producţia în teren, nu se putea altcumva. Aceste date nu se falsificau, în acte numai date reale erau. La întrecerea socialistă acolo se mai dădeau date de genul 6000, 7000, 8000 de kilograme la hectar”, a încheiat Nicolae Oprea.

Clujul comunist exporta berbeci şi tauri în ţările arabe, iar mere, din Rusia până în Finlanda

Punctele forte ale agriculturii judeţului Cluj din perioada comunistă erau zootehnia şi pomicultura. „Şi acum ar putea fi dacă…“, spun specialiştii clujeni din agricultură.

Zootehnia era bine dezvoltată în zona oraşelor Dej-Huedin şi a localităţilor Bonţida, Apahida, Câţcău, Iclod.
La Bonţida exista o îngrăşătorie industrială de porci de vreo 150.000 de capete a cărui producţie mergea spre consumul intern. Augustin Todea (76 de ani), fost şef la direcţiile agricole din Cluj (1981-1992) şi Tulcea (1962-1980), dar şi adjunct pe probleme de horticultură la Ministerul Agriculturii (timp de un an, până în 1981), spune că îngrăşătorii industriale de taurine existau la Dej (circa 9.000 de capete), la Apahida (circa 4.500 de capete), respectiv Câţcău şi Iclod (circa 3.000 de capete).

„75-80% din producţia de tăuraşi mergea spre export fiindcă preţurile erau convenabile. La fel se întâmpla şi cu producţia de berbecuţi, 85-90% era exportată. Nu mai ştiu exact preţul, dar îmi aduc aminte că era încă o dată şi jumătate faţă de preţul din România. Tăuraşii şi berbecuţii erau exportaţi de vii în ţările arabe. Erau duşi până în portul Constanţa şi de acolo pe vapor. Export cu tăuraşi se mai făcea şi în Italia. Italienii îi luau de mici, îi îngrăşau şi apoi îi vindeau la export“, explică Augustin Todea.

Amintirile unui senator despre planul la cultura agricolă din comunism

Senatorul de Neamţ Liviu Bumbu, fost şef de fermă în ultima decadă a regimului Ceauşescu, dezvăluie adevărata faţă a agriculturii din acele vremuri.



 „Nu se făcea o agricultură corectă din mai multe motive. Specialiştii erau recrutaţi din lumea satului, treceau printr-o facultate destul de grea, iar după absolvire li se inducea de propaganda comunistă că noi, românii suntem extraordinar de deştepţi, or’ nu era aşa. În zona de cercetare se pătrundea cu pile, pentru că era o muncă mai domnească, se muncea în halat, nu în salopetă, ca la CAP, dar ajunsese cercetarea un <cimitir de elefanţi>”, spune Liviu Bumbu.
 
Bumbu spune că nu era membru de partid pentru că nu avea „origini sănătoase”. Vârful carierei a reprezentat-o perioada de după 1985, când a ocupat funcţia de şef de fermă la IAS Girov, unde era responsabil de ferma seminceră întinsă pe câteva sute de hectare.

Deputatul Vasile Gugu: „Colegii mei au fost arestaţi de comunişti pentru pierderi în procesul de recoltare“

Deputatul Vasile Gugu, fost şef de fermă în perioada comunistă, spune că în acele vremuri munceau cu teamă. „A fost o perioadă dificilă. În judeţul Tulcea obişnuiau să vină Ion Dincă, zis „Teleagă“ şi Emil Bobu, fost secretar al CC al PCR. „Ne sculau cu noaptea în cap şi ne duceau la capetele solului să vadă cum e cu producţia“, îşi aminteşte inginerul agronom. 

Doi colegi de-ai săi, foşti şefi de fermă, au fost arestaţi pentru o noapte. Ei se făceau vinovaţi de pierderi în producţie. Dumitru Mustafa, şeful fermei de la Nicolae Bălcescu, a fost unul dintre oamenii care a stat într-o celulă fără să fie vinovat de nimic. „Îmi aduc aminte că ne-a adunat pe toţi şefii de ferme. Îi adusese aici inclusiv pe soţia lui nea Mitică şi pe copiii care nu aveau mai mult de şase – şapte ani şi Dincă le spunea: «Uitaţi ce a făcut tatăl vostru cu recolta. Noi o să-l îmbrăcăm şi o să-i dăm de mâncare»“.

Judeţul Teleorman, de la grânarul ţării, la speranţele puse în investitorii chinezi

Teleormanul se număra printre grânarii ţării în urmă cu trei decenii. De la poziţiile fruntaşe obţinute în domeniul agricol în întrecerile pe ţară , din vremea fostului regim, judeţul a ajuns să ocupe poziţii ruşinoase în majoritatea statisticilor economice actuale. Reforma agrară, după anii 90, s-a dovedit un proces prea costisitor pentru ţăranul de rând din Teleorman şi unul păgubos pentru judeţ. Speranţele se pun acum în investitori.

Zona de sud a ţării excela prin obţinerea de producţii ridicate la porumb

Producţiile agricole în România nu erau cele reale, dar nici cele departe de adevăr. „România din dorinţa de a scăpa de plata datoriilor externe şi a dobânzilor aplicate de ţările occidentale s-a bazat destul de mult pe exporturile de produse agricole şi carne. Acest lucru nu era posibil decât dacă ţara noastră făcea dovada că are suficiente resurse să hrănească populaţia, dar şi să dea la export“, a declarat Constantin Iancu, preşedintele filialei Dolj a Ligii Asociaţiilor Producătorilor Agricoli din România.
 
