Şeful Statului de atunci răspunde de victimele „Teroriştilor“ din decembrie 1989

Valentin Hurduc, un tip cu care am făcut o emisiune TV (a scos înainte de 1989 publicaţia clandestină „Luneta“) mă aşteaptă în holul Bibliotecii pentru a-mi arăta, în „Jurnalul naţional“ de acum câţiva ani, un text care dezvăluie că în 21 decembrie 1989, la ora 13.00, s-a înregistrat primul mort al Revoluţiei.

Tipul mi-a adus ziarul şi m-a pus să citesc ştirea pentru a mă informa că el a fost lângă tânărul ucis. Şi-mi deapănă o poveste cu o petardă aruncată de un ofiţer de Miliţie, care ofiţer a scos pistolul şi a tras trei focuri cu gloanţe adevărate (tânărul de lângă interlocutorul meu culesese petarda de pe jos şi o aruncase înapoi în miliţieni), unul dintre ele omorându-l pe tânăr. Ofiţerul a luat cinci ani de închisoare după 1990, adaugă Valentin Hurduc.

– Bine, bine! îi replic, dar gestul ofiţerului e tembel, un gest individual, o crimă de drept comun. El nu se înscrie în reprimare, care se face la ordin. Tipul cade de acord cu mine. A venit de la Procuratură, unde a depus un Memoriu despre evenimentele din decembrie 1989.

Profit de asta pentru a-i expune şi lui teza mea despre adevărul întâmplărilor de acum 24 de ani. Ce s-a petrecut până după-amiaza lui 22 decembrie 1989 nu mă interesează. Nicolae Ceauşescu a plătit cu viaţa pentru asta. Geniul lui Atanasie Stănculescu plăteşte cu închisoarea, făcută la bătrâneţe.

Mă interesează, îi zic – coborând scările Bibliotecii – cei 1.000 de morţi de după 22 decembrie 1989. Contrar diversiunilor propagandistice, după fuga lui Ceauşescu (ba chiar şi înainte) n-a fost nici un haos.

Iliescu, noul şef, răspunde de cei 1.000 de morţi, chiar dacă el n-a comandat diversiunea cu teroriştii. Răspunde, pentru că în noaptea de 22 spre 23 decembrie 1989 îşi asumase deja prerogativele de şef de stat. Şi din acest punct de vedere, răspundea şi de ordinea care trebuia să garanteze vieţile celor 1.000 de victime.