„În spatele cortinei“, un documentar despre anii comunismului adresat tinerilor

Am văzut vinerea trecută, într-un club din Oradea, un documentar de 50 de minute intitulat „În spatele cortinei”. E realizat de un ONG, ai cărui iniţiatori sunt oameni tineri care de abia au depăşit vărsta de 30 de ani şi este adresat cu precădere tinerilor.

Scenaristul filmului, Alin Mureşan, şi regizorul lui, Bogdan Mustaţă, au înţeles, la un moment dat, că cei din generaţia lor, oameni care în anul de graţie 1989, nu împliniseră încă nici măcar zece ani, cu atât mai puţin cei mai tineri decât ei, ştiu foarte puţin despre comunism. Despre comunism în general. Dar, încă şi mai grav, despre comunismul românesc. Despre felul în care acesta s-a instaurat în România şi despre factorii ce au făcut posibil ca el să stăpânească ţara, aproape la modul categoric, dacă nu cumva chiar de-a dreptul la modul categoric ori absolut din 1945 până în 1989. Despre capacitatea lui de a marca în mod negativ evoluţia României, de a o încetini, de a pune piedici cursului ei democratic, după o revoluţie sângeroasă. Singura revoluţie sângeroasă est-europeană din toamna anului-iarna anului 1989. 

De ce ştiu tinerii atât de puţin despre comunism e, în primul rând, vina şcolii şi a diriguitorilor acestora. A felului în care au diminuat ei ponderea Istoriei în planurile de învăţământ. A întârzierilor în introducerea în curriculum a unei discipline de studiu mereu promise, prea adesea amânate, anume dedicată istoriei comunismului românesc. E, de asemenea, vina părinţilor acestor tineri care, fie că nu le-au vorbit copiilor lor despre ceea ce au trăit în comunism, fie că acum, din pricina dificultăţilor din lunga tranziţie, sunt încercaţi de tot felul de nostalgii comunistoide ce le alterează perspectiva.

Dorind să îşi răspundă propriilor întrebări, Alin Mureşan şi Bogdan Mustaţă au ajuns la o seamă de concluzii. S-au gândit că nu ar fi deloc rău să împărtăşească aceste răspunsuri. Au recurs la modalitatea documentarului soft, nu din cale afară de specializat. La documentarul de popularizare. Cu un comentariu istoric excesiv de complicat, defel stufos. Cu un comentariu muzical datorat unor artişti (Radu Drăgănescu şi Mihai Ardeleanu) al căror destin e legat de diversele etape din existenţa formaţiei Viţa de vie. O formaţie agreată de tineri. Un documentar proiectat, deocamdată, în cluburi şi cafenele, adică în locuri frecventate de tineri. Cei doi realizatori deja amintiţi, dar şi operatorul Barbu Bălăşoiu, sunt gata să pună la dispoziţie filmul, la modul gratuit, şcolilor, profesorilor, televiziunilor, oamenilor interesaţi de produsul muncii lor.

Care sunt întrebările la care doreşte să răspundă filmul?. Mai întâi, cum a fost posibilă instaurarea comunismului într-o ţară precum România. O ţară care, până în august 1944, nu putea fi suspectată de prea multe simpatii comuniste. În care partidul comunist, cu puţini membri (autorii filmului sunt generoşi când avansează în comentariu cifra de 1500), nu avea aderenţi. Mai întâi din cauza ideologiei sale antinaţionale (cauza scoaterii lui în ilegalitate, în 1924, prin Legea Mârzescu), apoi din pricina însăşi a ilegalităţii, în al treilea rând din cauza precarităţii clasei muncitoare pe care pretindea el, în principal, că o reprezintă.

