Şantierul memoriei

Precum o casă, un spital sau o autostradă, memoria se construieşte. În timp, cu răbdare şi cu bani. Dar şi cu oameni, dacă îi ai. Dacă nu, este mult mai greu, lent, aşa cum se întâmplă pe unele dintre şantierele patriei.

„Constructorii” memoriei sunt, altminteri decât cei obişnuiţi doar cu betoane, oameni care au studii pe măsură – dintre cele mai diverse, memoria nefiind în niciun caz apanajul exclusiv al istoricilor – şi o conştiinţă, un entuziasm şi, la urma urmelor, un anumit fel de implicare. Inimoşi, ştiind că de ei depinde nu doar salvarea celor deja petrecute, prin cunoaştere, ci inclusiv şi mai ales prezentul, prin apărarea unor valori pentru care alţii au murit, „constructorii” vin deopotrivă din trecut şi din viitor. Sunt o categorie cu totul specială de oameni-punte.

După căderea simbolică a comunismului în România, acum aproape trei decenii, primii care s-au încumetat pe şantierul memoriei au fost cei privaţi, fără bani de la stat, nemulţumiţi până la revoltă de modul cum societatea ştia/ştie să îşi gestioneze imensul patrimoniu de suferinţă. Romulus Rusan şi Ana Blandiana sunt un exemplu. La fel, Banu Rădulescu sau Micaela Ghiţescu. Am avut privilegiul să îi cunosc. Între timp, majoritatea dintre ei sunt pe alte meridiane ale spiritului. Comună le era/este dorinţa ca timpul să fie investit cu sens.

Da, este o construcţie legată intim de noima pe care o putem citi în miezul celor mai absurde, atroce şi aparent lipsite de sens momente prin care am trecut în istoria recentă şi nu numai. Am spus-o fără să fiu mereu şi înţeles: şantierul memorial identifică pedagogia în clipe, gesturi şi destine care, la un loc, pot fi foarte lesne aruncate la groapa uitării. Iar pedagogia nu înseamnă nici pedeapsă, nici plata pentru greşeli reale sau nu. Este o lecţie. În multe cazuri, chiar una de sfinţenie, de depăşire a propriei condiţii. Un mister în plin desfrâu al violenţei raţionale.

Generaţiilor născute după 1990 nu le va fi simplu să înţeleagă, să simtă, să trăiască în empatie cu cei dinaintea lor. Indiferent de formaţia intelectuală, vor avea nevoie de un efort pentru a îşi plasa propria biografie într-un context din care fac parte şi alţii, majoritatea necunoscuţi. Cu toate acestea, fără o asemenea încadrare în istorie, nu doar că nu vor şti de unde le vine darul libertăţii, dar nu vor avea nici suficiente indicii legate de viitorul care îi aşteaptă. Cu riscul de a mă repeta: memoria rămâne adevărul nostru proiect de ţară.