Zi de proces. Ion Dincă subliniază că ”pe 17 decembrie nu s-a cerut părerea Comitetului Executiv în legătură cu măsurile ce trebuiau luate pe linia Armatei, Securităţii şi ministerului de Interne la Timişoara care erau de competenţa comandantului suprem.”

 

Observaţie la fel de importantă ca şi cea de la procesul Ceauşeştilor care au fost judecaţi impropriu şi nu, aşa cum ar fi fost normal. Referitor la gafa preşedintelui Iliescu care în loc de genocid a folosit omicid, autorul însemnărilor îl bănuieşte pe Dumitru Mazilu – celebrul anticomunist care-l pupa în cur pe Ceauşescu aproape seară de seară la radio: ”ieşind din închisoare, parcă aş îndrăzni să obţin şi să public cel puţin o parte din acele cuvântări ale neobositului tractorist de prin părţile Bacăului, devenit comandant al Şcolii de ofiţeri de Securitate de la Băneasa, după ce se căsătorise cu o colegă, ofiţer de securitate” (p.111). Cu Dumitru Mazilu ne vom întâlni din nou mai jos, când autorul regretă ajutorul acordat acestuia în dese rânduri.

 

Cum desfăşurarea procesului continua, din coautor la genocid i s-a schimbat inculparea la instigare la omor deosebit de grav! Poate că celor de azi, după ce a trecut suficient timp, nu le poate rămâne decât un gust amar despre acest proces. Despre acuzaţia de genocid şi subminare a economiei naţionale ce putem considera. Că cei care i-au acuzat pe membrii CPEx  au redresat economia naţională? Că de la zero datorii externe putem acuza fosta nomenclatură că au distrus economia naţională sau că au complotat în masă la exterminarea unei etnii din România? Sau putem aprecia că procesul a fost doar un mijloc prin care cei care cunoşteau realităţile să fie aduşi în situaţia de nu vorbi?

 

Cuvântarea sa de la finalul procesului este grăitoare pentru analiza evenimentelor în sine. Cu câteva zile înainte preşedintele Portugaliei Mario Soares îi scrisese preşedintelui Ion Iliescu să-l graţieze. Revenind la proces, inculpatul Ştefan Andrei consideră: ”Despre ceea ce este nu se vorbeşte iar despre ce se vorbeşte nu este….un proces politic decis, iniţiat, supravegheat, controlat şi dirijat…este în ceea ce mă priveşte un proces politic. Sunt judecat pentru a fi pedepsit pe motivul că am făcut parte din fostul Comitet Politic Executiv….stenogramele şedinţelor C.P.Ex. din 17 şi 22 decembrie 1989 au fost refăcute de stenografe abia după 4 ianuarie 1990 din memorie” (pp 178 – 179).

 

Important de reamintit este că jurământul militar era faţă de comandantul suprem (N. Ceauşescu) nu faţă de C.P.Ex. Înaintea plecării lui N. Ceauşescu în Iran, 18 decembrie 1989, acesta a discutat cu Ion Coman şi Radu Bălan, care se găseau la Timişoara, apoi s-a întâlnit cu Milea, Postelnicu şi Vlad. Membrii C.P.Ex nu au fost informaţi despre situaţia de la Timişoara.

 

Referitor la acuzaţia de instigare la omor, Stefan Andrei precizează: ”Cum puteam să-l determin pe Nicolae Ceauşescu să adopte o poziţie, din moment ce este clar şi incontestabil că el dăduse ordin înaintea şedinţei?” (p.184) Din însemnări reiese că autorul s-a ocupat cu finalizarea protocolului comercial cu Iugoslavia (18 – 21 decembrie), l-a primit pe ministrul iugoslav al Comerţului Exterior.

 

La finalul procesului C.P.Ex. din 25 martie 1991 au fost 5 achitări şi 5 suspendări, 11 condamnări între 2 ani şi 5 ani şi jumătate.  David Gheorghe, Constantin Olteanu, Oprea Gheorghe, Radu Constantin, Szasz Iosif şi Pană Gheorghe achitaţi pentru infracţiunea de genocid. Ceilalţi 15 au primit închisoare cuprinsă între 2 ani şi 5 ani şi şase luni. Ştefan Andrei, Silviu Curticeanu, Gere Mihai, Ion Stoian şi Toma Ioan au primit câte 2 ani şi 10 luni.

 

Din interviul lui Petre Roman din Expres Magazin (1991) putem observa că acesta merge pe aceeaşi linie ca şi cum ar urmări un plan: a simţit cum îi fierbe sângele când unii dintre foştii mari ceauşişti şi-au permis în timpul procesului să ne ameninţe….care acum sunt acolo unde merită! În acelaşi interviu Roman consideră că foştii mai speră că pe undeva vor renaşte forţele oribile ale ”comunismului totalitar” (ca şi cum ar exista comunism democratic!)