Rezultă clar din film- şi acesta e unul dintre meritele lui- că procesul de comunizare a României a început imediat după 23 august 1944 şi că deja în 1945 lucrurile erau limpezi. Cine citeşte cartea Viitorul libertăţii a lui Mihail Fărcăşanu, recent apărută, nu mai are nici un dubiu în acest sens.  Că procesul de comunizare a fost unul de sovietizare. Mai rezultă la fel de limpede din documentar că el a fost coordonat de la Moscova, iar comuniştii români au pus nesmintit în practică ordinele şi indicaţiile venite de acolo. Că au fost ajutaţi de Armata Roşie, prezentă ameninţător în România până în 1958, de organisme pretins internaţionale dar în realitate controlate de sovietici (Comisia Aliată de Control) ori de consilieri sovietici infiltraţi în toţi factorii de decizie, de la toate nivelurile. Că ei, puţinii comunişti români, şi-au găsit aliaţi, ajutoare, complici şi din rândul populaţiei autohtone. Oameni de slabă calitate care, contra unor favoruri, au făcut exact ceea ce li s-a cerut. Că întreg procesul de comunizare a fost bazat pe teroare. Că terorii i-au căzut victimă nu doar elitele politice şi intelectuale, ci şi “oamenii muncii de la oraşe şi sate”, adică exact aceia ale căror interese comuniştii români pretindeau că le reprezintă. Că teroarea a luat forme inimaginabile.

Din păcate, filmul nu insistă atât cât cred eu că ar fi trebuit să o facă asupra numelor liderilor comuniştilor. Trece prea rapid peste primul dictator al României şi peste vinovăţiile de neiertat ale acestuia. Un dictator sângeros care a pus în practică, în cea mai mare parte a domniei sale, ordinele Moscovei. E vorba despre Gheorghe Gheorghiu-Dej. Un Gheorghe Gheorghiu-Dej despre care tinerii, publicul-ţintă al filmului, nu prea ştiu nimic. Căruia nici măcar nu îi cunosc numele. Care nu e obiect şi subiect de “mondenizare” şi de “vedetizare” a istoriei, aşa cum e, pe la unele televiziuni, Nicolae Ceauşescu. Deşi Gheorghiu-Dej a fost, la vremea lui, şi protagonistul unor poveşti cu iz de mondenitate. Dar care are, repet, vini enorme.

Vini mari au şi alţii. Inclusiv comuniştii “de salon”, precum Lucreţiu Pătrăşcanu. Care, înainte de a fi o victimă a luptelor intestine pentru putere din PCR, a fost un instrument al comunizării. Numele nu îi e rostit în film. Din păcate. E inserată totuşi o informaţie care e păcat să treacă mebăgată în seamă. Înainte de alegerile cu rezultat măsluit din 1946, Ministerul Justiţiei, condus de nimeni altul decât de Lucreţiu Pătrăşcanu, a întocmit liste cu numele celor nedemni să voteze. Cine erau ei? Exact cei ce se opuneau sovietizării ţării.

O a doua întrebare la care vrea să formuleze un răspuns documentarul În spatele cortinei e dacă acestui proces de comunizare rapidă românii i-au opus vreo rezistenţă. Răspunsul e pozitiv şi el apare graţie intervenţiilor filmate ale foştilor deţinuţi politici Nicolae Purcărea (cel mai autentic şi mai emoţionant), Dinu Zamfirescu şi Radu Ciuceanu, dar şi ale Ioanei Voicu (Ioana-Raluca Voicu-Arnăuţoiu). Rezistenţa nu s-a limitat la aceea armată din munţi. Au participat la ea şi oamenii din oraşe, şi elevi, şi studenţi. Chiar şi intelectuali. Chiar şi artişti, numele cel mai la îndemână fiindu-mi cel al Marioarei Voiculescu. Lectura jurnalului acesteia, apărut la editura Fundaţiei Camil Petrescu, mi se pare fundamentală în acest sens.

În spatele cortinei nu e ceea ce se cheamă un film fără cusur. Unele defecte provin din faptul că în 50 de minute e greu, e imposibil să lămureşti un proces complex precum cel al comunizării ţării. Altele din neclarităţi şi omisiuni de scenariu. Dar chiar şi aşa, filmul merită văzut. Contez pe faptul că el stârneşte curiozităţi. Lămurite prin lecturi viitoare.        

Centrul de Istorie Contemporană&Asociaţia ROST- ÎN SPATELE CORTINEI;

Regia: Bogdan Mustaţă;

Scenariul: Alin Mureşan;

Director de imagine: Barbu Bălăşoiu;

Montaj: Georgiana Mara;

Muzica: Radu Drăgănescu şi Mihai Ardeleanu;

Lectura comentariului: Silviu Man