Rache, cu vocea lui miorlăită, se ţinea adeseori după lăutari, scoţând versuri, uneori bune de pus pe vioară, iar doar alteori lăudându-se cu câte ceva, cu o acadea, cu un şir de mărgele, cu vreun manuscris ilustrat… Iar în acea zi, de la începutul verii, în anul, astăzi uitat, 1721, se fudulea cu acest şal.

Înfăşurat cu eleganţă în jurul frunţii, prins la ureche cu o agrafă de-argint, ornamentat cu vreo două mărgele la tâmplă, acest şal, v-am spus, de un galben decolorat, pe care mişcau nişte umbre, a devenit în scurt timp destul de cunoscut prin mahalaua Săpunarilor, unde Rache avea o casă frumoasă, cu foişor.

Dar într-o dimineaţă de iunie, pe când în Bucureşti înfloreau teii, iar Dâmboviţa se umplea de fuste-nflorate,  Rache s-a trezit foarte trist. Degeaba avea el un şal, cunoscut de mahalagii, dacă nu putea să-l arate lumii întregi. Ai o frumuseţe de şal şi ştii doar tu şi câţiva derbedei, care azi ştiu iar mâine-au uitat!

Toată ziua s-a gândit cum să facă rost de bani şi să plece în lume, să treacă din oraş în oraş şi să-şi fâlfâie şalul. Dar  şi-a dat seama că voia şi mai mult: să fie în centrul atenţiei, să-i audă şi pe alţii vorbind despre şal. Să vadă cum europenii - nemţi cu coadă, frânci ori talieni, moftangii străini din mijlocul lumii - vorbesc despre el, despre şalul lui galben! Cum îl desenează, cum îşi fac nişte şaluri la fel. Şi ajuns aici, a realizat că poate într-un an-doi nu se va mai şti că e şalul lui! Aşa i-a venit ideea să-şi brodeze numele cu o aţă corai. Acum era şi mai bine. Toată lumea ştia că e şalul lui.

 A mai trecut prin mahalale, a mai tras un cântec cu lăutarii. Dar era prea puţin. Vistierul domniei trebuia să scoată nişte bani pentru el, pentru călătorie şi pentru tot. Dar cum să-l faci pe un astfel de haznatar să scoată banul din pungă? Prin aceeaşi metodă ca azi: mai întâi a mers din poartă în poartă văietându-se cât de disperată era situaţia. Banii ţării se duc pe trăsuri şi pe bijuterii pentru curve, în timp ce omenirea moare de foame. Cum e posibil aşa ceva? Câţiva prieteni buni, de beţii, au ridicat imediat glasul. Mai era şi Papuca gata să cârâie pentru orice - o femeie aflată în aşteptarea unui bărbat, care de cât aşteptase, era amatoare să se amestece în orice protest.

Cum deja se şi aflase prin târg, mulţi voiau să fie şi ei pomeniţi în legătură cu şalul. Există un şal? Foarte bine - să-l lăudăm ca să  fim şi noi pomeniţi odată cu el. S-a făcut o depeşă. Marele Raducanu, o namilă cu plămâni buni, a urcat în foişor să spună tuturor ce marfă proastă era vistierul, care trebuia înlocuit neapărat! Dat afară. Aruncat în ocna de sare.

Vistierul - de, care mai trecuse prin d-astea, a trimis după Rache să-l întrebe ce vrea. Vasăzică - alai, gornişti care să spună ce frumos era şalul. În toate limbile. Şi, desigur, lăudători. Asta însemna că toţi banii pe anul ăla se duceau pe un şal. Da. Dar unul de lux, a completat Rache. Toată lumea va şti că e făcut în Valahia. Iar dacă nu? a mai întrebat omul cu banii. Dacă nu - mâine te dăm jos: păi, ai idee câtă lume iubeşte şalul? Şi… toată lumea asta vrea şi ea nişte bani - a îndrăznit să întrebe vistierul. Bineînţeles. Dar dacă mai sunt şi alţi valahi care au şaluri? Rache a zâmbit indulgent. În ţara asta pârlită, numai şalul meu este important!

Vistierul a luat notă. A scos toţi banii pe care-i avea. Şi-a trimis o amantă prin Europa să plătească natur nişte lăudători. A pus la dispoziţie trăsuri şi mercenari. În sfârşit, ca să n-o mai lungesc, toată Europa a aflat despre şalul lui Rache. N-a fost om care să nu ştie că avea numele brodat cu mătase, n-au existat mulţi ca să nu ştie că Rache era stăpânul unui şal special.

 Desigur, vistierul oricum a ajuns în cele din urmă în exil, iar două săptămâni după aceea, când lumea uitase cu totul de şal, după ce orice cârpă ca aia ieşise din modă, după ce europenii uitaseră de nemaipomenita călătorie a lui Rache, ei bine, la fix jumătate de an de la aceste întâmplări, Rache a pus la cale o nouă revoltă, bătând cu piciorul în poarta noului vistier.

Am povestit despre Rache nu aşa, de distracţie, ci ca să pot să vă-ntreb de ce dracu nu ne ducem şi noi să-l şantajăm pe nenorocitul de vistier?