 

În stilul propriu, Ştefan Andrei îl caracterizează prin propriile idei exprimate în interviu: ”ura lui Roman contra regimului provenea din faptul că într-un sistem în care promovarea politică era un lucru perfect programat, el, datorită  părinţilor – unul intelectual cu vederi excesiv de proprii, iar celălalt de origine spaniolă – era considerat nepotrivit pentru cariera politică. Mai clar nici că se putea!” (p.208) Tot din Însemnări aflăm că Valter Roman a primit aprobarea pentru fiul său, Petre, de a merge la Paris pentru un consult medical cât şi aprobarea de a face doctoratul în Franţa în timp ce Călin, fiul autorului nu a primit aprobarea de a merge nici în Bulgaria. (p.209)


Referitor la vizita lui Petre Roman în S.U.A., Ştefan Andrei îl taxează pe fostul premier după propriile declaraţii: ”vizita are o mare însemnătate deoarece este prima lui vizită în SUA”. Tot aici fostul diplomat arată că vizitele ar trebui stabilite, semnate contracte şi nu a merge doar pentru a da declaraţii. Din păcate, se pare ca politica noastră externă, cu mici excepţii merge pe linia păguboasă de la începutul anilor 90 în urma căreia nu obţinem mare lucru din relaţiile externe.


Despre Ion Iliescu: ”viaţa lui n-a avut decât un sens: puterea. Fără copii, fără prieteni, aceasta a fost singura lui sursă de satisfacţii” (p.237)

 

Comentariile lui Ştefan Andrei prind sens prin viziunea care o are la auzul ştirilor. Despre remanierea guvernamentală din 1991 acesta comentează schimbarea lui V.A. Stănculescu de la MApN la Industrie: este clintit! Ca şi Ceauşescu, Roman pune militari să rezolve economia (pp. 256-257) În opinia autorului Stănculescu putea să limpezească derularea evenimentelor de la Timişoara din perioada 17 – 22 decembrie. N-a făcut-o. Spre ruşinea lui. N-a vrut ori n-a putut tot una este. Abilitate, versalitate, oportunism. (p.258)

 

Din închisoare Ştefan Andrei a scris memorii atât lui Iliescu cât şi lui Roman în care arăta că îşi doreşte doar să fie acasă, nu vrea să facă politică. Referitor la evenimentele de la sfârşitul anului 1989 acesta considera că în loc de a se ocupa serios de a afla cine a tras după 22 decembrie îi menţin pe membrii C.P.Ex după gratii. În opinia diplomatului:” Iliescu şi ceilalţi au o poziţie laşă: nu pot nici acum să recunoască faptul că la Timişoara, până în 20 decembrie, au tras militarii din ordinul lui Milea, dat înaintea începerii şedinţei C.P.Ex. Milea a fost declarat erou după ce dăduse ordin să se tragă la Timişoara, iar tot militarii omorâseră oameni la Bucureşti, pe 21 decembrie şi în noaptea de 21-22 decembrie” (p.278)

 

Despre fostul coleg de partid, ajuns acum preşedintele României, Ştefan Andrei consideră: ”Stilul este omul însuşi! Nu are idei vânjoase, nu cuprinde concluzii tranşante, nu forţează deschideri mari, nu subliniază cu tuş gros ideile de forţă ale viitorului proces de transformări. Inteligent, deştept, înfometat de putere, însetat de patima dominaţiei, mai puţin cultivat decât se crede, lipsit de o formaţie politică robustă din cauza unei armături filosofice fragile şi a unei firave cunoaşteri a politologiei româneşti, europene. Pentru intelectuali este prea uşor, uleios, dulceag, smead, neinteresant” (p.280)

 

Pe marginea interviului comun a lui Ion Iliescu şi P. Roman acordat lui Emanoil Valeriu, Ştefan Andrei  conchide: Roman îl întrerupe des pe Iliescu, amândoi consideră că au slăbit organismele de control şi disciplină, că trebuiau păstrate structurile, se plâng că au fost schimbaţi directori competenţi numai că fuseseră înainte de 22 decembrie, că producţia industrială a scăzut cu 20% faţă de 1990. Iliescu adaugă influenţa evenimentelor din Kuweit şi Iraq – doar că relaţiile noastre cu aceste state sunt minore….amândoi au concluzionat prin ceea ce au spus că reprezintă portretul unei conduceri incapabile…guvernul Roman a reuşit să dezorganizeze economia mai mult decât a făcut-o Ceauşescu în 25 de ani!” (pp. 288 – 289)

 

Despre Nicuşor Ceauşescu, Petre Roman declară la 19 mai 1991 în presa britanică: ”nu-l urăsc şi nici nu-l compătimesc. Aş spune că probabil a fost pedepsit cum se cuvine” (p.291)

 

În privinţa altui ”lider” important al anilor 1990, Dumitru Mazilu, autorul regretă ajutorul acordat acestuia în trecut şi îl caracterizează aşa cum îl cunoaşte: ”l-am salvat pe Mazilu care publicase într-o carte paragrafe întregi după lucrările altora. După ce am stins incendiul de la Ştefan Gheorghiu unde a fost cadru didactic i-am spus lui Macovescu să-l angajeze la Externe. Aici l-am ajutat foarte mult. Când am devenit ministru l-am tot trimis în delegaţii – inclusiv la sesiunile Adunării Generale a O.N.U. La rugămintea lui l-am trimis consilier la Ambasada României din Italia. Tot la rugămintea lui l-am readus în ţară. La hotărârea mea a participat la toate sesiunile comisiei care a elaborat Dreptul Mării. O perioadă de timp l-am avut consilier la cabinetul meu. L-am inclus în delegaţia română care a negociat cu partea sovietică problema Insulei Şerpilor. Tot eu am hotărât ca el să candideze pentru a deveni membru al Curţii Internaţionale de Justiţie de la Haga şi l-am trimis ca reprezentant al României în Comisia pentru Drepturile Omului de la Geneva. După plecarea mea de la Externe i s-a interzis, din nu ştiu ce motive, viza de plecare din ţară; până la înlocuirea generalului Pleşiţă din conducerea Departamentului Securităţii Statului, ştiu că Mazilu îndeplinea şi însărcinări date de Pleşiţă atunci când mergea peste hotare în misiuni ale Ministerului de Externe.

Mi s-a spus că este bolnav la Spitalul Alex. Sahia. Am discutat cu el la telefon şi l-am rugat personal pe directorul spitalului să-i dea îngrijirile necesare. Am aflat că refuzându-i-se plecarea peste hotare la şedinţele anuale ale Comisiei pentru Drepturile Omului, Mazilu a devenit peste noapte, disident, a trimis pe căi ilegale un raport despre situaţia drepturilor tineretului din România, care a fost transmis atunci şi de Europa Liberă.

Eu l-am ajutat cum nu cred că l-a ajutat cineva. Pe 22 decembrie l-am sunat. Soţia lui mi-a spus să stau liniştit, deoarece alţii au probleme grave, nu eu. Pe 25 decembrie Direcţia Procuraturii Militare hotărăşte arestarea fostei conduceri de partid şi de stat pentru genocid şi subminarea economiei naţionale. Deci, el ştia ce mă aşteaptă şi nu mi-a spus nimic” (pp.366 – 367)

 

În demersul nostru am urmărit cu precădere evenimentele din decembrie 1989. Am pus accent pe ideea noii conduceri de a aresta toată conducerea partidului, toţi membrii C.P.Ex, pe absurda idee de a îi acuza de genocid şi subminarea economiei naţionale. Cu toate că până la arestarea cuplului Ceauşescu au murit puţin peste 100 de oameni, restul de 1000 după, noii conducători au apreciat că din vina conducerii PCR s-au întâmplat ceea ce s-a întâmplat.

 

 Fără preocuparea aflării adevărului putem aprecia că cei din noua conducere au avut misiunea de a ascunde aflarea acestuia. Cazul lui Ştefan Andrei este unul diferit, diplomat, ministru de externe sau având alte funcţii ce ţineau de relaţii externe nu era angrenat în politica internă, nu avea un rol în conturarea deciziilor privind politicile interne sau în cele ce ţineau de siguranţa naţională. Cu toate acestea a fost arestat, tratat aşa cum am arătat mai sus.


Putem aprecia şi demonstra că guvernul Roman a avut scopul lichidării economiei naţionale. Sau cel mult nu al stopării acesteia. Industria, infrastructura, patrimoniul naţional, agricultura şi tot ceea ce producea valoare economică au fost dezafectate. Aşa am ajuns ca după efortul colectiv (nu discutăm dacă a fost bine sau rău) de a achita datoriile externe să demarăm un program rapid de îndatorare. Prin analiză comparată se poate observa că schimbarea regimului şi trecerea treptată către un capitalism optim nu a fost posibilă în România aşa cum a fost posibilă în statele foste socialist totalitare vestice.

 

Însemnările lui Ştefan Andrei sunt de un real folos istoric, detaliază întâlnirile cu diverşi lideri ai lumii, discuţiile cu Nicolae Ceauşescu cât şi cu principalii conducători din vechiul regim, oferă exemple din istorie având fineţea analizei diplomatului şi cel mai important aduce o perspectivă proprie asupra evenimentelor din 1989. Vorba autorului: cine a văzut democraţie în sărăcie şi fără muncă?