Zona de sud a ţării excela prin obţinerea de producţii ridicate în special la porumbul semănat în sistem irigat. Înainte de 1989 se obţineau uşor peste 12.000 kg de boabe la hectar. „Eram grânarul Europei pentru că întreaga suprafaţă agricolă a României era lucrată în sistem centralizat, iar acest lucru permitea o mai bună exploatare a terenurilor agricole. Suprafeţele de teren nu erau fărâmiţate, aşa cum sunt în prezent, iar acest lucru îngăduia realizarea unor producţii în sistemul irigat. Suprafaţa de teren amenajat pentru irigat depăşea 3,5 milioane de hectare“, a mai spus Constantin Iancu, preşedintele filialei Dolj a Ligii Asociaţiilor Producătorilor Agricoli din România.

Cum erau raportate producţiile agricole în perioada comunistă în Sălaj

Inginerul Valentin Duca, actualul director al Direcţiei pentru Agricultură Sălaj, spune că randamentul era, într-adevăr, mult mai mare decât acum, fapt care se datora în principal respectării tehnologiilor de cultură, dar şi faptului că se lucra comasat. Directorul, care înainte de Revoluţie a fost şeful fermei mixte Sărmăşag, iar din 1984 până în 1992 inginer şef la CAP-ul din aceeaşi localitate, îşi aminteşte că, în 1989 spre exemplu, cele mai mari suprafeţe din Sălaj erau cultivate cu porumb, culturile acoperind aproape 44.000 de hectare, cu o producţie de 1637 de kilograme la hectar. Urmau, apoi, terenurile cultivate cu grâu şi secară, ce însumau 33.630 de hectare, cu o producţie de 2.318 kilograme la hectare. Pentru comparaţie, Duca spune că anul trecut am avut 5.741 de hectare de teren cultivate cu grâu, adică 17 la sută faţă de suprafaţa cultivată înainte de 1989. "Sigur, la noi nu erau producţii foarte mari. Cele de peste 6 000 de kilograme pe hectare erau obţinute în zonele din sudul ţării", explică el.

Bihorul agricol al "Epocii de aur". Puii de Avicola şi porcii de Palota, mândria judeţului

În perioada comunistă taurinele erau date la îngrăşat, în judeţ fiind asociaţii care se ocupau de îngrăşarea lor. Este vorba despre asociaţia de la Nojorid, Cadea, Abram şi Oşorhei. Animalele erau predate abatorului din Oradea, dar, o parte luau şi drumul exportului în ţările din Uniunea Sovietică sau din Orientul Apropiat.

Unul dintre locurile fruntaşe îi revenea judeţului nostru la producţia de ouă şi carne. Avicola Oradea avea 1 milion de păsări, în timp ce complexul de îngrăşare a porcilor de la Palota număra 600 de animale. Din păcate, acum stocul este zero.

Bihorul cultiva aproximativ 100.000 de hectare de grâu, la această oră puţin peste 50.000 de hectare fiind cultivate cu această cereală. Potrivit specialiştilor, producţia ajungea în depozitele de panificaţie, la rezerva de stat, dar şi la export. În perioada de glorie, judeţul nostru se număra printre primele 10 judeţe în privinţa producţiei.

La realizarea acestui grupaj au participat: Florina Pop, Sabina Ghiorghe, Robert Bloanca, Florentin Coman, Claudia Untaru, Elisabeth Bouleanu, Florin Jbanca, Cristi Franţ, Cosmin Zamfirache, Ramona Găină, Ştefan Borcea, Cristina Cîcău, Mugurel Manea, Bianca Sara, Simona Suciu, Andreea Mitrache, Alina Pop, Claudia Bonchiş.

Zona de sud a ţării excela prin obţinerea de producţii ridicate la porumb

Producţiile agricole în România nu erau cele reale, dar nici cele departe de adevăr. „România din dorinţa de a scăpa de plata datoriilor externe şi a dobânzilor aplicate de ţările occidentale s-a bazat destul de mult pe exporturile de produse agricole şi carne. Acest lucru nu era posibil decât dacă ţara noastră făcea dovada că are suficiente resurse să hrănească populaţia, dar şi să dea la export“, a declarat Constantin Iancu, preşedintele filialei Dolj a Ligii Asociaţiilor Producătorilor Agricoli din România.
 
Zona de sud a ţării excela prin obţinerea de producţii ridicate în special la porumbul semănat în sistem irigat. Înainte de 1989 se obţineau uşor peste 12.000 kg de boabe la hectar. „Eram grânarul Europei pentru că întreaga suprafaţă agricolă a României era lucrată în sistem centralizat, iar acest lucru permitea o mai bună exploatare a terenurilor agricole. Suprafeţele de teren nu erau fărâmiţate, aşa cum sunt în prezent, iar acest lucru îngăduia realizarea unor producţii în sistemul irigat. Suprafaţa de teren amenajat pentru irigat depăşea 3,5 milioane de hectare“, a mai spus Constantin Iancu, preşedintele filialei Dolj a Ligii Asociaţiilor Producătorilor Agricoli din România.

CITIŢI ŞI:

FOTO Cele mai mari gafe din timpul regimului comunist: „purcei parfumaţi“ la expoziţia de animale şi drumuri asfaltate într-o noapte

Poveşti despre cum se pregăteau vizitele lui Ceauşescu la Cluj: pomi vopsiţi pe marginea drumului şi bitum pentru „protecţia“ tocurilor tovarăşei

citeste totul despre: