În istorie rămân politicienii, nu noi, jurnaliştii

Simt nevoia să revin asupra cărţii lui Ion Novăcescu, „Linşajul mediatic în politica românească, 1919, Adevărul versul Ion I.C. Brătianu“, despre care am vorbit la lansare şi despre care am mai scris în hotarele acestei rubrici săptămânale.

O fac şi pentru că, spre surprinderea mea, această carte de analiză în profunzime, plecând de la un caz – cel din 1919 –, a relaţiei dintre presă şi politicieni în Istoria modernă a ţării, nu s-a bucurat de atenţia cuvenită din partea celor cărora le e adresată în primul rând: jurnaliştii.

Ar fi meritat atenţia presei noastre de azi şi pentru că, printre altele, consemnând linşajul mediatic împotriva lui Ionel Brătianu, Ion Novăcescu trece în revistă, cu talent de gazetar şi sârguinţă de cercetător, iniţiative publicistice ale ziarului „Adevărul“ din 1919 care ar putea fi împrumutate cu folos şi de ziarele noastre de azi.
„Adevărul“, urmat şi de alte ziare dintre cele două războaie, cultiva caricatura social-politică din colţul de dreapta sus, axată pe evenimente la zi.

Într-o vreme, m-am gândit s-o introduc şi eu la un cotidian, în eventualitatea că voi prelua vreunul.
Cum asta nu s-a întâmplat, formula caricaturii din colţul din dreapta sus stă la îndemîna conducătorilor de gazete de azi.

Puţine cărţi au reuşit să mă contrarieze pe măsura înaintării în lectură, obligându-mă să le citesc aşa cum picamerul se înfige în blocul de piatră: tot mai încet după ce-a lăsat în urmă o postaţă de travaliu intens.
Contrarietatea mi-o explic prin conflictul dintre mine şi autor. Ion Novăcescu se opreşte din când în când pentru a-şi plesni palmele de uimire indignată faţă de ce-i făcea „Adevărul“ lui Ionel Brătianu.
Poate că la vremea respectivă, citind ce apărea în „Adevărul“ despre el, Ionel Brătianu se ulcera, deşi, judecând după legendara-i nepăsare faţă de presă, nu-i exclus nici să nu se fi uitat la ce se publica despre el.

Oricum şi azi sunt politicieni care tresar, şfichiuiţi la ce se scrie despre ei prin ziare şi la ce se trăncăneşte zi şi noapte pe la televiziuni, dar şi politicieni care nu pun la ficat, care devin atenţi la campaniile de presă, doar când sunt avertizaţi de consilieri că ele îi muşcă din capitalul electoral.

Sunt convins însă că Ion Novăcescu, istoric închinat vieţii şi activităţii lui Ionel Brătianu, a suferit mai mult chiar decât răposatul premier când a întâlnit în colecţia „Adevărului“ din 1919 un atac pe cât de vehement pe atât de nedrept.

Suferea Ionel Brătianu când citea „Adevărul“ sau i se spunea ce scria în „Adevărul“? Răspunsul nu-l vom şti niciodată. Ştim însă câteva lucruri sigure:
1) Că Ionel Brătianu n-a cedat şantajului asumat de Trustul Adevărul şi nu l-a numit pe Take Ionescu, adevăratul proprietar al Trustului, ministru de Externe!
2) Că după ce-a pierdut alegerile din 1919, procedând la o reorganizare a partidului, Ionel Brătianu le-a câştigat spectaculos pe cele din 1922.

Contrarietatea mea îşi are câteva cauze de esenţă:
1) Ca jurnalist care am dus campanii de presă împotriva unor politicieni, ştiu că ei n-au murit sau nici măcar nu şi-au pierdut minţile citind atacurile din ziar. Un adevărat politician se deosebeşte de un adevărat artist şi prin reacţia controlată, supusă calculului politic strict, la ceea ce se spune şi se scrie despre el.
2) Într-o seară, după o şeherezadă TV complet inutilă, pentru că din nou am vânturat vorbe cu lopăţica, le-am zis foştilor convivi de ospăţ tak-show-ist despre cartea lui Ion Novăcescu. — Ştiţi care-i chestia? am încheiat succinta înfăţişare a cazului. Că toată lumea ştie cine a fost Ionel Brătianu, pe când despre C. Mille habar n-au până şi cei care locuiesc pe strada cu acelaşi nume.

Fireşte, foştii mei parteneri de dezbatere, ziarişti pur şi simplu, erau cu gândul în altă parte şi, cum mi se întâmplă de obicei când fac prostia de a vorbi despre cărţi într-o lumea care nu sare cu efortul de lectură peste mesajele de pe Facebook, m-am văzut constrâns să renunţ.

Remarca am reluat-o şi la sindrofia de lansare. Autorul cărţii nu i-a dibuit însă gustul amar şi, în intervenţia sa, a tras concluzia că nu-l am la inimă pe Ionel Brătianu. Prin aserţiunea respectivă eu am ţinut să-mi explic unul dintre motivele contrarietăţii de la lectură.

Autorul s-a străduit să înfăţişeze un război în toată regula între două părţi combatante puse pe picior de egalitate: Constantin Mille şi Ionel Brătianu. Nu ştiu – repet – cât de tare l-a afectat pe Ionel Brătianu linşajul mediatic în plan personal şi în plan politic. În planul – mult mai larg şi cu adevărat important – al Istoriei – linşajul nu l-a afectat de loc. Marele bărbat de stat şi-a văzut de politica lui şi, prin asta, a rămas în Istorie. Constantin Mille şi-a văzut de campania sa de presă. Şi prin asta, a rămas în Istoria Presei. Numai că Istoria presei nu interesează pe nimeni azi. nici măcar pe jurnalişti. S-a văzut asta din plin în nepăsarea cu care a fost primită cartea lui Ion Novăcescu.